De fiecare dată când îmi spune cineva că sunt puternică, îmi vine să mă fac mică de tot și să strig că eu vreau doar să fiu ținută în brațe.
De fiecare dată când îmi spune cineva să lupt cu cancerul, intru în panică. Nu știu să lupt, cu cine să lupt? Unde este acest cancer? Este ca și cum aș lupta cu propria persoană și aș da cu ea de toți pereții. Desigur, fac asta destul de des, doar că din alte motive. Pe cancerul ăsta trebuie să-l accept, altfel mă paște depresia.
Nu este ca și cum eu sunt cancer, nu, sunt mai mult de atât. Sunt un om care trăiește, visează, râde, plânge, se bucură sau se întristează. Pentru tot felul de motive. Sunt un om viu, cu multe activități în desfășurare, uneori chiar îmi pare rău ca ziua are doar 24 de ore. Sunt prietenă, sunt amică, sunt angajată, sunt fiică. Este drept, în cea mai mare parte a timpului sunt pacient cu cancer.
În urmă cu ceva vreme nici nu puteam să pronunț acest cuvânt, cancer, îl ziceam în colțul gurii, ieșea stâlcit, la fel cum vedeam și eu boala asta. Acum este un cuvânt la fel ca toate celelalte, îl rostesc regulat, mai și scriu despre el, dar puterea pe care o are asupra mea este diferită. Nu mă mai domină.
Toamna, 2016
Chimioterapia este un uriaș cu dinții mari cât lopețile care fuge după copiii din parc. Chimioterapia este un șmirghel care râcâie pielea arsă de soare. Chimioterapia este spirt pus pe rană vie. Chimioterapia este lovitura la degetul mic al piciorului de tocul ușii. Chimioterapia este abandonul iubitului fix atunci când te-ai îndrăgostit cel mai tare.
Mi s-au topit venele, serios, două vene de la mâna stângă au dispărut subit. Doamna asistentă mi-a spus că o picătură din substanța roșie cursă pe lângă venă îmi poate necroza mâna.
În ziua de tratament se activa centrul vomei, mirosul de spital îl simțeam până în creier. Celelalte mirosuri, de parfum sau de mâncare îmi intrau direct în suflet și călcau pe el cu bocanci de munte.
Puterea de concentrare era la cote minime, memoria de scurtă durată aproape că nu mai funcționa. Plecam de acasă – uitam să încui ușa, mă întorceam din drum să încui ușa – uitam de ce m-am întors. Stările de nervozitate cred că îi enervau mai mult pe ceilalți – eu nu prea realizam.
Lentoarea fizică era asociată cu agitație interioară. Îmi venea să demolez blocul în care locuiam, dar nu mă puteam ridica din pat. În unele zile o luam la sănătoasa pe străzi să scot afară toată agitația. Cred ca mă cunosc toate doamnele de la magazinele de pe Republicii, nu fiindcă am ieșit la cumpărături ci, pentru că am tocit strada de câte ori am trecut peste ea.
Mi se stricase peruca, am vrut să îmi cumpăr alta. Am căutat prin tot Brașovul, cele mai ieftine costau cât luam eu pe concediul medical. Nu am înțeles unde se duce tot părul pe care frecvent îl donează lumea, pentru bolnavii de cancer. Am găsit o perucă aruncată prin dulap, roșcată, m-am chinuit jumătate de zi să o tund și am purtat-o așa.
Nici nu mă mai interesa ce spune lumea.
Lumea – vorbește oricum.