Pești cu Cancer

Ciocolată și chimioterapie

Când am aflat pentru prima oară că am cancer de sân, am rămas fără reacție. Mintea mi s-a blocat și a refuzat să accepte că eu sunt cea bolnavă. Aveam 24 de ani și toată viața înainte. Aveam dorințe și vise în totalitate neîmplinite. Îmi doream să devin actriță și să am o familie.

Am fugit din cabinetul medicului pe holurile spitalului care ardeau precum flăcările iadului. M-am dus să o consolez pe cea care era într-adevăr bolnavă. M-am oprit la benzinăria din capătul străzii Fundeni, mi-am luat o cafea și mi-am aprins o țigară. Acolo, în cele zece minute care s-au derulat în scrumul de țigară, am găsit fetița speriată. Zăcea ghemuită în spatele inimii mele. Plângea. Îi era frică. Chimioterapie. Ciocolată. Inel de logodnă. Iubirea vieții mele. Iad. Dumnezeu.

– Dumnezeule, Tu mă vezi? Cum îți par Ție toate astea? Atât. Asta a fost tot ceea ce mi-a șoptit fetița speriată. Am mânghiat-o pe cap, avea nevoie, aveam nevoie.

Afară ploua, era ianuarie. Pâna și iarna era alta. Mama era alta. Eu eram fetița, eram psihologul și călăul propriei mele frici.

– E doar un sân, îl tăiem și gata!

Tăiem sânul, tăiem sânul, tăăăieem sânul. Cade părul, crește altul. Sânul nu mai crește. Crește sufletul. Se înalță până la cer, prin durere. Durerea e singura care te aduce cel mai aproape de tine însăți.

Murim de cancer. Eu am murit mai demult. Când m-am născut, atunci am murit.

Prima oară am murit când mi-am dat seama că lumea este urâtă. Când doamna învățătoare mi-a dat o palmă pentru că mi-am dorit un stilou pe care ea îl avea și eu nu.

A doua oară am murit când m-am îndrăgostit.

Apoi frecvent, muream, îmi era obișnuit.

Am reînviat de curând. Atunci când am acceptat ceea ce sunt, atunci când am acceptat ceea ce mi se întâmplă. Nu îmi mai este frică de mine, deși, suferința încă nu-mi este străină, dar mă rog ca ea să devină pod, nu gard. Nu mai vreau să mă îngrădesc singură. Îmi cunosc limitele fizice.

Acum, nu-mi mai doresc să devin actriță sau să am o familie. Îmi doresc, în schimb, să-mi depășesc limitele sufletești, să fac din ele lian către Dumnezeu. Îmi doresc să zburd pe câmpia bucuriei născută din coarda întinsă a suferinței omenești.

– Se poate, Doamne? Te rog, arată-mi că se poate. Atât.

Non-sens

Promit

Îmi vine să-mi bag degetul în nas

Să-mi scormonesc creierul de impurități

Să gâdil cu unghia degetului bucățile de creier stricat

Tu ce te uiți ca și cum nu știi ce fac

Creierul tău e mai bine?

Câtă impertinență ascunzi în zâmbetul tău de ființă care pare că știe ce face

Toți te urmează în scheme și gesturi

doar bucata mea de creier care mai e sănătoasă

Te vede și-mi pune piedici

Îmi vine să-mi scot pe-o ureche nopțile de gânduri și panică

Să-mi împletesc părul cu funde

Să-ți prind ție funda la spate

Măcar să fii ambalat frumos

Prin ochi îmi curge puroi și lavă vulcanică

Prin suflet îmi intră cuțite cu lamă ceramică

Hai fugi de aici

promit că-ți arunc un os

E tot ce pot să promit

PROMIT.

Non-sens

Canapeaua din sufragerie

Canapeaua din sufragerie era din lemn masiv, acoperită cu tapițerie verde închis, plină de pete. Pe alocuri, arcurile erau ieșite. Canapeaua din sufragerie era impozantă, acoperea trei sferturi din camera în care dormeam. Nu aveam bani să cumpărăm altă canapea, pe vremea lui Ceaușescu erau scumpe. La capătul ei se afla o ladă din lemn în care ascundeam pe timpul zilei plapuma și așternuturile de pat. Tot în lada de lemn mă ascundeam și pe mine, în momentele în care nu voiam să mă găsească nimeni. Zăceam cu orele printre pene și puf.

