Non-sens

Bordura

Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. Oamenii de pe stradă păreau vii, chiar și cei morți zâmbeau prietenos. Uitasem pentru o clipă faptul că umblăm deja închiși în sicrie. Părea un timp pentru optimism. Îmi ziceam în sinea mea că uite ce armonios se îmbină totul după mult timp de haos mental.

Mi-am luat gândurile și m-am așezat pe o bordură pentru a adulmeca mai bine această trăire care chiar și atunci când o simți bine înfiptă ea poate să scape printre degete într-o clipă de neatenție senzorială.

Nici măcar ispita de a cădea în contemplarea aproapelului nu mă mai neliniștea. Îmi aminteam râurile de oameni binevoitori care au apărut în viața mea. În seara aia magică, l-am luat pe fiecare om în parte și i-am mângâiat gingaș inima, pentru că îmi suneam, cum să nu ne agățăm de aripile iubirii?

Zâmbeam și făceam cu mâna trecătorilor convinsă de faptul că trecător este doar timpul.

– Ce oameni cumsecade, așa da! Mă minunam și eu de inima mare numită pământ care în momente ca acestea bate la unison cu tot cosmsul.

– Ia! Hai, cară-te de aici! Ce cauți noaptea singură și îngândurată pe străzile orașului? Eu făceam plecăciuni și îi iubeam cu toată ființa mea pe cei care își făceau atâtea griji pentru mine.

De fapt, nici măcar nu era vorba despre mine, devenisem invizibilă, mă și miram cum de mă vede cineva.

Mă strecuram haiducește în comportamentul uman și observam cum în spatele ororilor se ascunde un copil mic privat de afecțiune, că el doar își dorește să-l observe cineva și să-i dea o bomboană, ulterior își va transforma năravurile într-un ascultător cuminte și dornic să-și primească recompensa.

Mă uitam la domnul cu barbă care mergea în baston pe lângă mașinile înghesuite și m-a lovit asemănarea izbitoare cu singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat. Până și mersul era la fel, ca să nu mai zic de barbă și de cămașa negru cu roșu în pătrățele. Dacă eu am fost singura ființă care îi netezește în capul ei, pașii? Dacă singura conexiune adevărată a fost doar cu el?

Dacă totul din tot ceea ce există acum, doar pare?

O transpirație rece ca o zugrăveală udă a pus stăpânire pe mine și mi-a răcit toate simțurile interioare încrezătoare în frumosul oamenilor.

Firește că ne agățăm de orice fapt minuscul ca să nu suportăm pe pielea noastră pierderile. Întotdeauna, ceilalți se fac vinovați de disconfortul rece al propriului egoism.

Mi-am luat sicriul și am plecat de acolo, în timp ce domnul cu baston striga după mine – Hei, frumoaso, voiai sa-mi spui ceva? Nu mi se mai părea nimic amuzant.

Non-sens

Liniștitorul cunoscut

Câteodată delicatețea unui buldozer pe care o posed iese la suprafață spunând vrute și nevrute, fapt care mă transformă într-o făptură grosolană demnă de a fi acuzată de disconfort interior. Uneori îmi pasă, alteori puțin îmi pasă. Lumea este destul de complicată și până la urmă fiecare cu sensibilitățile sale.

Comunicarea dintre doi oameni se aseamnănă cu un coridor foarte lung. Într-un capăt se află ieșirea, în celălalt capăt – adâncimea cuvintelor, iar zona de mijloc este locul în care se leagă totul cel mai bine, nici un milimetru într-o parte sau alta, fix acolo în mijloc se poate observa cum apropierea sublimă dintre cele două caractere înmugurește într-un liant care zguduie într-atât interiorul uman încât revelațiile sunt maxime. O singură greșeală, fie ea cât de mică, face ca totul să se transforme în altceva, se nasc texte zguduitoare, poate chiar să ducă la prăbușirea lumilor celor doi.

De câte ori n-am fost pe muchie de cuțit! Din pură stupizenie bun intenționată. Însă, este acolo și o satisfacție oarecare, e bine totuși să zgândărești orgolii, să vezi ce zace în om.

Odată, întâlnind o persoană deosebit de bună, era și gingașă și cuminte, mie îmi venea să demonstrez tot contrariul. Vocea mea, prin comparație, părea de broscoi, dar nu mă lăsam, voiam să văd ce zace în cumințenia aceea, chiar dacă riscam să mă fac de râs. Ea îmi tot povestea cum face și drege, îmi atrăgea atenția asupra nivelului ei deosebit de sus față de ceilalți. Sublim, minunat, creatură cu trei aripi, poate că avea nevoie să se învelească cu ele pentru a nu fi atinsă de răutățile celorlalți.

