Non-sens

Cine mi-a pus albinele-n piept?

Uneori, îmi vine să mă iau în brațe și să alerg așa printre sfaturi, păreri și fapte neînchipuit de bune. Să mă duc undeva la captul lumii, iar acolo, să las jos povara greutății mele, spunându-mi în mine că s-a terminat totul, de acum pot să fiu eu.

Ploua teribil. Cerul plumburiu își căra și el singur norii amenințători și-mi îngreuna mersul. Picioarele se încăpățânau să stea lipite de asfaltul cleios, fapt care îmi insufla o ciudată senzație de bătrânețe.
Plecasem de acasă fără umbrelă, motiv de ceartă a propriei persoane, că sunt uitucă, împrăștiată, treceam printr-o cumplită deznădejde. Salvarea mi-a venit din exercițiile pe care le practicam de ceva vreme, anume – îndeletnicirea propriei minți cu dreapta gândire. Așa că am sfidat vremea și mi-am spus că oricum aș fi uitat umbrela în autobuz sau la biserică, sau oriunde altundeva m-ar fi purtat ziua aceea. Mi-am închis interiorul și am lăsat ploaia să-mi ude doar geaca, nu și sufletul.

M-am urcat în mașina de Poiană și m-am așezat confortabil pe scaunul de la geam. Pe partea cealaltă, o umbră de om îmi insufla o oarecare curiozitate. Era o fată timidă, cuminte care abia respira, trăia în ea non-existența, avea nevoie să fie invizibilă pentru ceilalți. Mi-a venit să mă ridic de pe scaun și să merg să o mângâi pe cap, să-i alin fuga de realitate pe care prea bine o cunoșteam de la mine. Toată dragostea lumii o învelea ca o peliculă din picuri de ploaie. Toată dragostea mea voia să-i aline prezența smerită.

M-am văzut în ea pe mine, cea de acum câțiva ani. Mulți ani, aș spune.

Băiatul pe care l-am iubit peste firesc de mult. Pe el l-am întâlnit pe nepregătite, dar de cum l-am zărit am știut că toată viața m-am pregătit pentru el. Tot ceea ce știam sau făcusem era pentru această întâlnire. Urlam la el te iubesc, te iuuubbeesc neimaginat de mult, bineînțeles că nu mă auzea. Avea și el interiorul, închis ermetic, fugea de nebunia lumii. Îi strălucea doar armura, se vedea de la o poștă că se pricepea la asta, interiorul il puteai intui doar dacă îl iubeai așa cum îl iubeam eu, peste măsură de mult.

Numele n-am să il spun, avea un nume urât, m-am supărat atunci pe părinții care se trezesc total neinspirați și îi pocesc viitorul copilului sub un nume de nepronunțat. N-am să insist pe asta acum, pentru că importantă era iubirea ce i-o purtam, iubirea care mă facea vulnerabilă în fața armurii lui sclipitoare.

Mult timp, l-am purtat în sufletul meu, îl culcam la mine în gând, îl mângâiam cu zdremțele mele, din suflet, bineînțeles. N-am vrut să-i dezvălui cele simțite, n-am vrut. Eu aveam deja o relație nesănătoasă cu boala care-mi umplea timpul, ce rost avea să-i pun povara pe umeri, abia mă descurcam eu. N-am vrut și pentru că atât de mult îl iubeam, încât, dacă s-ar fi materializat ceva, cream singură prăpastia pe care o știu de la majoritatea oamenilor. Singura iubire omenească, care rezistă intactă peste ani, este cea nemărturisită, neîmplinită.

Ciudată este apropierea fizică dintre noi, ai zice că ea te apropie, dar, în realitate, ea crează șanțuri, prăpăstii.

Mi-a spus cineva, că voi cunoaște și eu la un moment dat, pe cineva care are cancer. Un tip cu cancer, la fel ca mine.