Când alunecam spre lumea viselor, peretele de lângă canapea, prindea viață. Se deschidea o ușiță urmată de câteva trepte, care mă duceau negreșit de fiecare dată, spre o lume subterană, animată de o doamnă bătrână cu un neg mare în mijlocul frunții. Avea fuste peste fuste și fierbea ceva într-un cazan mare, în mijlocul încăperii subterane. Nu îmi plăcea atmosfera aburindă și întunecoasă de acolo, pentru un copil era prea mult de suportat. Trăiam cu senzația că poate într-o bună zi mă va tăia bucățele și mă va învârti în oala ei mare, în care nu am aflat nici până azi ce anume fierbea.

Sutienul cu o singură cupă, mi-a captat toată atenția. M-am gândit toată ziua cu groază la persoana care-l poartă. Era atârnat pe o sârmă de uscat rufe, la mare. L-am zărit în timp ce mergeam spre plajă cu ai mei. Nu îmi trecuse niciodată prin cap, până atunci, că există femei cu un singur sân. Cum e posibil?

Peste ani, amintirea acestei întâmplări a rămas vie, o mai accesez și acum spunându-mi că a fost un fel de avertisment pentru ce urma să fie.

Atunci când ai cancer, viața se prezintă asemeni unui acrobat de la circ care merge pe o sârmă foarte îngustă. În orice moment este pregătit să cadă, deși în fiecare moment, zâmbetul există pe fața circarului. Moartea țipă din toate direcțiile, sub aplauzele spectatorilor și a zâmbetului înghețat de pe fața curajosului acrobat.

Îmi place să-mi imaginez cum Dumnezeu are legat de mijlocul circarului, un fir lung din cer până în cupola cortului.

Firul acesta este siguranța nevăzută a fiecărei persoane. Putem să o denumim – iubire sau nădejde. Nădejdea lui Dumnezeu în puterea de îndreptare a omului.

În umbra circului, clovnii fac giumbușlucuri pentru resuscitare, iar femeile cu fuste multe care fierb iluzii deșarte în cazane, au îmbătrânit de tot.

Lumea îmi pare mai mult moartă, decât vie. Umblăm de colo-colo asemeni unor sicrie, cărând după noi kilograme de carne colcăind de dorințe neîmplinite și spaimă. E drept, ambalajul este colorat foarte frumos, reduceri promoționale, operații estetice, haine de firmă cu iz de pachiulli.

Canapeaua din lemn masiv cu tapițeria tocită de frică s-a disipat în amintirile copilăriei cu miros de umezeală, pene și puf.

Pești cu Cancer

Cine a inventat fundița roz?

De când mă știu am avut oroare de formalități, hârțogăraie și comportamente gen: “așa trebuie”, “așa se face”, “așa e legea”. Unde este inima omului în toate astea? Unde este autenticitatea fiecăruia dintre noi?

Urmăresc din când în când, din curiozitate, nu pentru că mi-ar fi de folos cu ceva, câteva asociații și fundații care au ca scop informarea și ajutorarea persoanelor dignosticate cu cancer. Fundițe roz, ursuleți de pluș, cutiuțe și brelocuri. Toate au un preț. Acela care poartă eticheta de ajutor pentru cei în suferință.

Mă iertați vă rog, dar îmi vine să vomit.

Mă uit la prietenii mei, la oamenii pe care îi cunosc și mă întreb câți dintre ei ar cumpăra pentru mine un ursuleț de pluș roz de la fundația care se caracterizează singură ca fiind sprijin și suport financiar, psihologic și așa mai departe.

Caravane, marșuri, improvizații ieftine, cu scop de informare. Totuși, nu observă nimeni că suntem fruntași în Europa la mortalitate în cancerul de sân? Nu își pune nimeni întrebarea, de ce?

Nu contest intențiile bune care au dus la fondarea asociaților de acest gen, dar observ cum ele s-au pierdut pe parcurs, îngropate în formalități, hârtii și dorința de a avea cu orice preț vizibilitate.

Am oroare de fundița roz, cui i-o fi trecut prin cap să asocieze cancerul cu așa ceva? E ca și cum i se râde direct în față bolnavului. Nu e nimic drăgălaș și pufos în tot parcursul unei astfel de boli.

Mă doare sufletul să văd toată această mascaradă, făcută pentru ce? Pentru bani?