Pe ea o simțeam din start în capătul profund al coridorului conversațional, acolo unde orice trăire se lichefiează și capătă sens dincolo de explicații. Eu eram situată undeva la ieșire, acolo unde se șterg bocancii plini cu noroi. De acolo de unde mă aflam, tot nu puteam să-mi scot din minte că dacă am să trântesc vreo două, se fisurează de tot interacțiunea dintre noi. Aveam și o răbdare de fier, încă nu sosise momentul prielnic.

E foarte ciudat cum se simte clipa în care trebuie să ieși din tine neapărat, furnicături, vertijuri, nod în gât, arsuri la nivelul creierului și dacă nu zici în secunda aceea ce trebuie să zici, se pierde toată valoarea. Vrei să protejezi cumva imaginea minunată perpetuată de caldarâmul de caracteristici, dar vrei să o și faci să înțeleagă, până unde să tot meargă cu sublimul?

I-am zis într-un final că este minunată, dar că nu găsesc ce putem noi să vorbim țipând din capete opuse, ea minunăția-i, eu grosolonia-mi. Am străbătut un ocean de pustiu interior vrând să uit de seninătatea unor cuvinte simple și directe. Mă făceam vinovată de neputința ascultării. Ce fel de prietenă sunt?

Calitățile servite pe tavă nu sunt specialitatea mea, adică nu pot să le înghit, prefer să-i las pe alții să vorbească despre calitățile mele, dacă or fi, eu servesc pe tavă  – defecte și, să facă cine ce-o vrea cu ele, chiar să mi le întoarcă, în situații critice.

Întotdeauna cunoscutul este mai confortabil ncunoscutului așa că încerc să rămân în interiorul extremelor pentru a nu provoca căderi pe lângă, pentru că știu sigur că nu le pot controla. Dacă scap un pic pe lângă extremă, mă tot duc, numai o zguduitură mă mai poate opri și repune pe șinele liniștitorului cunoscut.

Pești cu Cancer

Printre nori

Norișorii pufoși se perindă prin fața geamului.

M-a cuprins o stare vegetativă care teoretic ar trebui să stingă agitația interioară. Aștept clipa de liniște, de detensionare a mușchilor. Aseară, am stat cu ochii larg deschiși și m-am uitat în întunericul din afară. Net superioară senzația de întuneric pe care îl privești față în față comparativ cu întunericul pe care doar îl simți.

Mi-a fost teamă să închid ochii, gândeam că cel mai probabil lumea va înceta să existe dacă adorm. Lumea mea.

Uneori mă cuprinde teama de moarte, o teamă organică, produsă de schimbările chimice din organism. Am vrut să pun mâna pe telefon să sun pe cineva, însă mi-a fost greu să fac asta pentru că nu voiam să deranjez, nu voiam să dezamăgesc, nu voiam mai nimic din tot ce credeam că vreau.

Crizele de anxietate au luat amploare de câteva zile.

Rigiditate musculară, transpirații, griji continue fară întrezărirea unei rezolvări, durere de cap aproape insuportabilă, nod în gând, palpitații.

O fi normal?

Punctul critic întotdeauna mă face să vreau să ies din mine și să fug departe pentru că îmi e dificil să-mi fac față. Asemeni unei decorpolarizari, mă văd pe mine din afara mea ca pe o carcasă ruginită de timp și de griji, însă, mila mă readuce în mine, mă reprogramează în rutinala încercare de a mă repara.

Sunt stricată?

Cine poate să înțeleagă toate astea?

Să discut cu cineva, îmi imaginez cum discut cu cineva care mă ascultă, așa iritată cum sunt, cu cineva care are atâta stăpânire de sine încât mă ascultă calm și îmi trimite afecțiune, fără să mă judece – fapt care ar acutiza și mai asiduu consumul interior. Imi imaginez doar, pentru că în realitate toți oamenii au problemele lor pe care vor să le povestească și să le rezolve într-un fel sau altul.

Poate că salvarea ar veni din spectrul medical, eram pe aproape să chem ambulanța, însă n-am fost în stare. Teama de intrebări și de explicații despre boală m-au determinat să renunț.

