Non-sens

– Opriți, va rog frumos, mașinile!

Oasele corpului sunt corzi muzicale. Ele crează muzică în surdină, dacă mă liniștesc, pot să aud melodia. E suavă. Îmi place ce aud.

Muzica oaselor mele este în armonie cu natura. Se completează.

Oasele îmi sunt mângâiate de frunzele copacilor asemeni corzilor muzicale ale unui violoncel atins de arcuș.

-Va rog, cântați! Vreau să ascult bucuria.

Natura, natura, mă poartă spre culori. Le văd cu sufletul. Le simt cu piele de găină.

Măreția naturii mă lasă mută. Albastrul cerului mă încovoie de uimire.

Mirosul caselor din Schei mă poartă cu gândul spre vremuri pe care nu le-am trăit vreodată, dar le știu.

Vremuri cu bucurie de copil și iz de mere coapte.

Covor de frunze tomnatice se perindă pe sub tălpile mele.

Lumina soarelui mă liniștește.

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi tăie cântecul oaselor și îmi știrbesc mirosul copacilor!

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi omoară armonia culorilor și îmi taie subit respirația!

Despuiată

Sinceritate

Nu am fost dintotdeauna sceptică în privința oamenilor. Obișnuiam să cred în ei, să văd în ei bunătate fără intenții ascunse. Obișnuiam să-mi pun sufletul pe tavă, dezgolit de toate măștile pe care mi le-am însușit, ulterior.

Obișnuiam să cred că sinceritatea transmisă celorlalți, a ceea ce sunt, este cea mai bună comunicare în relațiile personale.

Am așteptat și eu, la rândul meu, același lucru – sinceritate, chiar acea sinceritate dureroasă, care te pune în situația disconfortului interior.

Apoi, treptat, viața m-a învățat altceva, ceva ce îmi este greu să accept chiar și acum, să fiu sceptică și să mă încred mai puțin în oameni.

Am primit multe complimente însoțite de te iubesc-uri gratuite de la oameni pe care abia i-am cunoscut, atât de multe încât mă simt ca un oraș frumos, dar pustiit de tâlhari. Fără excepție, aceste cuvinte spuse în euforia stărilor de moment, s-au dovedit a fi vorbe goale, fără susținere reală.

Te iubesc – este un cuvânt mare, mă gândesc la el și nici măcar nu pot să-mi imaginez măreția lui, atât de mică sunt eu ca simțire și putere de înțelegere.

Am fost manipulată emoțional de multe ori cu ajutorul cuvintelor frumoase, pe care neîncrederea mea în mine, voia să le creadă. Venind din exterior, acele cuvinte îmi ofereau un confort emoțional și o dăruire totală față de persoana care mi le spunea. Am un puternic simțămât în a nu dezamăgi pe cel care spune că îi sunt dragă.

Bineînțeles, nu este vina cuiva în toate acestea, fiecare face ce știe. Mecanismul găunos se află în mine, conștientizez. Propria slăbiciune emoțională m-a purtat dintr-o dezamăgire în alta. N-am știut în cine sau în ce să mă încred.

Un alt mecansim interior, la fel de găunos ca primul îmi șoptea în ureche că trebuie să fug, răul este în exterior.

Am realizat însă, că indiferent unde am fugit sau cât am fugit, linia de sosire a fost tot în mine.

Acum, mă străduiesc să cred mai mult în Dumnezeu, oamenii sunt mici și se sperie repede, cu toate cuvintele lor mărețe pe care le spun.

Mă străduiesc să vorbesc cu Dumnezeu despre oameni și mai puțin cu oamenii despre oameni. Asta ca să evit să mai creez cercuri în care nu mă mai simt nici măcar confortabil să trăiesc.

Sursa photo @elfcodobelf on instagram.

Despuiată

Hai sa fim realiști

Mă uit bine înăuntrul meu. Mă uit bine înăuntrul tău. E multă tristețe. Tristețe acoperită cu afirmații pozitive.

Nu mă crezi? Ieși afară, mergi pe stradă și uite-te în jur. Câți oameni ai văzut zâmbind? Câți oameni ai văzut cu privirea pierdută?

Ascultă. Ce auzi? Nu am bani. Sănătatea îmi e șubredă. Mă simt rău. Muncesc prea mult. Nimeni nu mă iubește.

Cum poți să te minți că tristețea nu există? Cum e posibil să fugi de oamenii care îndrăznesc să își arate tristețea? Crezi că este contaminabilă? Adevărul este că tristețea există deja în sufletul tău. Dar ai muncit atât de mult să o camuflezi în citate motivaționale încât ți se pare că ceilalți sunt triști, nu tu.