Zicea Părintele Arsenie Papacioc: “- tipic, tipic, dar la inimă nimc!” Cam așa merg lucrurile. Acționăm de mântuială și dacă mai ies și bani, ce mai contează că femeile cu acest gen de boală, numai ele știu prin ce trec, că fundațiile care au ca scop ajutorarea lor, s-au impotmolit în marșuri și fundițe roz.

Până și modalitatea lor de încurajare este defectă. Li se spune bolnavelor să lupte. Cu ce să lupte? Cu ele însele? De ce nu li se spune să își accepte boala, acesta este primul pas spre vindecare. De ce nu li se spune să dobândească răbdare, să își poarte crucea cu demnitate?

Ni se topesc inimile în spatele publicității aducătoare de venituri. Dar știți voi cei care va autoproclamați ajutători, că majoritatea femeilor care au cancer de sân sunt părăsite de bărbații lor, știți voi că pe lângă povara bolii, ele se scufundă și în durerea abandonului?

Știți voi că după o operație de mastectomie, abia mai poți căra sacoșa de la piață? Ca să nu mai spun de momentele de după chimioterapie, când nici măcar nu te poți ridica din pat, dapăi să mai faci mâncare, curățenie sau ce mai trebuie prin casă.

De ce nu se ajută oamenii în mod real?

Am cunoscut o doamnă bolnavă de cancer care era bătută de bărbatul ei pentru că nu mai putea să facă curățenie în casă. Această doamnă a murit, ca o martiră. Cu banii ei din penisa mizeră a preferat să își întrețină copilul și bărbatul că să nu mai aibă scandal acasă. Nu i-au mai ajuns banii și pentru tratamentele atât de necesare. De ce nu promovăm astfel de povești? Unde sunt asociațiile în astfel de cazuri?

Nu înțeleg, de fapt, nu vreau să înțeleg de ce lumea asta în care trăim este cu fundul în sus. Nu înțeleg cum de ne-am degradat într-atât încât ne folosim de suferința celor din jur pentru a ne împodobi pe noi cu laurii bunătății și a empatiei umane, ascunși în spatele unei pagini de facebook care are ca simbol, fudița roz.

Pești cu Cancer

Na, că am scris și cartea.

În iarna anului trecut, după o perioadă dificilă prin care am trecut, după mai mulți ani în care am ascuns faptul că mă confrunt cu un diagnostic necruțător, m-am regăsit deznădăjduită, însingurată și cu o nevoie acută de a face ceva, altceva față de ceea ce eram obișnuită.

Așa a luat naștere blogul pe care scriu. Inițial, am început prin a scrie despre subiecte ușoare, o combinație între real și suprareal, apoi am simțit că a sosit momentul să aștern pe hărtie experiența de a trăi ca-n cer.

Îmi amintesc adevărate momente de panică prin care am trecut, după publicarea vreunui articol menit să dezvăluie dedesubturi ale bolii – greu de digerat pentru cei mai mulți dintre noi. Îmi amintesc momente în care am vrut să renunț, trăind sub povara de a întrista oamenii.

Însă, cu timpul, au început să apară și ceilalți oameni. Oameni care îmi scriau că așteaptă cu sufletul la gură fiecare postare de-a mea. Oameni care mă încurajau prin cuvintele lor frumoase. Oameni care se confruntă și ei cu același diagnostic. Ei mi-au dat curajul necesar pentru a continua să scriu. Degrabă rușinea și panica au luat forma nerăbdării și a entuziasmului de a scrie.

Între timp, am publicat articole în reviste online, precum Catchy.ro, DOR – Decât o revistă, plus o revistă de sănătate pentru femei din Republica Moldova.

Eram oarecum mulțumită de activitatea pe care o desfășuram în ale scrisului, spunându-mi că într-un timp relativ scurt, de nici un an, am reușit să ajung în sufletul multor cititori.

Acum aproximativ o lună, am primit însă, vestea cea mare, aceea de a scrie o carte despre ce vreau eu. Am ales să relatez în această carte experiența de care m-am rușinat aprope 11 ani. Am înțeles că este nevoie mare de astfel de cărți pe piața românească, deoarece trăim încă în negare față de realitatea care ne înconjoară.

Nu este un subiect ușor, nu stârnește râsul, mai degrabă este menit să șifoneze aura roz-bonobon pe care majoritatea dintre noi o afișăm prin viața de zi cu zi.

Bineînțeles, nu este niciun subiect de tăiat venele. O astfel de experiență, dincolo de aparența înfricoșătoare, aduce cu ea schimbare, profunzime, curaj. Caracteristici pe care toți ni le dorim.

