Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisoare către tata

Dragă tată,

Iartă-mă pentru că îndrăznesc să mă adresez ție așa de familiar, știu că nu ne cunoaștem. Ce mai faci? Îți merge bine? Mi s-a spus că sunt copilul tău.

Când eram mică, tata era bunicul. Mă ducea la orășelul copiilor și îmi cumpăra portocale. Odată l-am supărat, mergând cu el de mână pe stradă am pierdut punga cu portocale pe drum, s-a supărat fiindcă erau scumpe și se găseau greu. Bunica era mama, mama era Egela. Semăna cu Angela Similea, iar eu am crezut că e ea. Le spuneam vecinilor de la bloc că mama mea e cântăreață și când venea în vizită la noi o puneam să cânte așa cum vedeam la televizor. Era înaltă și frumoasă, mă uitam la ea ca la o prințesă.

Bunicul s-a dus, aveam 6 ani, am rămas cu bunica. Am încurajat-o cum am putut. I-am spus să nu mai fie supărată că de acum nu ne mai ceartă nimeni dacă pierdem pungile cu portocale.

Bunica îmi povestea despre tine fiindcă o întrebam eu. Îmi spunea că ești deștept, că ai terminat o facultate grea. Îmi mai spunea că semăn cu tine, la mers, la râs, la ochi, la nas. Eram bucuroasă.

În anul acela am început școala. Copiii au început să pună întrebări, la fel și învățătoarea. Mă întrebau cine este tatăl meu. Nu prea știam ce să le răspund. Apoi a venit revoluția. Am mers cu bunica să cumpărăm cozonaci pentru Crăciun. În parcul Tractoru, ne-au controlat sacoșele, bunica a zis să mergem mai repede ca să nu ne fure comuniștii cozonacii.

Uneori mă băteam cu copiii de la bloc, mă amenințau că vin cu tatăl lor. Îi băteam întotdeauna, să știi, fiindcă eram un copil voinic. Când le-am spus că vin și eu cu bunica au râs de mine.

Vecinele de la bloc vorbeau despre mine că sunt copil din flori și că sunt săraca. Mie îmi plăcea natura, mă înveseleam să fiu copil din flori.

Mama nu prea vorbea despre tine, iar eu nu aveam curajul să o întreb, aveam impresia că o supăr.

Mă gândeam adesea la tine, tată, oare cum arăți, cum îți sună vocea, speram să fii un om bun, mi te imaginam înalt și deștept. Aveam zile când stăteam pe canapea în sufragerie și îmi imaginam că ai venit să mă vezi, ne jucam amândoi, apoi venea bunica de la serviciu și mă găsea ascunsă în lada de lenjerie de pat. Îmi zicea că stăteam acolo cu orele. Îi era teamă că într-o zi am să mă sufoc.

Voiam să cresc mai repede mare ca să pot să vin să te caut.

Apoi am crescut, am început cu adevărat să-ți simt lipsa. Tot așteptam să vii, dar nu veneai. Am crezut că sunt un copil rău, deaia nu mă vrei. Vorbeam cu tine în capul meu și te rugam să vii. M-ai auzit, oare? M-ai auzit când plângeam nopțile fiindcă nu mă puteam identifica cu nici un tată? Plângeam fiindcă vedeam la prietenele mele ce bine e să ai un tată, voiam și eu să am. Dar tot n-ai venit.

Păstram ca pe o comoară singura poză pe care o aveam cu tine. Erai îmbrăcat în militar, eram mândră că ai făcut armata. Într-o zi am rupt poza. Apoi mi-a părut rău. Am încercat să te uit. Dar prima dezamăgie în iubire pe care am avut-o m-a adus înapoi cu gândul la tine.

Am mers și eu la facultate. Bunica îmi zicea că sunt deșteaptă ca tine. Uneori îi mințeam pe oameni că mă cheamă Livia, de la Liviu, ca pe tine. Te uram și te iubeam, tată. Trăiam într-o controversă continuă.