Aștept de atunci să apară, nu știu de ce, nu știu nici măcar dacă acest fapt mă va salva. Dar sâmburele a fost plantat, cum s-ar zice, mă încălzesc cu ideea în zilele ploioase și cleioase, așa cum era ziua în care am zărit-o pe acea fată pe mașina de Poiană.

N-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea, pentru că ea eram eu, timidă și cuminte, parcă așteptând să mă port în brațe la capătul lumii.

Aș fi vrut doar să-i spun că nimic din cele care urmează să se întâmple peste ani, nu-i va strica pelicula aceea de dragoste, o va găuri, poate, dar dragostea, nimeni nu i-o poate lua.

Despuiată

Oameni buni

Nu cred în oameni buni. Imi este suficient să mă știu pe mine pentru a-mi da seama că bunătatea oamenilor este o iluzie. Cred în oameni care sunt conștienți de ei înșiși, în schimb. Cred în oameni care lucrează cu sinele lor în fiecare clipă a existenței pentru a deprinde darul bunătății. E cale lungă, e cale anevoioasă. Este dureros de inconfortabil să acceptăm ca suntem răi. Să acceptăm că răutatea din noi este cea care ne pricinuiește necazuri, de aceea este mai la îndemână să plasăm răul în exterior.

Am văzut oameni aparent buni, care, la cel mai mic afront adus propriei persoane au luat foc, au răbufnit în cele mai urâte moduri. Am văzut oameni aparent răi, care și-au dat haina de pe ei pentru cel necăjit. Si atunci? Ce față are bunătatea?

Spunea Nicolae Steindhardt în Jurnalul Fericirii, că bunătatea este o formă de egoism, ne face să credem că ne asigură calea cea mai ușoară spre mântuire. Da, îi dau dreptate, tind să cred că vorbea despre bunătatea închipuită. În fond oricine consideră despre el că este fundamnetal bun, suferă de o lipsă totală de smerenie.

Cred în oameni luminoși, oameni care au coborât în ei pe calea adevărului, acel adevăr care ustură când te luminează, când te face să vezi cât ești de mic în comparație cu toată creația lui Dumnezeu. Doar de acolo, din conștientizarea miicimii prorpiei ființe se naște lumina pe chip. Când stai de vorbă cu un cerșetor și ai puterea să-l pui mai presus de tine, așa zdremțuros cum este și cu sticla de băutură la subraț, atunci ai ajuns la adevărata cunoaștere și conștientizare că absolut totul în jur este Dumnezeu, adică adevăr. Cine poate face asta? Eu nu. Eu judec și eventual măresc pasul să nu mă deranjeze mirosul. Și atunci? Cu ce sunt eu mai bună decat un cerșetor?

Urlă egoul în noi după slavă deșartă. Ne amagim că ne crește nivelul de energie dacă ne complimentăm peste măsură. Ce bine este când ni se spune că suntem minunați, e comod, de ce să mai lucram la modelarea sinelui după învățăturile primite, dacă noi suntem deja minunați. Până la proba contrarie, când ne enervează cineva și să vezi atunci, minunăție. Acceptarea defăimării este adevărata putere, este adevărata lecție. Atunci când te pui în genunchi în fața lui Dumnezeu și urlă sufletul în tine de durerea pe care o ai conștientizând, câte gânduri urâte ai la adresa celorlalți, conștientizând câte suflete ai mâhnit poate doar cu un cuvânt.

Toți suntem un singur trup, un trup sufletesc, o conștiință comună. Absolut tot ceea ce facem influențează acest trup. Într-o direcție sau alta. Sună înfricoșător, știu. Este înfricoșător când înțelegem că la suferința oricărui om suntem părtași și noi, este așa pentru că înțelegând acest lucru, sigura cale care mai rămâne este să devenim responsabili de ceea ce gândim, vorbim sau facem. Responsabilitatea ne înspăimântă.