Așadar, vă invit, sâmbătă – 9 decembrie, de la ora 14.30, la teatrul Arlechino din Brașov, pentru a vă face cunoștință cu experiența mea, cu oamenii faini din jurul meu, dar și cu emoțiile prin care trec.

Cine mi-a pus albinele în piept? – se numește cartea. A fost realizată cu ajutorul unor oameni care mi s-au lipit de suflet: Sorin Poclitaru, Manuela Poclitaru, Hetti Adriana Benedek și Iulia Olariu.

Editura care se va face vinovată de întristarea voastră se numește Fair Play și este din Gura Humorului – Bucovina.

Pentru comenzi online, nu ezitați să-mi scrieți, cartea costă 25 lei.

🙂

Despuiată

Trebuie

Mă regăsesc închisă ermetic în spatele cuvântului TREBUIE. Cine își poate imagina că un cuvânt, aparent lipsit de însemnătate, poate provoca adevărate crize de anxietate. Bineînțeles, în spatele cuvântului, se ascunde energia persoanei care-l folosește pentru a corecta și a aduce pe calea cea bună pe cineva. Recunosc, au fost momente în care, acest “trebuie”, m-a ferit de anumite pericole sau poate nu, dar în mod cert forța lui, m-a pus pe drumul pe care sunt acum.

Trebuie să te trezești dimineața, trebuie să mănânci tot, trebuie să fii curat, trebuie să mergi la serviciu, trebuie să te căsătorești, trebuie să zâmbești, trebuie să te porți frumos, trebuie să cedezi scaunul din autobuz oamenilor în vârstă, trebuie să faci copii, trebuie să înveți bine etc., etc.

Corpul meu se contractă și acum, când realizez că nu am reușit să îndeplinesc vreun “trebuie”, care mi s-a implantat în subconștient. Trăiesc uneori secunde de groază, la gândul că nu am realizat ceva, după cum ar fi trebuit.

Îmi repet în gând cuvântul TREBUIE.

Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, de 10 ori, de 20 de ori, până rămâne fără sens. Serios, e chiar hilar cum se aude, trebuie, repetat la infinit. T r e b u i e, i -ul pare nelalocul lui, apoi, buie – sună de-a dreptul grotesc, dacă mut t-ul în locul lui i – avem rebute. Exact, rebut anxios încătușat într-un cuvânt.

Nimic nu trebuie. Dacă trebuie atunci este nefiresc, tras de păr, nenatural.

În fiecare duminică, la biserică, întâlnesc o doamnă durdulie, cu chip blajin și privire ușor pierdută spre alte sensuri. Îmi place ce emană. În fiecare duminică, atunci când vede că mă așez pe scaun, își spune sieși cu voce tare, zic așa fiindcă ea de fapt vorbește cu mine, fără a se uita la mine însă, ci privind în gol: – Ia uite, iar a obosit!

E drept, în cea mai mare parte a timpului sunt obosită, dar eu nu mă așez pe scaun din acest motiv, ci pentru că am momente când mi se încețoșează privirea, încep transpirațiile și mi se înmoaie picioarele, atunci e musai să mă așez, altfel nu știu ce se poate întâmpla. Ea nu știe lucrurile astea. Ea știe că tinerii trebuie să stea în picioare și bătrânii să stea jos. E prinsă și ea în colivia lui “trebuie”.

Orgoliul meschin pe care îl trăiesc deseori, îmi sună în cap să iau atitudine, să-i răspund doamnei că “trebuie” ăsta e un mare căcat și să mă lase în pace că nu știe ea pe ce linii orizontale îmi duc traiul.

Modestia acută de care sufăr uneori, ca o a doua personalitate, își întinde înțelegerea față de ea și o învăluie. În momentele astea mă îndeletnicesc să-i admir chipul blajin, făuresc în imaginația mea toată copilăria ei de copil durduliu, o văd jucăusă pe alocuri, îmi lasă senzația că este chiar un om amuzant.

Apoi, îi observ accuratețea de a vedea dedesubturile oamenilor. Îmi vine să țopăi de bucurie pentru că mă observă, deși eu îmi doresc să fiu invizibilă, mă străduiesc chiar. De unde știe ea că eu îmi doresc și să fiu observată? De unde știe ea că mă zbat între nevoia de a fi văzută și dorința de a deveni insesizabilă?

