Cine ești? Eu unde sunt?
De ce mă chemi când vrei să plec? De ce m-alungi când vrei să vin? Tu nu știi? Sau poate știi, c-atunci când stau mă-nțepi în spini. Aș vrea să uit, aș vrea să plâng și plâng, acum că am aflat că florile de-s dulci, nu dor, dar te împroșcă cu venin.
Și dacă pleci, tot nu te duci, n-ai cum!
Suntem suma tuturor oamenilor care s-au perindat prin viața noastră. Unii dintre ei, au sădit în grădina sufletului, semințe de flori colorate, care prind rădăcini în conștiinta noastră și cresc mari pentru a fi date mai departe altor suflete care așteaptă. Alții, au lăsat găuri imaginare dar vii, atât de vii, că sângerează și îți pătează chipul.
Decembrie 2015
Mergeam la spital în fiecare săptămână. Dimineața făceam analize de sânge, după-masa, chimioterapie. Eu și cu Olivia eram copiii. Beneficiam de atenție sporită dar și de tot felul de bunătățuri pe care doamnele în aceeași situație ca noi, ni le aduceau la spital.
Mie, cel mai mult îmi plăcea să descos poveștile din spatele bolii. Nu era greu, trebuia să am răbdarea necesară pentru a asculta și tăria de a nu plânge de față cu povestitorul. Am auzit adevărate drame, povești cu spini, cum îmi plăcea să le denumesc. Într-o seară, după ce am terminat tratamentul, m-am oprit pe băncuța din Parcul de la Hidro, ningea, era ger, dar tare bine mi-a prins. Am scos afară găleți de lacrimi și durere sufletească, în timp ce povesteam cu Dumnezeu. Voiam să-mi spună de ce este îngăduită atâta suferință, de ce oamenii aștia atât de frumoși, sunt supuși trăirilor care înțeapă. Apoi mi-am amintit de Fiul Său, El era cel mai frumos și totuși, fruntea Lui a purtat coroană de spini.
Ca-n cer, este explicația. Nu este posibil să reziști durerii, fără nici un Dumnezeu. Cei care spun că rezistă singuri, mint sau suferă de inconștiență, nu știu.
Într-una din plimbările mele, drumul m-a purtat în Poiana Brașov, auzisem de la cineva, cu mulți ani în urmă, că acolo este o Mănăstire care seamănă cu un colțișor de Rai iar Părintele este o persoană iscusită într-ale oamenilor.
Atunci în decembrie, mi-am amintit și mi-am spus că trebuie să ajung acolo. Cu sfială m-am dus, pentru că era un domeniu necunoscut mie, în Biserică intram rar și de regulă nu aveam răbdare să stau prea mult. Nu știam despre rugăciuni, despre slujbe și nici nu mă spovedisem vreodată în viață.
Am ajuns la Mănăstire seara iar, discuția cu Părintele, balsam pentru suflet a fost. Seara aceea era să fie doar începutul, început care mi-a alinat durerea florilor cu spini.
Sursă photo Pinterest