Ai mereu la tine pregătită tolba cu “va fi bine”. Mă întreb ce însemna binele asta pe care îl fluturi pe sub nasul celor triști. Ai habar? Nu cred.

Ignoranța doare. Nu acum, acum e călduț cât de cât, sub “Sunt fericită” spus de 100 de ori pe zi.

Nu mă simt confortabil. Oamenii mor în spitale mâncați de cancer în timp ce tu mergi la coafor. Să fiu fericită pentru tine? Să fiu tristă pentru cei care mor? Ironia este că sunt mai fericită invers.

Hai să fim realiști, te rog. Dacă tu crezi că tristețea este un moft, vino la spitalul de oncologie. Stai o singură zi. Aș fi bucuroasă să vorbesc apoi, despre fericire cu tine.

În toată tristețea pe care o vezi la mine, n-am fost în viața mea un om mai fericit.

Non-sens

Nedragostea

M-am trezit dimineață cu smochinele în pungă

Voiam să le duc în stomacul cuiva

Pe drum până acolo au râs de mine

Vocile din capul meu

Împreună cu vocea ta

Te-am văzut zâmbind ca o mamă

Aveai un curcubeu pe cap

Mama-curcubeu se plimbă cu dragostea după ea

Are armură din dragoste

Cuvinte din dragoste

Idei din dragoste

Privire din dragoste

Dragostea mea e o felie de pâine cu gem căzută pe jos

Dragostea ta e lumină și zâmbet

Dragostea mea e un dop de plută care nu încape în sticla cu vin

Dragostea ta e soare și rouă

Dragostea mea e rău de mare

Dragostea ta e înălțătoare

Eu nu fug de dragostea ta

Fug de nedragostea mea.

Cu smochinele în pungă.

Despuiată

You can call me naive

Mă adâncesc în durere și suferință. La durere fizică sunt aproape campioană. Dacă nu aș fi așa de mândră mi-aș ridica o statuie în fața blocului. Dar, puțina umbră de realism pe care o mai am, îmi zice că nu ar ajuta pe nimeni la nimic, poate doar pescărușilor care și-au făcut cuib pe acoperișul blocului, le-ar servi pe post de răgaz de tras sufletul sau poate pe post de toaletă.

Suferința sufletească, asta este altă poveste. Suntem prietene de când mă știu. Nu știu însă de ce. N-am înțeles ce anume vrea să mă învețe. Să o evit? Mult timp, nici măcar nu am conștientizat că există. Apoi, când i-am simțit atingerea umbroasă, trebuie să recunosc, îmi cam plăcea. O căutăm, mă căuta. Viața, îmi avea sens.

Îmi împleteam conștiința în jurul suferinței precum o spirală de ADN. Găseam motive de suferință în toată existența. Nu mă iubește nimeni, nu sunt bună de nimic, nu am nici un talent, oamenii sunt răi, afară plouă, n-am cu ce să mă îmbrac, ș.a.m.d. Bineînțeles când toate cele mai sus menționate nu se fluturau prin mintea mea, aveam alte motive: sufeream cu vecina care lua bătaie, cu prietena care nu avea iubit, îmi părea rău pentru cerșetori, plângeam pentru copiii din Africa. Mă obseda tristețea, mă încăpățânam să observ neajunsurile și deznădejdea. How freaky is that?

Mă târam prin experiențe care mai de care mai demnă de suferit. Mi-a devenit reflex.

Când m-am îmbolnăvit, de-a binelea, m-a străfulgerat gândul că atât de tare m-am adâncit în suferință încât am devenit eu însămi sursă de suferință. Umblam pe stradă ca un cablu de înaltă tensiune. Mocneam și pârâiam.

Dar, apoi, am îndrăznit să urlu la Dumnezeu. Pentru ce atâta suferință? Pentru ce atâta amărăciune în sufletul meu? Pentru ce nu mă pot bucura?

Zile, luni, am umblat așa, urlând la El. Până când, într-o zi oarecare, o zi cu aparențe mediocre, am constatat picuri de bucurie în mine. În stilul specific, m-am panicat, de unde bucurie, de ce mie, sigur ceva e putred la mijloc. În sufletul meu căutător, începuse să își facă loc credința, ea, îmi aducea bucuria.

Credința, draga de ea, căra picături grele de bucurie în interiorul meu mohorât. O mai surprind și acum cu roaba de bucurie după ea, atât de mare îmi era necredința, încât e nevoie de timp serios și de cărat bolovani sisifici pentru ca bucuria să prindă rădăcini reale în mine.

Așa e viața fără nici un Dumnezeu. Pustie și tristă.

