Ne este frică, trăiam cu frica lângă noi pe post de umbră. Când ne urmărește ea, când o urmărim noi pe ea.
Ne este frică să nu pățim ceva, să nu rămânem singuri, să nu avem parte de iubire, să nu se termine banii, să nu rămânem fără prieteni, casă, mașini și haine, să nu ne dea afară de la lucru. Ne este frică de cutremur, de al treilea război mondial, de președintele Americii, de teroriști și de conspirații. Ne paralizăm bucuria pe care am pute-o dobândi, prin fircă. De ce?
De ce este Doamne așa de greu să avem puțină încredere?
Noiembrie 2015
M-am gândit mult la suferință. Te face ea oare un om mai bun? Ce se regăsește la capătul ei? Are un final fericit? Capul îmi era plin de întrebări și corpul plin de chimicale.
Făceam chimio săptămânal. Reacțiile adverse erau destul de ușor de îndurat, mai puțin cele psihice. Plângeam și râdeam. Uneori urlam. Alteori, aruncam cu bâta într-un copac, în pădure.
Eram singură. Voiam să fiu singură, fără întrebări sau presiune din jur, dar sufletul meu tânjea de dor. Un dor nefiresc, un dor pentru ceva mai puternic și mai presus. Oamenii îmi spuneau că sunt puternică. Nu sunt puternică, niciodată n-am fost. Sunt slabă dar mă pricep la teatru.
Mă vedeam ca pe o sursă generatoare de suferință. Mama suferea din cauza mea, sunt convinsă că și prietenii sufereau și eu sufeream că ei sufereau și tot așa.
Nu poți face față singur. Când te doare, începi să cauți iar la capăt dai de Dumnezeu.
Voiam să mă rog, voiam ca Dumnezeu să mă asculte.