Apoi, m-am îmbolnăvit. Atunci mi-a fost frică, nu avea cine să mă apere. Nu avea cine să-mi spună că o să fie bine. Mi-a fost teamă că voi muri, fără să te cunosc. Apoi, te-am căutat. Au fost cele mai frumoase 20 de minute din viața mea. Am văzut că sunt într-adevăr copia ta fidelă. M-ai păcălit că o să se schimbe totul de acum, iar eu te-am crezut.

Ai fi fost mândru de mine, să vezi cum bolnavă fiind, nu m-am lăsat. Am muncit mult ca să mă pot întreține și nu am spus oamenilor de boala mea. Recunosc, golul din suflet, nimic din lumea asta nu l-a putut umple. Dar te-am iertat, tată.

Iartă-mă și tu, tată. N-am vrut să fiu un copil rău.

Despuiată

Alt poem despre iubire

Vorba lui Eminescu, căci de vreo 2000 de ani ni se tot spune să iubim, dar noi ne sfâșiem între noi.

Mă adun de pe jos și mă lipesc bucăți

Întodeauna altfel

Mă lipesc cu gândul la tine

diferită fiind poate nu mă mai recunoști

Pe tine nu te mai știu

te-ai lipit și tu diferit?

Au mușcat și din tine

fiindcă îți lipsește ceva, poate o mână, poate altceva

Mirosul e neschimbat

Îmi fac din el ancoră și mă leg de trecut

Mă înec în cuvintele tale care sunt ploaie pentru sufletul sec

Lasă-mă în pace! da? Te rog.

Mi s-a terminat lipiciul.

Pești cu Cancer

Gânduri aleatorii

Vara, 2016

Uneori mă uit la medicul meu și mi se pare că are pe interior multe sertărașe cu toate simptomele pacienților lui. Sertărașele sunt aranjate în ordine, și deschise doar atunci când este necesar, altfel, stau încuiate și păzite bine de fiecare diagnostic în parte.

Pe mine mă întreabă de fiecare dată cum mi-a fost săptămâna de la ultimul control. Pentru că o perioadă am mers săptămânal. În vara lui 2016, am început să merg o data la trei săptămâni. Făceam chimio dintre cele mai puternice. Șapte sau opt ședințe trebuia să fac, am scăpat doar cu șapte.

Prima tură, mi-a fost frică pentru că nu știam la ce să mă aștept. A doua tură, mi-a fost frică pentru că știam la ce să mă aștept. După, răul dura trei zile, dar trei zile în care îmi doream să devin una cu patul în care dormeam. Apoi, încet îmi reveneam. Gustul de vopsea îl aveam în gură cam o săptămână. Trebuia să mănânc mâncare foarte picantă.

Cu siguranță că există Dumnezeu. Am văzut doamne care înainte de tratament își fac o mică cruce. Semn de credință, altfel n-ar avea sens.

O doamnă de la spital, mi-a spus că știe pe cineva care are probleme la oase. Într-o zi I s-a rupt din senin mâna, au operat-o și i-au pus tijă. Îmi e teamă că o să ajung și eu la fel. Îl întreb pe medic dacă este posibil, îmi răspunde că nu.

Prietena mea Andreea, vrea să îi bată pe băieții din Sibiu care au urlat după mine, că sunt proastă că port perucă. O rog să-I lase în pace că nu știu ce vorbesc. Mă enervez și eu. Acasă, râdem amândouă de toată experiența. Ne gândim că nu trupul ne este limită. În timp ce stăm în bucătăria ei frumoasă din Sibiu, îmi spune că ea nu crede că eu o să mor de cancer, n-are cum. O cred, vreau să o cred.

Stau în salonul de spital și contemplez pereții. I-am învățat pe de rost. Mă gândesc că dacă ar putea vorbi, ar scoate din ei multă suferință, iar noi am rămâne muți. Doamna de 83 de ani care stă cu mine în salon, e cea mai tare. Îmi povestește viața ei, îmi place ce aud. E calmă, împăcată și emană o iubire care mă învăluie protectiv. Sufletul ei pare de copil.