Nici o suferința însă, nu a lăsat urme mai adânci în mine față de propriile mele defecte. Gelozia, invidia, răutatea gratuită, ignoranța, bârfa, lipsa de răbdare, egoismul, ele m-au transfigurat. M-au transformat în durere pură. Fizică și sufletească. Mi-au acoperit conștiința cu o pojghiță groasă de substanță vâscoasă. And I hate that.

Mă rog, însă, mă rog tare să scap de ele, să se dizolve în neant. Să prindă contur, în locul lor: bunătatea, iubirea, bucuria, puritatea, nădejdea. You can call me naive. Dar ceva îmi spune că se poate.

Suprarealism în camera de chimioterapie

Supra ziua unu

Venite din războiul interior direct pe patul de spital

Doamna doctor pe post de pacientă

Doamna bunică mândră de nepoți

Domnișoara tânără fără origini exacte

Fiecare mănâncă ce-i lipsește: creier pane, rață la cuptor, cartofi prăjiți

– Poftă mică! așa ar fi normal

Cercul meu le cuprinde pe doamne, cercul lor mă înghite curios

Cancer de sân

Cancer de sân cu metastaze

Cancer de ovare cu metastaze

Ducă-se undeva de imbecili

Gânduri pozitive

Proștii ne fură căciula, deștepții stau cu mâna în sân

Gândurile pozitive vindecă

Iubește viața fetiță

P O Z I T I V

Morții au zâmbet pe față

Pozitiv

negativ

neutru

Salata de sfeclă e toată pe fustă

– Lasă fetiță arăți bine și așa

noi să fim sănătoși

Iubește viața pozitiv

Negativ nu există

E lipsa de pozitiv din viața ta

– Hai că eu am plecat amețită

Mă duc să caut pozitivul prin oraș.

Pești cu Cancer

Păpușa de plastic

Mă simt ca o păpușă de plastic, goală pe interior.

Măicuța mea dragă, nu mă lăsa așa, mă doare goliciunea aceasta. Ai uitat că te rog aproape în fiecare seară sa-mi umpli inima cu dragostea Ta? Acoperă-mă cu brațele Tale și permite-mi să simt bucurie. Îmi e dor. Ascultă-mă când strig către Tine și-mi vărs amarul din suflet prin lacrimi, eu fără sentimente sunt un om mort.

Cancerul ăsta mi-a furat liniștea. Dorm și nu dorm. Mănânc și nu mănânc. Tot ce mai există prin mine este agitație. Inima e turată la maxim, bate cum vrea ea. Gândurile și ele săracele, parcă sunt ale altcuiva. Sunt eu și nu sunt eu.

Zici că trăiește în mine un pitic care aleargă la maraton și e mereu transpirat.

Oasele au luat-o razna, nici măcar nu mai știu ce-i cu ele, aș vrea doar să nu mă mai doară, m-am săturat.

Închid ochii și văd lumini colorate. Vreau să-mi bată inima mai încet, te rog Doamne, se poate? Vreau să adulmesc luminile, să le miros, să-mi scufund mintea în ele, să uit tot. Dar inima se încăpățânează și nu cedează deloc, și-mi disipă luminile. Acum chiar că-mi vine să urlu. Îmi vine să mă bat singură, să iau un ac și să sparg păpușa de plastic.

Mă strigă cineva, nu știu cine, nu pare din lumea noastră. Pentru câteva secunde mă străfulgeră ideea că poate trebuie să plec. Îmi vine să plâng căci îmi dau seama că nici măcar nu mi-am făcut bagajul, nu-s pregătită, chiar dacă lumea reală nu este și nici nu a fost pe gustul meu.

Se face liniște, Măicuța mă aude, așa cred. Inima s-a domolit, gândurile îmi sunt de pace. Oasele încă dor. E totuși bine. E bine și-mi pare rău, îmi pare rău că mi-am dorit să mor.

Non-sens

Poem despre broaște

Păi dacă așa stau lucrurile cu voi și cu ceilalți

Mă duc să locuiesc într-o broască

O rog pe ea să-mi înghită frământările

Să le dospească la foc mic

O rog pe ea să-mi vitaminizeze resursele

În stomacul ei de broască minusculă pregătit să înghită tot

Mă voi culca împreună cu gândurile din creierul ei

Mă voi odihni în lichidul efervescent care-i curge prin oase

Și n-am să mai scot un cuvânt nici două poate doar trei

Pentru că dacă tot am adus vorba

Vreau să înțeleg neparat tot ceea ce este de neexplicat.

Despuiată

Milă? Nu, mulțumesc.

