Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?

Despuiată

Curcubeul tău ce culoare are?

Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete

O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine

Căci tu mereu mă faci să plâng

Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim

Mai bine ține-mă strâns la piept

și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei

Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?

Mă taie bucăți, mă îngenunchează?

Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip

Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte

Curcubeul tău ce culoare are?

Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi

însă când ajung în dreptul gurii le înghit

Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.

Despuiată

O mare de oameni

Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame, dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.

Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa? Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?

“Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i om.” Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om…

Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri, aveam aproape 1.80 m.

Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care l-am purtat încontinuu.

Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.

Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: – uite ce înaltă e fata aceea!

Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr. Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași înălțime cu toată lumea.

Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea. Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe care îi luasem că erau buni la lungime.

Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt oameni.

Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.

Despuiată

Ideal

Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele

În ceva nemaivăzut

Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți

Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus

uite așa nu mai dorm noaptea

Ziua umblu fără rost

Nu mai știu ce e cu mine

nu mai știu nici ce am fost.

Pești cu Cancer

Neputința

“În seara asta, Doamne te vei culca flămând!” – Demonstene Andronescu

Uneori, am senzația că mă aflu în război. Spitalul la care merg este front deschis în linia întâi. Scapă din el – viu, cine poate. Unde se duc cei care nu mai scapă?

În ultima vreme au plecat în altă lume, mai bună, sper, mai mulți dintre prietenii mei. Au plecat cu trupul vlăguit, dar cu suflet plin de lauri. Nu e ușor să duci în spate o boală fără leac.

M-a întrebat cineva la un moment dat, de ce oamenii buni se îmbolnăvesc de cancer. Încă vreau să aflu răspunsul.

Miruna avea sclipire în ochi. O sclipire vie, o sclipire pe care în viața de zi cu zi nu o văd prea des la oamenii normali.

Deși atârna de ceva vreme de piciorul lui Dumnezeu, ea nemaiputând să meargă, deși inima îi era făcută ferfeliță fiindcă se gândea la copilul ei care va crește fără mamă, Miruna era vie. Mai vie decât cei viii pe care îi văd umblând cu sicriul în spate pe stradă.

Cui să-mi strig revolta? Față de cine să-mi strig neputința, sentimentul de vinovăție și dorința nebună de a face ceva pentru mine și pentru cei care trec prin asta?

Îmi urlă în ureche, venind cu putere, cuvintele celor care îmi dau sfaturi și care au impresia că știu cum e mai bine pentru cei ca noi.

Astăzi, mă revolt pe voi, pe voi cei care vorbiți pe la spate bolnavii de cancer, pe cei care au impresia că știu de ce ne îmbolnăvim, de ce trăim și de ce murim. Voi, nu știți! Sfaturile voastre vin dintr-o mândrie fără limite, o mândrie care ucide speranța din noi și care ne aruncă în deznădejde crezând că merităm ce ni se întâmplă, fiindcă nu ascultăm de voi, cei care pretindeți că știți.

Astăzi, mă revolt pe mine, pentru că nu știu să fiu mai bună, pentru că nu știu ce să fac, pentru că mă depășește moartea celor de lângă mine, pentru că mă plâng de viață în timp ce alții ajung la final dorindu-și să mai primească măcar o zi.

Despuiată

Creștin sau cretin

M-am născut în perioada comunistă. Că au fost multe lipsuri materiale, asta o știe toată lumea. Mai puțin știut însă, este faptul că în întreaga perioadă care a succedat al doilea război mondial și până în anii 90, s-a dus o luptă crâncenă care a avut ca scop distrugerea creștinismului. S-au demolat multe biserici, au fost închiși în pușcării preoți care prezentau pericol pentru sistemul comunist, au fost batjocoriți și umiliți monahi ori oameni de seamă ai neamului românesc. Practic s-a dorit reducerea omului la statutul de animal muncitor, fără nici un Dumnezeu.

Evident, cineva care gândește câtuși de puțin, realizează că această condiție a omului este foarte ușor de controlat și manipulat.

Omul fără nici un Dumnezeu, este un fir de pai în bătaia vântului.

Nu am avut parte o cultură creștinească, în vremea când eram încă un copil, cei din jurul meu erau terifiați spre a pronunța cuvântul biserică sau Dumnezeu. Am trăit mulți ani într-o repulsie față de ceea consider acum că este sfânt. Nu mi se părea că este ceva greșit în felul meu de a vedea viața și religia pentru că aveam confirmarea colegilor de la școală, a vecinilor sau a prietenilor, care și ei la rândul lor erau la fel ca mine. Ba din contră, îmi amintesc că minoritatea celor care mergeau regulat la biserică erau luați în derâdere și categorisiți drept îndobitociți.