Nici nu știu când a început instalarea anxietății. Mofturi, mofturi, ar zice unii…uneori cred și eu tot așa. Poate nevoia de afecțiune este atât de mare încât mă anxiez singură și masochismul din mine se hranește cu stările de confuzie și de agitație.

Efortul de a părea normală este imens și epuizant totodată. Nu de puține ori când sunt așa, plânsul interior supurează în gât ca un furug cu puroi care stă să iasă, dar care are nevoie de un declanșator. Însă, știind fragilitatea lumii, cum să-mi vărs puroiul pe sublimul sufletesc al apropiaților?

Renunț, prin justificarea stării mele alterate, pusă pe seama prietenilor mei care au tot murit și spun că îmi e greu să rămân pasivă. E greu de dus așa ceva. Justificare nelipsită de adevăr, dar cine știe dacă ea este cauza?

Lipsa de somn profund din ultimele zile contribuie și ea la tot acest teatru absurd prin accentuarea durerilor de oase.

Câteodată îmi privesc viața – închisă într-un cerc vicios, începând de la complexitatea interacțiunii umane până la minuțiozitatea puterii de analiză a minții mele. Mă îngrozește avântul sufletesc primit pe semne, prin credința mea ascensională, dar care nu se poate materializa din cauza fizicului care pare să stea piedică de cele mai multe ori. Îmi e teamă fiindcă seamană un pic a iad, un iad personal – aici pe pământ.

Pești cu Cancer

Florile umbrele

În drum spre casă mă găndeam la oameni. La el țineam în felul meu, cel mai adesea îl întălneam în gînduri. Îi povesteam vrute și nevrute, era singurul care știa cele mai multe despre mine. Culmea este că nu părea prea afectat, mă asiguram că și el ține la mine așa cum sunt.

Cănd umblam bezmetică cu inima larg deschisă și băteam la picior străzile din oraș, îmi imaginam că merge și el umăr la umăr cu mine și mă ascultă liniștit, contemplând la cele auzite.

Mă mai scotea din ale mele câte o mașină care făcea raliu pe străzi și atunci mă enervam de numa-numa. – “Cum, Domne să mergi în halul ăsta pe șosele?” “Da ție nu îți e frică de nimic?” Apoi, picam în adâncul întâlnirii mele neimaginat de profundă.

Odată, mi-a adus un buchet de flori, pe semne că voia să-mi arate mărinimia lui. L-am luat frumos, am zâmbit și mi-am amintit cum zicea maică-mea când eram mică -” Ce ții florile alea așa de parcă ar fi umbrele!” E! L-am iertat în sinea mea, n-avea el de unde să știe că nu prea mă pricep la ținut buchete de flori.

Mi-a zis că nu mai are mult de trăit, i-au spus și medicii, simte și el asta, că e grav ce are el. Chiar dacă îi sar în ajutor toți sfinții, el tot nu mai vrea să o prelungească. Da’ cine l-a crezut? Pe mine nu m-a păcălit, că eu vedeam fiecare picur de viață care îi înroșea venele.

Prietena lui îl părăsise, o scuza că era mică, genul de fată veșnic îndrăgostită de câte cineva, mereu de altcineva.

Eu mi-am promis că nu îl voi părăsi, chiar dacă întâlnirile noastre erau mai mult în capul meu. Când îmi scria, voiam să fug spre el să-i scot inamicul din pancreas. Cei mai mulți oameni nici nu știu ce-i ăla pancreas.

După ce a văzut emisiunea cu mine de la televizor, mi-a scris mai mult ca niciodată. Zicea că sensibilitatea mea este peste puterea de înțelegere, deaia sunt mai mereu singură, că e greu să țină cineva pasul cu adâncurile mele. A mai zis că este mândru că m-a cunoscut.

Câteva luni a rupt legătura cu mine, am crezut că tot ce a mai rămas din noi va fi veșnicia, că numai dincolo ne vom reîntâlni și că buchetul de flori va fi deja uscat. Apoi, m-am trezit cu el în spatele meu. – Tu de unde ai apărut, i-am zis? Am crezut că s-au întrerupt telepatiile dintre noi, am crezut că oricât am să umblu încolo și încoace, nu te voi mai întâlni roșu în obraji, am crezut că te-ai dus deja dincolo, deși, un fir de ață mă mai lega încă de tine, sperând că ești viu.

