E cancer sub orașul meu. Iar noi alimentăm tumoarea. Leucocitele se triplează de la superficialitate. Hrănim celule cu exces de zel. Ignoranța omoară sistemul imunitar. Răutatea și indiferența provoacă metastaze.
E necesar să schimbăm perspectiva. Să izvorască din noi blândețe. Bunătatea să fie chimioterapie. Vindecăm orașul cu vise din copilărie. Puritatea pe post de nostalgie.
Să fim naivi! Naivi? Dar cum! E o prostie!
Să fim independenți într-o lume în care dependența e virtute.
Noiembrie 2015
Am întâlnit și oameni faini, dar timpul mi-l petreceam singură. Zgomotele mă irită. Plimbările pe străduțe îmi ridică moralul. Mai ales plimbările cu lacrimi în ochi. Uneori priveam ore în șir cea mai înaltă clădire și mă întrebam dacă aș putea să zbor.
În parcul de la Hidro aveam un copac, obișnuiam să-i număr frunzele, erau oricum puține. Stăteam ore în șir pe bancă cu privirea în gol și sufletul plin. Albastrul cerului. Privește cerul s-a născut atunci în noiembrie. Infinit, doar eu mă termin. Oare? Și când murim? Murim sau ne naștem? Cum e și cu moartea asta, vrei să o cunoști dar ea nu te lasă. Îți arată câte un pic așa să nu te prinzi de tot. Bine, o înțeleg, cei mai mulți dintre noi o ignoră. Și eu dacă sunt ignorată mă simt îndurerată. În timp te obișnuiești și așa. Omul se obișnuiește repede cu necazul. Cu bucuria e mai greu. Că nu prea e.
Olivia mă făcea să râd. Îmi zicea: – Tu! du-te de aici! Ești așa frumoasă, semeni cu Alba ca Zăpada. Ea era Răpunzel.
Nu mai aveam vene, unde să mă tot înțepe? Dormeam mult. Mergeam mult. Gândeam mult.
Uneori îmi era rău și când îmi era, mă interiorizam. Sufeream în mine, dacă se poate zice așa. Apoi, ca prin minune, mă trezeam la viață. Cu vise. Trăiam și visam. Uneori visam în somn că am cancer și m-am vindecat și îmi era frică să mă trezesc fiindcă știam că e o minciună.
Trebuie să-mi fac boala să-mi fie prietenă. Dușmance nu-mi place. Cu cât o urăsc cu atât lovește mai aprig. Grea provocare – Iubește-ți cancerul. Bine, am să încerc.