E mai ușor să îl blamăm pe bolnavul de cancer că s-a îmbolnăvit din vina lui că nu mănâncă sănătos, că fumează sau a fumat, că e un bou și merită ce i se întâmplă, dar nu vedem că mâncarea ne-o otrăvim singuri, că ne e greu să ne mișcam curul din mașină, iar în felul acesta poluam aerul pe care îl respirăm, sau că am băgat invidie la greu prin gânduri în ceilalți până i-am desfigurat. Răul e la ceilalți, niciodată în noi, nu? Noi suntem buni și minunați.

Și ca să închei într-o notă pesimistă, că tot sunt acuzată de pesimism, mă uit în jur la cum arătam, la cum arată lumea în care trăim, la cum arată planeta pe care o locuim și vrem să o lăsăm urmașilor noștri și mă întreb, suntem buni sau nebuni?

Despuiată

Resursa de la contabilitate

Când am devenit materie umblătoare? Se mai găsește prin noi vreun pic de suflet scurs?

Visez la o lume fără bani. Dar ce să vezi? Căci ies pe stradă și-n loc de oameni văd semne de dolari. Văd buzunare umflate cu bacnote și telefoane care verifică constant contul bancar.

Ne-am transformat întreaga existență într-o monedă de schimb. Tot cu ajutorul ei, ne pierdem viața. Ne înrudim cu banii, cumpărăm fercire cu bani. Oare?

Ne schimbăm între noi pe bani. Nu iubirea de aproape ne conduce, ci banul.

Am fost resursă veritabilă de-a lungul timpului. Mă și chema “resursa de la contabilitate”. Am umblat și eu cu dolarul în frunte, fiindcă așa se vrea, atât se poate.

Cuvântul “șefa”, l-am rostit mai des decât cuvântul “mama”. N-am vrut să mă ridic mai sus, pe scara ierarhică a șefiilor, n-am vrut, deși am fost pe aprope. Evaluările corporatiste îmi indicau spirit de leader. Am încercat să iubesc mai mult oamenii decât afacerile, în schimb. Fapt care mi-a adus, să-i zicem, pagubă bănească și gol interior, căci în lumea afacerilor sensibilitatea nu are ce căuta, mi se spunea adesea.

Am mers până întra-colo cu omenia, încât un manager de agenție pe care l-am avut îmi spunea “Andreea nebuna”, am aflat ulterior demisiei. Săracul de el. Îl și văd chinuit de cravata strânsă la gât, cu broboane de transpirație pe cămașa călcată impecabil, doar așa că să iasă banul.

O singură șefă am avut în paisprezece ani de muncă, care iubea mai mult oamenii. Cu afacerea se juca, o ținea între degete și o gâdila în talpă. Frumos se împleteau cele două. Dar nu i-a mers prea mult, nici ei. Au jumulit-o șacalii iubitori de bani și de putere.

A suferit și ea, am suferit și eu, așa e mersul lucrurilor pentru oamenii care merg la muncă cu sensibilitatea de acasă.

Te izbește realitatea crudă de a fi doar un număr care produce bani. Și apoi adună-te și fă din nou același lucru, în alt loc. Căci nu poate un om mic să schimbe pe banii umblători care se sprijină-n putere. Ei decid, ei știu mai bine. Noi, acceptăm.

Îmi plăcea acea teorie a conspirației care spunea că în curând va disparea sistemul bancar. Să dispară și banii, dacă ar fi după mine și să vedem atunci haos. Să vedem atunci cum căutam picul de suflet care mai zace amorțit în noi.

Până atunci, avem nevoie de bani în continuare, dar am putea totuși să punem omul mai presus, căci la final n-o să ne întrebe Dumnezeu: – Ia să vedem, cât ai avut salariul?

Non-sens

Poem despre pini

Trăiau în munte mai demult doi pini

La depărtare mare între ei

Unul mai alb mai feminin

Altul mai colorat și mai bărbat

S-au întâlnit așa din întâmplare

Si-au început să-și scrie o scrisoare

Poștașul le era vântul prielnic care ducea cuvintele așa vremelnic

Ce bucurie

Ce uimire

Ce încântare

Cum se grijau unul de altul

Dar uite că poștașul cam ciudat

Pe semne că s-a încăpățânat

și n-a mai vrut să poarte scrisorele

S-a-nbolnăvit pinul de dor și de durere

Și-n loc de pinul alb strălucitor

Acum curge doar apă de izvor

De dor.