Doamna asistentă îmi spune copilu’ și mă mângâie pe mână înainte să înțepe vena. Știe că nu-mi plac venele. M-am mai învățat cu intepaturile de ac.

De la spital plec întotdeauna pe jos până acasă. Trebuie să iau aer cât pentru următoarele trei zile în care voi sta doar în pat. În zilele în care nu îmi e încă rău tare, mă așez pe bancă în parc la Hidro și privesc oamenii care trec și mă gândesc. Îmi dau seama că de fapt nu îmi e frică de cancer. Mă înspăimântă unele povești pe care le aud, dar de cancerul meu chiar nu-mi e frică.

Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.

Pești cu Cancer

Oul cu surprize

Când experimentezi această boală numită cancer, viaţa devine ca un ou cu surprize. Niciodată nu ştii ce durere te aşteaptă după colţ.

Puseurile de transpiraţie – sunt nelipsite din viaţa cotidiană şi se repetă cam o dată la jumătate de oră, iar pe timp de căldură şi o dată la zece minute. Mai mereu sunt cu hainele ude pe mine şi cu o dorinţă de a-mi baga capul în frigider. Am reuşit performanţa de a transpira din cap până în picioare la temperatura de -15 grade. Întotdeauna începe de la cap, se extinde pe spate, mâini, ulterior acaparând tot corpul. Partea amuzantă este că nu mi-am imaginat vreodată că este posibil să iasă transpiraţie din degetele de la mâini.
Uneori chiar mă prăpădesc de ras privind-mi fizicul cum se dezlănţuie singur, iar oamenii care sunt prin preajma mea se uită terifiaţi fără să înţeleagă ce se întâmplă.

Durerile de oase şi de încheieturi – aici este o întreagă poveste. Sunt zile când mă doare câte un os pe care nici nu ştiam că îl am. În special: coloana vertebrală, humerusul, falangele degetelor, femurul, coastele, sternul, coccisul, osul sacru, dar şi oasele mici din vecinătatea încheieturilor. Durerea de oase n-am reuşit încă să o explic în cuvinte, dar ea poate fi asemănată cu un cuţit înfipt în osul respectiv.
Antiinflamatoarele au devenit nelipsite din lista de pastile pe care le iau, iar aerul condiţionat sau vântul, îmi sunt cei mai mari duşmani.
Partea bună este că am învăţat un pic de anatomie pe seama scheletului uman.

Greaţa – drăguţa de ea, se instalează când nu te aştepţi, întotdeauna după chimio, dar şi la diferite mirosuri cum ar fi cele de parfum sau prăjeli. Nu mai pot să înţeleg de ce se parfumează oamenii. Sunt situaţii când trec pe lângă cineva pe stradă şi am senzaţia că şi-a scăpat toată sticlă de parfum pe haine.

Durerile de stomac – bineînţeles că stomacul se încăpăţânează să mai digere mâncarea, nu de puţine ori trăiesc cu senzaţia de a fi înghiţit un bolovan care stă să explodeze. Pofta de mâncare este şi ea pe cale de dispariţie, deşi sunt zile când mă speriu singură văzând ce pofte ciudate pot să am. Au fost zile când puteam să mănânc doar parizer prăjit deşi în viaţă mea nu am mâncat parizer, înainte.
Remuşcările sunt şi ele pe listă, de cele mai multe ori nu pot mânca ceva liniştită, gândindu-mă că ceea ce mănânc este dăunător sau îmi face boala să avanseze sau altele asemenea.
Sunt oameni care mă ajută cu sfaturi în legătură cu ce ar trebui să mănânc sau nu, din păcate ele ajung să mă tulbure şi mai tare pentru că după ce ajungi să te distrezi cu chimioterapie totul se schimbă. Au fost zile când n-am mâncat nimic, uneori nici apă nu puteam baga în gură şi zile când se declanşau poftele şi atunci era musai să profit.