Într-o duminică, când își va spune oftând că iar am obosit, am să-i spun că trebuie să-i mulțumesc că mă cunoaște atât de bine.

Un alt cerc care mă înghite fără voia mea, este cel în care îndepărtez lumea.

– Trebuie să faci ceva și să nu mai îndepărtezi oamenii, mi se spune. Nu o singură dată m-am confruntat cu acest “trebuie”, dar de fiecare dată rămân perplexă și mă întreb, când oi fi dobândit această putere. Eu nu vreau să îndepărtez pe nimeni, ba din contră, nevoia mea acută de iubire, adesea vrea oamenii legați de mine. Recunosc totuși o doză de adevăr în această afirmație, mă recunosc pe mine fugind după iubire în timp ce strig cât pot de tare că ea nu există.

Am să îngrop “trebuie”, undeva în pădure, după ce îl voi scrie de 108 ori pe hărtie. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vreau.

Non-sens

Cine mi-a pus albinele-n piept?

Uneori, îmi vine să mă iau în brațe și să alerg așa printre sfaturi, păreri și fapte neînchipuit de bune. Să mă duc undeva la captul lumii, iar acolo, să las jos povara greutății mele, spunându-mi în mine că s-a terminat totul, de acum pot să fiu eu.

Ploua teribil. Cerul plumburiu își căra și el singur norii amenințători și-mi îngreuna mersul. Picioarele se încăpățânau să stea lipite de asfaltul cleios, fapt care îmi insufla o ciudată senzație de bătrânețe.
Plecasem de acasă fără umbrelă, motiv de ceartă a propriei persoane, că sunt uitucă, împrăștiată, treceam printr-o cumplită deznădejde. Salvarea mi-a venit din exercițiile pe care le practicam de ceva vreme, anume – îndeletnicirea propriei minți cu dreapta gândire. Așa că am sfidat vremea și mi-am spus că oricum aș fi uitat umbrela în autobuz sau la biserică, sau oriunde altundeva m-ar fi purtat ziua aceea. Mi-am închis interiorul și am lăsat ploaia să-mi ude doar geaca, nu și sufletul.

M-am urcat în mașina de Poiană și m-am așezat confortabil pe scaunul de la geam. Pe partea cealaltă, o umbră de om îmi insufla o oarecare curiozitate. Era o fată timidă, cuminte care abia respira, trăia în ea non-existența, avea nevoie să fie invizibilă pentru ceilalți. Mi-a venit să mă ridic de pe scaun și să merg să o mângâi pe cap, să-i alin fuga de realitate pe care prea bine o cunoșteam de la mine. Toată dragostea lumii o învelea ca o peliculă din picuri de ploaie. Toată dragostea mea voia să-i aline prezența smerită.

M-am văzut în ea pe mine, cea de acum câțiva ani. Mulți ani, aș spune.

Băiatul pe care l-am iubit peste firesc de mult. Pe el l-am întâlnit pe nepregătite, dar de cum l-am zărit am știut că toată viața m-am pregătit pentru el. Tot ceea ce știam sau făcusem era pentru această întâlnire. Urlam la el te iubesc, te iuuubbeesc neimaginat de mult, bineînțeles că nu mă auzea. Avea și el interiorul, închis ermetic, fugea de nebunia lumii. Îi strălucea doar armura, se vedea de la o poștă că se pricepea la asta, interiorul il puteai intui doar dacă îl iubeai așa cum îl iubeam eu, peste măsură de mult.

Numele n-am să il spun, avea un nume urât, m-am supărat atunci pe părinții care se trezesc total neinspirați și îi pocesc viitorul copilului sub un nume de nepronunțat. N-am să insist pe asta acum, pentru că importantă era iubirea ce i-o purtam, iubirea care mă facea vulnerabilă în fața armurii lui sclipitoare.

Mult timp, l-am purtat în sufletul meu, îl culcam la mine în gând, îl mângâiam cu zdremțele mele, din suflet, bineînțeles. N-am vrut să-i dezvălui cele simțite, n-am vrut. Eu aveam deja o relație nesănătoasă cu boala care-mi umplea timpul, ce rost avea să-i pun povara pe umeri, abia mă descurcam eu. N-am vrut și pentru că atât de mult îl iubeam, încât, dacă s-ar fi materializat ceva, cream singură prăpastia pe care o știu de la majoritatea oamenilor. Singura iubire omenească, care rezistă intactă peste ani, este cea nemărturisită, neîmplinită.