Îi mai trimite totuși câte un ac de dragul timpurilor scurse

Apa îl ia și-l poartă spre stomac

Unde-nflorește și -nmugurește

În vise.

Pești cu Cancer

Perdele cu frunze

Am primit de mai multe ori întrebarea cum mă simt după chimioterapie. Raspunsul este aprope întotdeauna – rău. Bine, bine, dar cum să descriu acest rău? Aș spune că este un amalgam de durere fizică combinată cu tot felul de stări emoționale și mentale.

Imaginează-ți o noapte de beție cruntă. Cum te simți dimineața?

Totul începe cu dimineața zilei de tratament. Slavă Domnului că memoria îmi este scurtă, în felul acesta uit mereu cât de rău mi-a fost tura anterioară de tratament și am putere să merg din nou la spital cu zâmbetul pe buze.

Analize.

Vene sparte.

Doamne asistente.

Spre după-masă, merg să ridic rezultatul analizelor cu emoțiile în gât – de fiecare dată. S-or mai fi îndreptat lucrurile? Am suficiente globule albe? Am suficiente globule roșii? Markeri buni?

În fața cabinetului domnului doctor se toarnă un film. Este unul adevărat, cu lacrimi, cu încurajări, cu povești de viață. Actorii sunt de toate vârstele.

Rețete naturiste.

Metode de a evita răul.

Iubiri dezvăluite.

Săgeți în inimă.

Acul mare cât un deget străpunge vena, bine că a intrat din prima. Tratamentul durează cinci sau șase ore.

Finalul se lasă cu amețeli, poate de la atâta stat jos, este replica fiecărui pacient. Se pleacă acasă cu fața palidă, dar cu o oarecare bucurie că a mai trecut o zi de chimioterapie.

A doua zi dimineața e cel mai nasol. Mahmureala mă ține în pat, aș vrea să mă ridic, dar dacă stau în picioare mă apucă voma. Prefer să mă holbez la perdea. Este colorată și plină de frunze. Unele mai mici, altele mai mari. Le urmăresc încet conturul cu privirea, de fapt le redesenez în mintea mea. Ce bucurie când reușesc să duc conturul frunzei până la capăt, este semn că nu trebuie să o iau de la început.

Inima bate tare, puls 120. Toți suntem unul. Realizez grandoarea impactului gândurilor mele asupra celorlalți oameni. Vreau să am gânduri de pace. Îmi e teamă ca nu cumva un gând nelalocul lui să provoace o catastrofă. Câți oameni oi fi descentrat cu gândurile mele tâmpite? Iartă-mă, Doamne. Nu știu ce fac.

Pe perete apare un paianjen mic. Mă cert că iar n-am făcut curat cum trebuie, dar ce bine că la mine în cameră mai este cineva. Se zbate săracul paianjen să ajungă la mine. Știe el ce primejdie îl paște? Pentru el sunt un fel de extraterestru.

A ieșit soarele, îmi închipui că spre seară o să ies la plimbare printre copaci. Nici o șansă. Adorm.

În somn nu doare nimic. Mă trezesc cu ideea obsesivă că nimic din ceea ce ni se face nu este ceva care să nu fi făcut noi mai înainte. Descompun fraza în cuvinte ca să înțeleg mai bine. Sună telefonul.

Mă uit pe geam, a venit seara. Mâine este o nouă zi cu alte dureri. Adorm din nou, în pace.

Suprarealism în camera de chimioterapie

Supra ziua doi

Răbdare, răbdare, răbdare și iertare pe alocuri. Mai ales pe bancheta de la geam, acolo unde ne trage curentul pe toți, fiindcă suntem bolnavi.

Fiecare cu buba lui, mai mare decât a celuilalt. Unii au bube vizibile pe trup. Restul au bube în creier și în inimă.