Lipsa de somn – oboseala şi extenuarea fizică sunt şi ele nelipsite. Au fost zile când aş fi dormit pe orice bancă din parc pentru că abia mă tărâm pe străzi. Apoi veneau nopţile când contemplam pereţii din cameră pentru că nu reuşeam să închid un ochi. Am fost genul de om care adormea instant, unde mă aşezăm acolo adormeam în maximum câteva secunde.

Atacurile de panică se declanşează în special noaptea, fix atunci când dorm cel mai bine, o zguduitură a inimii şi o lipsă acută de aer pun stăpânire pe mine. Au fost momente când am avut senzaţia că am murit fiindcă nu reuşeam să respir.

Odată ce eşti nevoit să treci printr-o boală de genul acesta, nimic nu mai poate să fie cum a fost înainte. Există o singură variantă, să accepţi ceea ce se întâmplă.
Deşi mi-a luat ceva vreme să mă obişnuiesc cu toate schimbările prin care am trecut, am reuşit să privesc cumva şi din altă perspectivă, una care îmi îndulceşte traiul.
A! Da! Şi îi mulţumesc lui Doamne pentru că durerea oricât ar fi ea de rea, se uită repede.

Pești cu Cancer

Metanie

Radu Gyr – Metanie

Doamne, fă din suferință,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velință
Ca intr-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se și vin.
Din înfrângeri, scări și trepte,
Din căderi, urcuș alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cadelnița spre cer;

Și din fiece dezastru
și crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
și fă zâmbet înțelept.

Aprilie 2016

Corpul meu se vindeca văzând cu ochii. Mama mă ajuta să schimb bandajele și făceam cu rândul la starea de leșin. Când o apuca pe ea, preluam eu controlul la dezlipit plasturi și la uns rănile cu dezinfectant, când mă apuca pe mine, mă curăța ea. Trebuia să îmi înving odată teama de sânge, iar acesta părea momentul cel mai potrivit. Am reușit să privesc în oglindă tăieturile fără să mi se incețoșeze privirea. Recunosc, nu mi-am imaginat vreodată că la 33 de ani voi arăta pe o parte a corpului ca ieșită de pe front, dar rănile mele fizice erau incomparabil mai tolerabile față de golul din inimă pe care l-am simțit după plecarea Oliviei.

Sentimentul de vinovăție nu-mi dădea pace deloc. De ce ea și nu eu? Cu ce sunt eu mai importantă? Mă consola ideea că s-a terminat totul rapid și nu a apucat să se chinuie prea tare.

Viața asta de care ne agățăm cu dinții, vrem să trăim cât de mult, să acumulam cât de multe lucruri materiale, să avem dreptate în tot ceea ce zicem, să ni se recunoască valoarea, ne părăsește brusc fix atunci când vrem cel mai mult să trăim și nici măcar nu depinde de noi. Viața asta de care vrem să profităm în toate sensurile posibile, iar pentru a face aceasta ajungem la a provoca adevărate catastrofe, este ca un fulger pe cer în timp de furtună, ca o milisecundă într-o mare de secunde. Și atunci ce rămâne după noi? Rămâne durerea celor care încă mai sunt în viață și ne-au iubit. Adică rămâne iubirea – singurul “lucru” care contează.

Tot în această perioadă am remarcat faptul că sunt ca o adevărată fântână arteziană. Replica mamei de bază, când mă vedea era: – Hai! Te rog eu nu mai plânge! Dar eu voiam să plâng, să-mi plâng durerea până la epuizare și apoi să uit de ea.

Încet, am început să privesc din nou spre cer, îi vedeam chipul Oliviei – îmi zâmbea – eram bucuroasă, acest zâmbet al ei îmi era un fel de mângâiere, dar și o confirmare a faptului că trebuie să am încredere în Doamne că știe El ce face. Și am avut, chiar dacă am reînceput chimioterapia și chiar dacă prietenul meu a dispărut.