Ciudată este apropierea fizică dintre noi, ai zice că ea te apropie, dar, în realitate, ea crează șanțuri, prăpăstii.

Mi-a spus cineva, că voi cunoaște și eu la un moment dat, pe cineva care are cancer. Un tip cu cancer, la fel ca mine.

Aștept de atunci să apară, nu știu de ce, nu știu nici măcar dacă acest fapt mă va salva. Dar sâmburele a fost plantat, cum s-ar zice, mă încălzesc cu ideea în zilele ploioase și cleioase, așa cum era ziua în care am zărit-o pe acea fată pe mașina de Poiană.

N-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea, pentru că ea eram eu, timidă și cuminte, parcă așteptând să mă port în brațe la capătul lumii.

Aș fi vrut doar să-i spun că nimic din cele care urmează să se întâmple peste ani, nu-i va strica pelicula aceea de dragoste, o va găuri, poate, dar dragostea, nimeni nu i-o poate lua.

Despuiată

Oameni buni

Nu cred în oameni buni. Imi este suficient să mă știu pe mine pentru a-mi da seama că bunătatea oamenilor este o iluzie. Cred în oameni care sunt conștienți de ei înșiși, în schimb. Cred în oameni care lucrează cu sinele lor în fiecare clipă a existenței pentru a deprinde darul bunătății. E cale lungă, e cale anevoioasă. Este dureros de inconfortabil să acceptăm ca suntem răi. Să acceptăm că răutatea din noi este cea care ne pricinuiește necazuri, de aceea este mai la îndemână să plasăm răul în exterior.

Am văzut oameni aparent buni, care, la cel mai mic afront adus propriei persoane au luat foc, au răbufnit în cele mai urâte moduri. Am văzut oameni aparent răi, care și-au dat haina de pe ei pentru cel necăjit. Si atunci? Ce față are bunătatea?

Spunea Nicolae Steindhardt în Jurnalul Fericirii, că bunătatea este o formă de egoism, ne face să credem că ne asigură calea cea mai ușoară spre mântuire. Da, îi dau dreptate, tind să cred că vorbea despre bunătatea închipuită. În fond oricine consideră despre el că este fundamnetal bun, suferă de o lipsă totală de smerenie.

Cred în oameni luminoși, oameni care au coborât în ei pe calea adevărului, acel adevăr care ustură când te luminează, când te face să vezi cât ești de mic în comparație cu toată creația lui Dumnezeu. Doar de acolo, din conștientizarea miicimii prorpiei ființe se naște lumina pe chip. Când stai de vorbă cu un cerșetor și ai puterea să-l pui mai presus de tine, așa zdremțuros cum este și cu sticla de băutură la subraț, atunci ai ajuns la adevărata cunoaștere și conștientizare că absolut totul în jur este Dumnezeu, adică adevăr. Cine poate face asta? Eu nu. Eu judec și eventual măresc pasul să nu mă deranjeze mirosul. Și atunci? Cu ce sunt eu mai bună decat un cerșetor?

Urlă egoul în noi după slavă deșartă. Ne amagim că ne crește nivelul de energie dacă ne complimentăm peste măsură. Ce bine este când ni se spune că suntem minunați, e comod, de ce să mai lucram la modelarea sinelui după învățăturile primite, dacă noi suntem deja minunați. Până la proba contrarie, când ne enervează cineva și să vezi atunci, minunăție. Acceptarea defăimării este adevărata putere, este adevărata lecție. Atunci când te pui în genunchi în fața lui Dumnezeu și urlă sufletul în tine de durerea pe care o ai conștientizând, câte gânduri urâte ai la adresa celorlalți, conștientizând câte suflete ai mâhnit poate doar cu un cuvânt.

Toți suntem un singur trup, un trup sufletesc, o conștiință comună. Absolut tot ceea ce facem influențează acest trup. Într-o direcție sau alta. Sună înfricoșător, știu. Este înfricoșător când înțelegem că la suferința oricărui om suntem părtași și noi, este așa pentru că înțelegând acest lucru, sigura cale care mai rămâne este să devenim responsabili de ceea ce gândim, vorbim sau facem. Responsabilitatea ne înspăimântă.

