Despuiată

Băncuța din fața blocului

La mine la scara este o băncuță. Pe ea se perindă zilnic tot felul de oameni: puștani care se joacă pe telefon, domnișoare care își așteaptă prietenele, bătrâni care se odihnesc, bărbați care socializează seara mâncând semințe și bând bere.

Astăzi mi-a fost dat să văd la această băncuță o șcenă care mi-a reactivat o rană grosolană pe care o am din copilărie.

Pe bancă se aflau doi oameni: o bătrână și un bărbat cu sticla de bere în mână. Pe jos, lângă bancă, o femeie cu hainele murdare, silabisea stâlcit niște sunete. Era beată. Cei doi de pe bancă se uitau la ea amuzați. Bărbatul era și el beat, fapt pe care l-am realizat ulterior. Între timp, un puștan de vreo 20 de ani a sosit la locul cu pricina pornit să își ridice mama de pe jos. Femeia murdară este mama lui și locuiește la scara cealaltă. Ea a fost operată pe creier și nu are voie să bea, deși băiatul mi-a mărturisit că este dependentă de alcool.

Rușinat, băiatul și-a cerut scuze în numele mamei lui și împreună cu un alt vecin au dus-o pe brațe spre casă. Papucii i-au rămas aruncați pe lângă bancă, împreună cu sacoșa de cumpărături.

Nimic nu mi se pare mai urât pe lumea asta decât o femeie băută. Mi-a fost atât de milă de copilul acela, aș fi vrut să-i spun că îl înțeleg, aș fi vrut să-i spun că nu este vina lui…Pentru că da, copiii care cresc într-o familie de bețivi au mintea și sufletul încărcat de vinovăție.

Nimic nu mi se pare mai dureros decât să îți vezi părintele înnecat în alcool până la degradare.

Știu pe cineva care a trăit așa de la vârsta de 7 ani până la 24 de ani, când s-a ivit ocazia să își ia viața în propriile mâini. Deși maturitatea o avea încă din școala generală, forțată fiind să crească doi oameni dependenți de alcool. Ziua și sticlele de vodca Săniuța.

Zilele se scurgeau și ea se simțea tot mai vinovată. Credea că ei se îmbătau din cauza ei și dacă ar fi fost un copil mai bun ei ar înceta cu băutura. Pe semene că nu a reușit să fie mai bună, fiindcă după doi, trei ani, își dezvoltase un simț aparte, simțea de la colțul blocului că cei doi erau beți. Uneori mergea cu plăsuța de rafie la chioșcul non-stop să cumpere vodca, ei o trimiteau. Alteori gonea copiii de la scară fiindcă se srângeau roi în jurul geamului de unde se auzeau urlete și înjurături și râdeau și făceau mișto, iar ea se simțea umilită. Voia să păstreze o imagine a celor doi cât de cât rezonabilă pentru că știa că ei erau totuși niște oameni cu suflet bun.

Când a învățat să citească, le citea povești ca să adoarmă mai repede și în felul acesta nu mai era scandal. A funcționat de câteva ori, însă dorința de băutură a celor doi era mai asiduă decât orice lacrimă a unui copil nevinovat.

Alte ori se ruga la Dumnezeu să distrugă toate sticlele cu alcool de pe pământ.

Când a crescut mai mare, învățase să fure sticlele și să le scurgă în chiuvetă chiar și cu riscul de a întărâta omul dependent.

Cea mai mare parte a vieții și-a trăit-o având un sigur țel, acela de a-i vedea pe cei doi vindecați de băutură.

Acum, cred că dependența de alcool este o boală, iar cel care bea un bolnav fără leac, care îi îmbolnăvește și pe cei din jurul lui cărora le pasă.

Urâți mi-s oamenii beți. Și, îmi e milă tare de toți copiii care trebuie să treacă printr-o viață în care cei care îi cresc au sufletul îmbibat cu alcool și mintea distrusă. Îmi e milă pentru că acei copiii care cresc așa, niciodată, dar niciodată nu vor funcționa normal.

Umilința prin care sunt nevoiți să treacă îi va face să caute umilință, pentru că un copil crescut în umilință nu poate să conceapă că se poate și altfel, sentimentul de vinovăție îi va face să caute agresori, pentru că i s-a insuflat de mic că el este de vină, iar golul din suflet nimic nu-l poate umple.

Băiatul acela și-a dus mama în casă, iar eu în timp ce i-am dus papucii uitați pe jos i-am spus că mă poate căuta daca are nevoie de ajutor, însă stau acum și îmi dau seama că nu știu dacă sunt în stare să fac ceva. Orice.