Îi cursese sânge din stomac și slăbise mult de tot, dar tot el era. Era și agitat, îmi spunea că la spital trebuie să aștepte mult și că nu mai poate, preferă să își ardă timpul diferit. S-a enervat și pe mine că sunt prea calmă, că de ce nu mă lupt cu sistemul, stau așa și înghit tot cu zâmbetul pe buze, de parcă suferința îmi este prietenă bună.

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Strigam așa în mine, fiindcă nu voiam să îl sperii.

În vară, fix atunci când era cel mai cald, oricum nu-i prea plăcea căldura, și-a luat catrafusele și a plecat, de data asta a plecat definitiv. Însă, eu știu, că dincolo de toate mărețiile astea cotidiene, eu țin la el în felul meu.

Despuiată

Străbunica mea

Când eram mică, bunica mea mă ducea în vacanța de vară, câteva zile pe an, undeva într-un sat din Muntenia. Acolo, locuia mama ei – străbunica mea.

Era o femeie simplă, cam pe la 60 de ani, însă, se ținea tare bine pentru vârsta ei. Muncea cît era ziua de lungă: dădea de mâncare la păsări, curăța curtea, îngrijea de bărbatul ei care era bolnav de diabet și, se ocupa și de noi, copiii, care ne strângeam pe lângă casa ei.

Casa era micuță, dar suficient cât să găzduiască o mână de oameni. Noi, copiii, dormeam care prin ce camera apuca, osteniți fiind după o zi de tăvăleală prin toată țărâna din satul respectiv.

Camera ei era mereu încuiată cu cheia, noi, nu aveam voie să intrăm în ea ca nu cumva să dărâmăm vreun lucru prețios pe care ea l-a păstrat acolo zeci de ani, ca pe ochii din cap.

Cumva, reușeam să mă furișez pe lângă ea, să intru în cameră și să-mi astâmpăr curiozitatea. Camera era plină de icoane: mici, mari, vechi, noi, erau peste tot. Un altar în toată regula se ascundea în acea casă mică, după ușa strașnic încuiată cu cheia. Îmi amintesc și acum, parcă a fost ieri, senzația pe care mi-o dădeau acele icoane. Dintr-o dată, nu mai eram copil, eram doar suflet. Un suflet dezgolit de copil-om mare, protejat de cineva mai presus. Eram convinsă că străbunica mea, Îl încuie acolo pe Doamne-Doamne și deaia noi nu aveam voie.

De trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara, se retrăgea în camera ei, noi copiii, mergeam după ea să vedem ce face. În fața ușii încuiate, ne împingeam unul pe altul că să avem loc să ne uităm pe gaura cheii. Străbunica se așeza în genunchi cu fața la icoane și vorbea cu ele, noi, nu auzeam ce anume le spunea, însă știam că în acele clipe, ea vorbea cu Dumnezeu.

Străbunica mea a fost un om credincios toată viața ei, a primit în schimb viață lungă și s-a stins la fel de lin precum a trăit, deși, în ultimii ani a trăit singură, niciodată nu a fost singură, pentru că l-a avut pe El, ea, o femeie de aproape 90 de ani.

Când s-a dus în groapă l-a luat pe Dumnezeu cu ea, așa cum au făcut cei mai mulți dintre bătrânii noștri. Noi, ce-i care am crescut la oraș, în vremea comunismului, nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu pentru că ne auzea Ceaușescu și ne băga la pușcărie. Ceaușescu era peste tot. Atunci, Ceaușescu era dumnezeu.

Din păcate, cei mai mulți am crescut așa, fără nici un dumnezeu, fapt care a dus la slăbănogirea sufletului, transformându-ne în niște oameni dezorientați, singuri și triști.

Am ajuns să plecăm din țară pentru că, credem că ea nu ne mai oferă nimic, iar cei care au mai rămas, muncesc în corporații străine, îmbolnăvindu-se de cancer pentru buzunarele altora.

Comuniștii ni l-au furat pe Dumnezeu, iar străinii Îl țin ascuns.

Noi, jucăm după cum e piesa.

