Când experimentezi această boală numită cancer, viaţa devine ca un ou cu surprize. Niciodată nu ştii ce durere te aşteaptă după colţ.
Puseurile de transpiraţie – sunt nelipsite din viaţa cotidiană şi se repetă cam o dată la jumătate de oră, iar pe timp de căldură şi o dată la zece minute. Mai mereu sunt cu hainele ude pe mine şi cu o dorinţă de a-mi baga capul în frigider. Am reuşit performanţa de a transpira din cap până în picioare la temperatura de -15 grade. Întotdeauna începe de la cap, se extinde pe spate, mâini, ulterior acaparând tot corpul. Partea amuzantă este că nu mi-am imaginat vreodată că este posibil să iasă transpiraţie din degetele de la mâini.
Uneori chiar mă prăpădesc de ras privind-mi fizicul cum se dezlănţuie singur, iar oamenii care sunt prin preajma mea se uită terifiaţi fără să înţeleagă ce se întâmplă.
Durerile de oase şi de încheieturi – aici este o întreagă poveste. Sunt zile când mă doare câte un os pe care nici nu ştiam că îl am. În special: coloana vertebrală, humerusul, falangele degetelor, femurul, coastele, sternul, coccisul, osul sacru, dar şi oasele mici din vecinătatea încheieturilor. Durerea de oase n-am reuşit încă să o explic în cuvinte, dar ea poate fi asemănată cu un cuţit înfipt în osul respectiv.
Antiinflamatoarele au devenit nelipsite din lista de pastile pe care le iau, iar aerul condiţionat sau vântul, îmi sunt cei mai mari duşmani.
Partea bună este că am învăţat un pic de anatomie pe seama scheletului uman.
Greaţa – drăguţa de ea, se instalează când nu te aştepţi, întotdeauna după chimio, dar şi la diferite mirosuri cum ar fi cele de parfum sau prăjeli. Nu mai pot să înţeleg de ce se parfumează oamenii. Sunt situaţii când trec pe lângă cineva pe stradă şi am senzaţia că şi-a scăpat toată sticlă de parfum pe haine.
Durerile de stomac – bineînţeles că stomacul se încăpăţânează să mai digere mâncarea, nu de puţine ori trăiesc cu senzaţia de a fi înghiţit un bolovan care stă să explodeze. Pofta de mâncare este şi ea pe cale de dispariţie, deşi sunt zile când mă speriu singură văzând ce pofte ciudate pot să am. Au fost zile când puteam să mănânc doar parizer prăjit deşi în viaţă mea nu am mâncat parizer, înainte.
Remuşcările sunt şi ele pe listă, de cele mai multe ori nu pot mânca ceva liniştită, gândindu-mă că ceea ce mănânc este dăunător sau îmi face boala să avanseze sau altele asemenea.
Sunt oameni care mă ajută cu sfaturi în legătură cu ce ar trebui să mănânc sau nu, din păcate ele ajung să mă tulbure şi mai tare pentru că după ce ajungi să te distrezi cu chimioterapie totul se schimbă. Au fost zile când n-am mâncat nimic, uneori nici apă nu puteam baga în gură şi zile când se declanşau poftele şi atunci era musai să profit.
Lipsa de somn – oboseala şi extenuarea fizică sunt şi ele nelipsite. Au fost zile când aş fi dormit pe orice bancă din parc pentru că abia mă tărâm pe străzi. Apoi veneau nopţile când contemplam pereţii din cameră pentru că nu reuşeam să închid un ochi. Am fost genul de om care adormea instant, unde mă aşezăm acolo adormeam în maximum câteva secunde.
Atacurile de panică se declanşează în special noaptea, fix atunci când dorm cel mai bine, o zguduitură a inimii şi o lipsă acută de aer pun stăpânire pe mine. Au fost momente când am avut senzaţia că am murit fiindcă nu reuşeam să respir.
Odată ce eşti nevoit să treci printr-o boală de genul acesta, nimic nu mai poate să fie cum a fost înainte. Există o singură variantă, să accepţi ceea ce se întâmplă.
Deşi mi-a luat ceva vreme să mă obişnuiesc cu toate schimbările prin care am trecut, am reuşit să privesc cumva şi din altă perspectivă, una care îmi îndulceşte traiul.
A! Da! Şi îi mulţumesc lui Doamne pentru că durerea oricât ar fi ea de rea, se uită repede.