Despuiată

ne-am furat dragostea

Pentru că tu sufereai

Eu sufeream deopotrivă

Am crezut că suntem la fel

Ne-am contopit cuvintele și necuvintele

Ne-am contopit ideile și deziluziile

Până la infinit

Apoi a venit moartea de dinainte de moarte

Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea

S-a născut o suferință nouă

A mea diferită de a ta

A ta diferită de a mea

Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea

Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.

 

*Sursă foto Pinterest

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Non-sens

Cosmos

Dincolo de învelișul fizic format din piele, carne și oase există sufletul. Sufletul este un cosmos întreg, toată informația din univers este înscrisă în sufletul nostru. Sufletul este încăpător: neimaginat de lung, de lat și de adânc.

Mintea noastră alege să trăiască într-un cotlon mic și întunecat al sufletului, reducând viața la o închisoare personală. Oricât am încerca să ieșim din închisoare prin lateral, nu vom reuși, pentru că ieșirea este în sus.

Frica este cea care construiește încet și sigur pereții închisorii.

Oricine a simțit de-a lungul vieții fircă, nu mă refer la frica patologică de întuneric sau de gandaci, ci la acea trăire produsă meticulos de gânduri, care ajunge într-un final să contureze felul de a fi al unui om.

În aceste condiții, durerea interioară este cea care va ghida mersul omului prin viață. Durerea de a nu fi ca ceilalți, durerea de a nu fi acceptat, durerea din cauza însingurării, durerea de a fi abandonat și alte asemenea.

Frumos, nu? Halal libertate, adio autenticitate.

Pereții închisorii apasă greu pe conștiință până când omul devine obsedat de evadare prin orice metodă mai la îndemână.

Cea mai periculoasă metodă de evadare mi se pare că este trăirea propriei vieți prin viețile altora pentru că omul este o sursă epuizabilă de energie. Nimeni nu poate să susțină forța vitală a cuiva la infinit, oricât de bine intenționat este. Relațiile interumane ajung să se sfârșească tragic, ducând inevitabil la îngustimea sufletului.

Ridicarea privirii spre cer, adică impulsul de a trăi pe verical, poate să ajute omul să spargă pereții închisorii și să-l facă să renunțe la spaimele cotidiene de doi bani care îl țin paralizat. Ele, raportate la adevărata durere existențială sunt total nesemnificative.

Adevărata durere a existenței noastre ar trebui să fie conștientizarea morții. Toți murim, însă câți dintre noi se gândesc cu adevărat la asta? Câți dintre noi caută lărgimea sufletului în corespondență cu limita vieții pe pământ?

Paradoxal, gândul morții este cel care oferă libertatea supremă. Limitările cotidiene însuflate de frică își pierd rădăcinile în fața unui asemenea eveniment ireversibil.

Ce am făcut cu viața mea? Cui i-am împrumutat sufletul? Care este sensul vieții mele?

Poți să răspunzi?

Pești cu Cancer

De ce fierb gândurile?

Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei. Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți: să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să se prefacă, fiindcă așa li se spune.

Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă am impresia că problemele nu iau amploare.

Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.

În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se declanșează criza de identitate.

Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai multe ori îmi este frică de viață.

Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.

Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.

Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.

Îmi este frică de neputință.

Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă simt copleșită.

Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa ceva. Iubirea la oameni e defazată.

Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar pielea o las să cadă pe unde vrea ea.

Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?

Despuiată

Curcubeul tău ce culoare are?

Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete

O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine

Căci tu mereu mă faci să plâng

Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim

Mai bine ține-mă strâns la piept

și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei

Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?

Mă taie bucăți, mă îngenunchează?

Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip

Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte

Curcubeul tău ce culoare are?

Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi

însă când ajung în dreptul gurii le înghit

Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.

Despuiată

O mare de oameni

Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame, dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.

Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa? Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?

“Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i om.” Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om…

Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri, aveam aproape 1.80 m.

Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care l-am purtat încontinuu.

Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.

Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: – uite ce înaltă e fata aceea!

Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr. Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași înălțime cu toată lumea.

Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea. Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe care îi luasem că erau buni la lungime.

Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt oameni.

Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.

Despuiată

Ideal

Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele

În ceva nemaivăzut

Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți

Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus

uite așa nu mai dorm noaptea

Ziua umblu fără rost

Nu mai știu ce e cu mine

nu mai știu nici ce am fost.