Doamna de lângă ușă îmi spune că sunt Steaua fără nume și să mă duc la ziar cu textele mele.

Eu îi spun că am fost și la ziar cu boala mea. Asta care mă chinuie. Neacceptarea.

Mușcam din sandvișuri și discutăm despre Dumnezeu. El este atât de mare încât mintea mea nu-L poate cuprinde și vrea să se ascundă.

Pe Dumnezeu trebuie să-L simți!!!!!!!

Statisticile despre cancer sunt sumbre. O femeie din opt este diagnosticată.

Al treilea război Mondial înseamnă de fapt cancer. Așteptăm să vina bombele peste noi în timp ce murim de boala asta cu celule naziste.

Îmi plac femeile chele. Se văd trăsăturile feței până-n pânzele albe.

Îmi plac cicatricile, fiecare tăietură pe care am văzut-o, are în spate poveste.

Am rămas singură în salon cu gândurile turate. De ce m-ați lăsat singură? Îmi vine să smulg perfuzia. Ba nu. Îmi vine să înfig acul mai adânc, să-mi străpungă osul. Poate așa se duce chimioterapia direct în os, acolo unde este anarhia.

Urlu în mine. La suprafața sunt de o calmitate de mă scoate și pe mine din sărite. Vorbesc sacadat.

Mi-a amorțit fața.

Este ora 11, noaptea. Plouă și e frig. Plec de la spital pe trei cărări și pentru o clipă, nu găsesc ușa de ieșire din clădire.

Îmi propun să ies din mine. E mai simplu.

Non-sens

– Opriți, va rog frumos, mașinile!

Oasele corpului sunt corzi muzicale. Ele crează muzică în surdină, dacă mă liniștesc, pot să aud melodia. E suavă. Îmi place ce aud.

Muzica oaselor mele este în armonie cu natura. Se completează.

Oasele îmi sunt mângâiate de frunzele copacilor asemeni corzilor muzicale ale unui violoncel atins de arcuș.

-Va rog, cântați! Vreau să ascult bucuria.

Natura, natura, mă poartă spre culori. Le văd cu sufletul. Le simt cu piele de găină.

Măreția naturii mă lasă mută. Albastrul cerului mă încovoie de uimire.

Mirosul caselor din Schei mă poartă cu gândul spre vremuri pe care nu le-am trăit vreodată, dar le știu.

Vremuri cu bucurie de copil și iz de mere coapte.

Covor de frunze tomnatice se perindă pe sub tălpile mele.

Lumina soarelui mă liniștește.

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi tăie cântecul oaselor și îmi știrbesc mirosul copacilor!

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi omoară armonia culorilor și îmi taie subit respirația!

Despuiată

Sinceritate

Nu am fost dintotdeauna sceptică în privința oamenilor. Obișnuiam să cred în ei, să văd în ei bunătate fără intenții ascunse. Obișnuiam să-mi pun sufletul pe tavă, dezgolit de toate măștile pe care mi le-am însușit, ulterior.

Obișnuiam să cred că sinceritatea transmisă celorlalți, a ceea ce sunt, este cea mai bună comunicare în relațiile personale.

Am așteptat și eu, la rândul meu, același lucru – sinceritate, chiar acea sinceritate dureroasă, care te pune în situația disconfortului interior.

Apoi, treptat, viața m-a învățat altceva, ceva ce îmi este greu să accept chiar și acum, să fiu sceptică și să mă încred mai puțin în oameni.

Am primit multe complimente însoțite de te iubesc-uri gratuite de la oameni pe care abia i-am cunoscut, atât de multe încât mă simt ca un oraș frumos, dar pustiit de tâlhari. Fără excepție, aceste cuvinte spuse în euforia stărilor de moment, s-au dovedit a fi vorbe goale, fără susținere reală.

Te iubesc – este un cuvânt mare, mă gândesc la el și nici măcar nu pot să-mi imaginez măreția lui, atât de mică sunt eu ca simțire și putere de înțelegere.