E mai ușor să îl blamăm pe bolnavul de cancer că s-a îmbolnăvit din vina lui că nu mănâncă sănătos, că fumează sau a fumat, că e un bou și merită ce i se întâmplă, dar nu vedem că mâncarea ne-o otrăvim singuri, că ne e greu să ne mișcam curul din mașină, iar în felul acesta poluam aerul pe care îl respirăm, sau că am băgat invidie la greu prin gânduri în ceilalți până i-am desfigurat. Răul e la ceilalți, niciodată în noi, nu? Noi suntem buni și minunați.

Și ca să închei într-o notă pesimistă, că tot sunt acuzată de pesimism, mă uit în jur la cum arătam, la cum arată lumea în care trăim, la cum arată planeta pe care o locuim și vrem să o lăsăm urmașilor noștri și mă întreb, suntem buni sau nebuni?

Despuiată

Resursa de la contabilitate

Când am devenit materie umblătoare? Se mai găsește prin noi vreun pic de suflet scurs?

Visez la o lume fără bani. Dar ce să vezi? Căci ies pe stradă și-n loc de oameni văd semne de dolari. Văd buzunare umflate cu bacnote și telefoane care verifică constant contul bancar.

Ne-am transformat întreaga existență într-o monedă de schimb. Tot cu ajutorul ei, ne pierdem viața. Ne înrudim cu banii, cumpărăm fercire cu bani. Oare?

Ne schimbăm între noi pe bani. Nu iubirea de aproape ne conduce, ci banul.

Am fost resursă veritabilă de-a lungul timpului. Mă și chema “resursa de la contabilitate”. Am umblat și eu cu dolarul în frunte, fiindcă așa se vrea, atât se poate.

Cuvântul “șefa”, l-am rostit mai des decât cuvântul “mama”. N-am vrut să mă ridic mai sus, pe scara ierarhică a șefiilor, n-am vrut, deși am fost pe aprope. Evaluările corporatiste îmi indicau spirit de leader. Am încercat să iubesc mai mult oamenii decât afacerile, în schimb. Fapt care mi-a adus, să-i zicem, pagubă bănească și gol interior, căci în lumea afacerilor sensibilitatea nu are ce căuta, mi se spunea adesea.

Am mers până întra-colo cu omenia, încât un manager de agenție pe care l-am avut îmi spunea “Andreea nebuna”, am aflat ulterior demisiei. Săracul de el. Îl și văd chinuit de cravata strânsă la gât, cu broboane de transpirație pe cămașa călcată impecabil, doar așa că să iasă banul.

O singură șefă am avut în paisprezece ani de muncă, care iubea mai mult oamenii. Cu afacerea se juca, o ținea între degete și o gâdila în talpă. Frumos se împleteau cele două. Dar nu i-a mers prea mult, nici ei. Au jumulit-o șacalii iubitori de bani și de putere.

A suferit și ea, am suferit și eu, așa e mersul lucrurilor pentru oamenii care merg la muncă cu sensibilitatea de acasă.

Te izbește realitatea crudă de a fi doar un număr care produce bani. Și apoi adună-te și fă din nou același lucru, în alt loc. Căci nu poate un om mic să schimbe pe banii umblători care se sprijină-n putere. Ei decid, ei știu mai bine. Noi, acceptăm.

Îmi plăcea acea teorie a conspirației care spunea că în curând va disparea sistemul bancar. Să dispară și banii, dacă ar fi după mine și să vedem atunci haos. Să vedem atunci cum căutam picul de suflet care mai zace amorțit în noi.

Până atunci, avem nevoie de bani în continuare, dar am putea totuși să punem omul mai presus, căci la final n-o să ne întrebe Dumnezeu: – Ia să vedem, cât ai avut salariul?

Non-sens

Poem despre pini

Trăiau în munte mai demult doi pini

La depărtare mare între ei

Unul mai alb mai feminin

Altul mai colorat și mai bărbat

S-au întâlnit așa din întâmplare

Si-au început să-și scrie o scrisoare

Poștașul le era vântul prielnic care ducea cuvintele așa vremelnic

Ce bucurie

Ce uimire

Ce încântare

Cum se grijau unul de altul

Dar uite că poștașul cam ciudat

Pe semne că s-a încăpățânat

și n-a mai vrut să poarte scrisorele

S-a-nbolnăvit pinul de dor și de durere

Și-n loc de pinul alb strălucitor

Acum curge doar apă de izvor

De dor.

Îi mai trimite totuși câte un ac de dragul timpurilor scurse

Apa îl ia și-l poartă spre stomac

Unde-nflorește și -nmugurește

În vise.