Sursa foto https://www.instagram.com/elfcodobelf

Non-sens

O mie de furnici

O mie de furnici cu creier evantai
Au sosit de niciunde țipând că-s din Rai
Cu alai, energie și cuvinte magice
S-au cuibarit nostalgice
Amintindu-mi de vremurile când ființam naiv
Când ieșeam din mine aproape pentru oricine
Ele nu știau ca eu acum sunt încuiată bine
Fiindcă-s dezamagită de unii, de alții și de tine
M-au gâdilat frumos, așa cum se cuvine
Cu cuvinte multe și fapte puține
Am ras, am glumit, ne-am spart în sinonime
Semănam mult aș putea spune
Au zis că vom face și drege, vom cuceri lumea
Mă vor duce pe munte să le cunosc regina
Acolo între stânci e și un izvor
Apoi mă vor aduce acasă pe brațele lor cu săruturi și dor
Zburau te iubesc-uri din aripile lor
Imaginație din sufletele lor
M-am dus după ele zăpăugă rânjind
M-am facut mică și m-am pornit
Am scos un picior și o mână la vedere
Voiam să scot tot, să mă afund în plăcere
Voiam să am grijă de furnicile mele
Voiam să mă pierd printre poezii și desene
Apoi, m-am trezit
Brusc
Nevăzutul s-a luminat
Mi s-a ridicat vălul și m-am minunat până unde pot fugi de mine
M-am speriat
M-am alterat
M-am revoltat
M-am legumizat pentru tine
Și nici nu-mi plac furnicile.
Despuiată

ne-am furat dragostea

Pentru că tu sufereai

Eu sufeream deopotrivă

Am crezut că suntem la fel

Ne-am contopit cuvintele și necuvintele

Ne-am contopit ideile și deziluziile

Până la infinit

Apoi a venit moartea de dinainte de moarte

Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea

S-a născut o suferință nouă

A mea diferită de a ta

A ta diferită de a mea

Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea

Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.

 

*Sursă foto Pinterest

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Non-sens

Cosmos

Dincolo de învelișul fizic format din piele, carne și oase există sufletul. Sufletul este un cosmos întreg, toată informația din univers este înscrisă în sufletul nostru. Sufletul este încăpător: neimaginat de lung, de lat și de adânc.

Mintea noastră alege să trăiască într-un cotlon mic și întunecat al sufletului, reducând viața la o închisoare personală. Oricât am încerca să ieșim din închisoare prin lateral, nu vom reuși, pentru că ieșirea este în sus.

Frica este cea care construiește încet și sigur pereții închisorii.

Oricine a simțit de-a lungul vieții fircă, nu mă refer la frica patologică de întuneric sau de gandaci, ci la acea trăire produsă meticulos de gânduri, care ajunge într-un final să contureze felul de a fi al unui om.

În aceste condiții, durerea interioară este cea care va ghida mersul omului prin viață. Durerea de a nu fi ca ceilalți, durerea de a nu fi acceptat, durerea din cauza însingurării, durerea de a fi abandonat și alte asemenea.

Frumos, nu? Halal libertate, adio autenticitate.

Pereții închisorii apasă greu pe conștiință până când omul devine obsedat de evadare prin orice metodă mai la îndemână.

Cea mai periculoasă metodă de evadare mi se pare că este trăirea propriei vieți prin viețile altora pentru că omul este o sursă epuizabilă de energie. Nimeni nu poate să susțină forța vitală a cuiva la infinit, oricât de bine intenționat este. Relațiile interumane ajung să se sfârșească tragic, ducând inevitabil la îngustimea sufletului.

Ridicarea privirii spre cer, adică impulsul de a trăi pe verical, poate să ajute omul să spargă pereții închisorii și să-l facă să renunțe la spaimele cotidiene de doi bani care îl țin paralizat. Ele, raportate la adevărata durere existențială sunt total nesemnificative.

Adevărata durere a existenței noastre ar trebui să fie conștientizarea morții. Toți murim, însă câți dintre noi se gândesc cu adevărat la asta? Câți dintre noi caută lărgimea sufletului în corespondență cu limita vieții pe pământ?

Paradoxal, gândul morții este cel care oferă libertatea supremă. Limitările cotidiene însuflate de frică își pierd rădăcinile în fața unui asemenea eveniment ireversibil.

Ce am făcut cu viața mea? Cui i-am împrumutat sufletul? Care este sensul vieții mele?

Poți să răspunzi?

Pești cu Cancer

De ce fierb gândurile?

Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei. Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți: să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să se prefacă, fiindcă așa li se spune.

Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă am impresia că problemele nu iau amploare.

Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.

În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se declanșează criza de identitate.

Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai multe ori îmi este frică de viață.

Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.

Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.

Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.

Îmi este frică de neputință.

Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă simt copleșită.

Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa ceva. Iubirea la oameni e defazată.

Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar pielea o las să cadă pe unde vrea ea.