Prea multe nu s-au schimbat nici acum, când teoretic nu mai există constrângere din partea vreunui sistem dictatorial, iar omul are liberul arbitru. Ura împotriva credinței creștin-ortodoxe se manifestă din plin, în media – în principal, dar și în grupuri de oameni care se autoproclamă inteligenți.

S-a schimbat însă în mine ceva. M-am apropiat de ceea ce am căutat toată viața. Am găsit sens și am primit bucurie.

Da, știu e greu de explicat, e și mai greu de înțeles. Dovadă îmi sunt discuțiile cu ceilalți despre religie sau discuțiile despre mine care au ajuns la urechile mele. Nu îmi pasă prea tare ce spune lumea. Cei mai mulți dintre cei care acum consideră că am luat-o pe arătură, atunci când mi-a fost cel mai greu, s-au disipat în neant, preocupați de propria viață, refugiindu-se în cursuri de dezvoltare personală.

Cred că deși au trecut ceva ani de când s-a terminat cu prigoana creștinilor, au rămas urmașii celor reeducați de sistem, crescuți în iluzia puterii banilor.

Nu mă mai miră argumentele inteligenților atei împotriva lui Dumnezeu, îmi e clar că nu vorbesc din experiență proprie. Suntem oricum un neam priceput la păreri, suntem oricum urmași ai foamei, justificare să spunem, pentru foamea de bani și putere, care primează înaintea oricărui avânt dumnezeiesc.

Am scris acum ceva timp, un eseu într-o revistă de seamă, și îmi amintesc că mi-au șters pasajul în care povesteam despre descoperirea lui Dumnezeu, pe motiv că nu se cade, am insistat să fie pus la loc înainte de publicare, pentru că în toată experiența mea cu viața, oamenii și boala, descoperirea și aprofundarea religiei în care m-am născut este de departe cea mai tare descoperire.

Să trăiești fără nici un Dumnezeu, pe mine m-a durut, ironic este că m-a durut în cele mai fericite momente. Să trăiești conștient că există Dumnezeu pe mine m-a fericit, ironic este că m-a fericit în cele mai dureroase momente.

Să treci prin doi ani jumătate de chimio, două operații, dureri fizice pe care nici nu mai vreau să le descriu, moartea prietenilor mei pe care mi i-am făcut la spital, incapacitatea de muncă sau indiferența oamenilor pe care credeam că mă pot baza, fără un ajutor supraomenesc – nu este posibil.

Deaia mă doare când văd cum este luat în derâdere ceea ce este sfânt, ceea ce ar trebui să conteze pentru noi oamenii, fiindcă am simțit pe pielea mea ce înseamnă toate acestea.

Non-sens

Autosuficiența

Mai există altcineva pe lume în afara de eu?

Se poartă eu ca pe o haină, e cea mai bună și cea mai frumoasă, evident

Să nu cumva să zici ceva de eu

Că eu sunt eu, sunt cineva, nu altcineva

Ce fac eu e cel mai important

Ce spun eu e cel mai relevant

Eu știu tot, văd tot, simt tot

eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu.

Dar când mă duc seara la culcare sunt singură

și doare.

Unde a plecat eu-ul?

S-a risipit, s-a răspândit, s-a contopit.

Dar nu-i nimic, vine dimineața și-mi iau eu-ul înapoi

Îl port din nou ca pe o haină în fața tuturor.

Să nu cumva să zici ceva de eu.

Că eu sunt eu și îți sparg fața,

din orgoliu.

Non-sens

Mai stai un pic

Mai stai un pic, te rog, rămâi cu mine.

Mai lasă-mă să simt cum curge seva vieții

Prin venele-nțepate din floarea tinereții

Prin oasele slabite de petele tristeții.

Mai lasă-mi Doamne boala, n-o lua acum, te rog

Nu știu ce să mă fac fără de ea.

Nu știu să mai fiu altfel eu acum

Și nici n-am unde să mă mai ascund.

Mi-ai dat o viață gata plânsă

O plâng și eu acum, cumva râzând

Căci am făcut din cancer – artă

Și din durere pod spre îngeri.

Cum să mă lași acum descoperită?

Cum să trăiesc eu sănătoasă fiind?

Cum să te port în sufletul meu pătimaș?

Fiind întreagă și nesuferind.

Non-sens

îmi pare rău

Îmi pare rău că lumea detestă dreptatea

Îmi pare rău că se lasă, iar noaptea

Îmi pare rău că n-am plătit întreținerea

Îmi pare rău că mi-au tăiat, iar lumina

Îmi pare rău că fugi de albine

Îmi pare rău că stau doar cu mine

Îmi pare rău că nu pot să alerg mai bine

Îmi pare rău că inventezi scenarii

Îmi pare rău că nu cunosc marinarii

Îmi pare rău pentru tine

Îmi pare rău pentru voi

Îmi pare rău pentru mine

și-mi pare rău de albine.