Mila aceea născută din iluzia superiorității față de oamenii pe care îi întâlnim în diferite contexte, mila aceea ucide viața din omul spre care este îndreptată. Îl reduce pe năpăstuit la statutul de obiect nefericit. Ea mistuie pe interior și pe cel care o simte, prin sentimentul superiorității, care este o minciună.

După cum zicea Beethoven – nu este de recunoscut al semn al superiortății umane, în afară de bunătate.

Putem în schimb să-l iubim pe nefericitul de lângă noi. Să punem în el, prin simțămintele noastre, picuri de viață.

Să înțelegem că, în aparenta înfățișare care se derulează în fața ochilor noștri, nimic nu este așa cum pare a fi. Dar când îndreptăm spre oameni iubire, bucurie, compasiune, ei se deschid, din copiii necăjiți, bătuți de soartă, devin ei înșiși purtători de viață și de lumină.

Iubirea manifestată față de semeni, aduce sens vieții, domolește dureri și alungă frici. Iubirea aceea care îți permite să plângi cu cel care este în durere, dar din care se naște mare bucurie, când scopul de a scoate omul din hăul durerii, este îndeplinit, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care te îndeamnă să râzi cu cel care râde, să simți bucuria lui până în măduva oaselor, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care transmite celuilalt, că ești umăr la umăr cu el, între ale durerii sau ale bucuriei, ea este cea care odihnește indiferent cât de obositor pare a fi.

Mila născută din ego, sufocă și încătușează firescul din om, îl face să se simtă victimă stingheră, prin viața aceasta pasageră.

De iubire avem nevoie, de iubire manifestată, nu de mila care apasă și mai tare pe rana deja avută, aceea de a exista.

Non-sens

Sensul vieții

Sunt în căutarea sensului vieții. Știe cineva unde este și cum arată?

Am plecat pe această cărare de mult prea mult timp. Am mers în linie dreaptă, am ocolit, m-am rătăcit, doar ca să ajung iar, și iar la același non-sens în care sălășluiește sensul vieții, să merg din nou în linie dreaptă, să ocolesc și să mă rătăcesc.

Pe cărarea aceasta a căutării, am întâlnit diverse persoane care păreau total iluminate, cu sensul vieții găsit și respirat prin toată pielea care ne învelește fizicul animal. Nu de puține ori m-am simțit ca un cățel cu urechile blege care se uită încontinuu la mâna care a aruncat mingea, în loc să alerge după ea și să o aducă înapoi la stâpăn.

În fața acestui gen de oameni, trăiesc cu senzația că îmi scapă ceva și nu voi avea niciodată inteligența necesară să descopăr ce anume îmi scapă.

Totuși, gândindu-mă la copilărie, toate datele îmi indică faptul că o perioadă de timp am știut ce înseamnă sensul vieții, anume, să trăiesc și să descopăr. Poate acesta o fi, poate nu. A fost acea bucată de vreme în care nu conștientizam existența, dar mă minunam continuu de ceea ce descopeream în jurul meu. Vibram pe interior împreună cu toate lucrurile și faptele care se relevau înaintea mea.

Nu am reușit nici până acum să mă identific cu fizicul pe care îl am. L-am negat și îl neg încă, fiindcă nu simt că el sunt eu. Îl percep ca pe un înveliș al tuturor stărilor și gândurilor. Un înveliș care influențează interiorul și invers.

Îmi plac complimentele, aș fi ipocrită să afirm că nu este așa, totuși, mă doare teribil un “ești o fată frumoasă”, mereu m-a durut, în primul rând pentru că nu consider această caracteristică ca fiind a mea.

În ultima vreme acest simțământ s-a acutizat. Atunci când ești bolnav, când învelișul se transformă într-un fel de închisoare a tot ceea ce ai vrea să exprimi și nu mai poți, din pricina durerilor, vulnerabilitatea aceasta născută din durere, cere atenție. Și cum atenția oamenilor se manifesta sub formă de complimente, de cele mai multe ori, am perioade în care îmi pare așa de rău pentru faptul că sunt o fată frumoasă și am să mor.

Sensul vieții, pentru mine s-a conturat în certitudinea faptului că murim. Oricât aș ocoli, din teamă de necunoscut, acestă realitate, mai devreme sau mai târziu, murim. Și nu voi muri doar eu fiindcă am cancer, murim toți, într-un fel sau altul. Pare trist sau tranșant acest unic adevăr, dar cu cât analizez mai în profunzime, cu atât conștientizez cât este de eliberator. Cred că descătușează omul de altă certitudine dureroasă în care ne ducem existența, și anume singurătatea. Această prăpastie fără fund săpată de jur împrejurul fizicului-închisoare, din care nu te scapă nici un om, poate doar, sensul vieții.