Vara, 2016
Uneori mă uit la medicul meu și mi se pare că are pe interior multe sertărașe cu toate simptomele pacienților lui. Sertărașele sunt aranjate în ordine, și deschise doar atunci când este necesar, altfel, stau încuiate și păzite bine de fiecare diagnostic în parte.
Pe mine mă întreabă de fiecare dată cum mi-a fost săptămâna de la ultimul control. Pentru că o perioadă am mers săptămânal. În vara lui 2016, am început să merg o data la trei săptămâni. Făceam chimio dintre cele mai puternice. Șapte sau opt ședințe trebuia să fac, am scăpat doar cu șapte.
Prima tură, mi-a fost frică pentru că nu știam la ce să mă aștept. A doua tură, mi-a fost frică pentru că știam la ce să mă aștept. După, răul dura trei zile, dar trei zile în care îmi doream să devin una cu patul în care dormeam. Apoi, încet îmi reveneam. Gustul de vopsea îl aveam în gură cam o săptămână. Trebuia să mănânc mâncare foarte picantă.
Cu siguranță că există Dumnezeu. Am văzut doamne care înainte de tratament își fac o mică cruce. Semn de credință, altfel n-ar avea sens.
O doamnă de la spital, mi-a spus că știe pe cineva care are probleme la oase. Într-o zi I s-a rupt din senin mâna, au operat-o și i-au pus tijă. Îmi e teamă că o să ajung și eu la fel. Îl întreb pe medic dacă este posibil, îmi răspunde că nu.
Prietena mea Andreea, vrea să îi bată pe băieții din Sibiu care au urlat după mine, că sunt proastă că port perucă. O rog să-I lase în pace că nu știu ce vorbesc. Mă enervez și eu. Acasă, râdem amândouă de toată experiența. Ne gândim că nu trupul ne este limită. În timp ce stăm în bucătăria ei frumoasă din Sibiu, îmi spune că ea nu crede că eu o să mor de cancer, n-are cum. O cred, vreau să o cred.
Stau în salonul de spital și contemplez pereții. I-am învățat pe de rost. Mă gândesc că dacă ar putea vorbi, ar scoate din ei multă suferință, iar noi am rămâne muți. Doamna de 83 de ani care stă cu mine în salon, e cea mai tare. Îmi povestește viața ei, îmi place ce aud. E calmă, împăcată și emană o iubire care mă învăluie protectiv. Sufletul ei pare de copil.
Doamna asistentă îmi spune copilu’ și mă mângâie pe mână înainte să înțepe vena. Știe că nu-mi plac venele. M-am mai învățat cu intepaturile de ac.
De la spital plec întotdeauna pe jos până acasă. Trebuie să iau aer cât pentru următoarele trei zile în care voi sta doar în pat. În zilele în care nu îmi e încă rău tare, mă așez pe bancă în parc la Hidro și privesc oamenii care trec și mă gândesc. Îmi dau seama că de fapt nu îmi e frică de cancer. Mă înspăimântă unele povești pe care le aud, dar de cancerul meu chiar nu-mi e frică.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.