Am fost manipulată emoțional de multe ori cu ajutorul cuvintelor frumoase, pe care neîncrederea mea în mine, voia să le creadă. Venind din exterior, acele cuvinte îmi ofereau un confort emoțional și o dăruire totală față de persoana care mi le spunea. Am un puternic simțămât în a nu dezamăgi pe cel care spune că îi sunt dragă.

Bineînțeles, nu este vina cuiva în toate acestea, fiecare face ce știe. Mecanismul găunos se află în mine, conștientizez. Propria slăbiciune emoțională m-a purtat dintr-o dezamăgire în alta. N-am știut în cine sau în ce să mă încred.

Un alt mecansim interior, la fel de găunos ca primul îmi șoptea în ureche că trebuie să fug, răul este în exterior.

Am realizat însă, că indiferent unde am fugit sau cât am fugit, linia de sosire a fost tot în mine.

Acum, mă străduiesc să cred mai mult în Dumnezeu, oamenii sunt mici și se sperie repede, cu toate cuvintele lor mărețe pe care le spun.

Mă străduiesc să vorbesc cu Dumnezeu despre oameni și mai puțin cu oamenii despre oameni. Asta ca să evit să mai creez cercuri în care nu mă mai simt nici măcar confortabil să trăiesc.

Sursa photo @elfcodobelf on instagram.

Despuiată

Hai sa fim realiști

Mă uit bine înăuntrul meu. Mă uit bine înăuntrul tău. E multă tristețe. Tristețe acoperită cu afirmații pozitive.

Nu mă crezi? Ieși afară, mergi pe stradă și uite-te în jur. Câți oameni ai văzut zâmbind? Câți oameni ai văzut cu privirea pierdută?

Ascultă. Ce auzi? Nu am bani. Sănătatea îmi e șubredă. Mă simt rău. Muncesc prea mult. Nimeni nu mă iubește.

Cum poți să te minți că tristețea nu există? Cum e posibil să fugi de oamenii care îndrăznesc să își arate tristețea? Crezi că este contaminabilă? Adevărul este că tristețea există deja în sufletul tău. Dar ai muncit atât de mult să o camuflezi în citate motivaționale încât ți se pare că ceilalți sunt triști, nu tu.

Ai mereu la tine pregătită tolba cu “va fi bine”. Mă întreb ce însemna binele asta pe care îl fluturi pe sub nasul celor triști. Ai habar? Nu cred.

Ignoranța doare. Nu acum, acum e călduț cât de cât, sub “Sunt fericită” spus de 100 de ori pe zi.

Nu mă simt confortabil. Oamenii mor în spitale mâncați de cancer în timp ce tu mergi la coafor. Să fiu fericită pentru tine? Să fiu tristă pentru cei care mor? Ironia este că sunt mai fericită invers.

Hai să fim realiști, te rog. Dacă tu crezi că tristețea este un moft, vino la spitalul de oncologie. Stai o singură zi. Aș fi bucuroasă să vorbesc apoi, despre fericire cu tine.

În toată tristețea pe care o vezi la mine, n-am fost în viața mea un om mai fericit.

Non-sens

Nedragostea

M-am trezit dimineață cu smochinele în pungă

Voiam să le duc în stomacul cuiva

Pe drum până acolo au râs de mine

Vocile din capul meu

Împreună cu vocea ta

Te-am văzut zâmbind ca o mamă

Aveai un curcubeu pe cap

Mama-curcubeu se plimbă cu dragostea după ea

Are armură din dragoste

Cuvinte din dragoste

Idei din dragoste

Privire din dragoste

Dragostea mea e o felie de pâine cu gem căzută pe jos

Dragostea ta e lumină și zâmbet

Dragostea mea e un dop de plută care nu încape în sticla cu vin

Dragostea ta e soare și rouă

Dragostea mea e rău de mare

Dragostea ta e înălțătoare

Eu nu fug de dragostea ta

Fug de nedragostea mea.

Cu smochinele în pungă.