Pești cu Cancer

Bun sau ne-bun

Binele ăsta pe care îl purtam ca pe o bijuterie de mare valoare după noi, o fi într-adevăr bine? Deseori mă uit în interiorul meu și decopăr după masca de bine – înțeglată pe față, ascunsă și mai bine, dar totuși la vedere asemenea un ruj prost întins pe gură, mândria. Am făcut mult bine la viața mea, doar așa ca să fiu apreciată și iubită. Și atunci mă întreb din nou, cât de bun este binele acesta care are ca unic scop, recunoașterea faptului că ești și tu un om valoros.

Dar recunosc, fără apreciere și iubire din partea semenilor suntem pierduți, eu cel puțin.

Martie 2016

Luna aceasta a început bine, cu bucurie pentru finalizarea ședințelor de chimioterapie dar cu o ușoară teamă pentru operația care se anunța pe 9 martie. Mi-au spus domnii doctori că operația va fi dificilă, dat fiind faptul că sânul îmi era în proporție mare – distrus.

Olivia terminase și ea chimioterapia și urma la operație pe 21 martie. Mi se părea incredibil faptul că urma să avem fix același tip de operație. Mastectomie radicală cu grefă de piele de pe spate pentru închiderea găurii. Ne ziceam în convorbirile telefonice: – Uite băi, că până și la operație suntem una după alta!

Ziua de naștere mi-am petrecut-o în spital. A fost greu, M-am trezit din anestezie după șase ore de intervenție, cu trei cabluri atârnate de mine care aveau la capăt o butelcuță de plastic pentru scurgerea limfei din axilă. Spatele nu îl simțeam deloc, era țeapăn, la fel și mâna dreaptă și zona sânului. Capul îmi era amețit cu stare generală de confuzie.

Olivia m-a sunat curioasă și dornică să mă audă, îmi amintesc și acum și râd în sinea mea, cum o încurajam în confuzia în care mă aflam: – Băi, domniță, am un sân bionic, tu știi ce fain e?

După trei zile de spitalizare am plecat acasă cu butelcuțele din axilă, ascunse într-o plasă, trebuia să rămân cu ele în jur de două săptămâni. Mergeam la control regulat.

Pe 14 martie, la control, m-am întâlnit cu mama Oliviei pe holul spitalului, mi-a spus că este internată la oncologie fiindcă se simte rău. M-am dus la ea să o văd, era palidă și cu burtica umflată, dar cu zâmbetul ei specific pe față. Mi-a spus că îi e rău tare și că speră să își revină până la operație, altfel se va amâna. Recunosc, m-am îngrijorat, dar niciodată nu mi-am imaginat cât de gravă este starea ei de fapt.

A fost ultima zi în care am văzut-o, ulerior a murit. N-am putut să înțeleg cum și de ce s-a întâmplat așa. Nici o clipă nu m-a lăsat să știu că ea știa ce urmează, știa de la bun început că viața ei se număra în luni și nu în ani așa cum mă lamentam eu adesea când povesteam cu ea, despre cât mai am de trăit.

Uneori gândesc despre ea că a fost un înger care mi-a ușurat mie traiul din spital și apoi a plecat. E bine să gândesc așa? Nu știu! Dar știu însă că deși îmi spunea uneori: – Andreea! Eu nu sunt un om bun, mă duc acasă mai beau câte un pahar de vin, mai bag câteva țigări, a fost de departe unul dintre cei mai buni oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc.

P.S Astăzi ar fi fost ziua ei.

Non-sens

Un copil care zâmbea la toată lumea

Obișnuitele-mi deprinderi

Plicticoase pe alocuri aș spune

Mi-au făcut găuri în cortexul spinal

Implex emoțional, vortex spiritual

Gunoi material, senzațional

Îmi vomit păcatele singură și-mi fac greață

Frumoasă eu? Auzi, frumoasă eu!

Mândrie ascunde masca de actriță

Frumos ești tu! Și tu! Și tu!

Iar admirația mea te ajută.

Sursa photo Pinterest

 

Utopie

Poem pentru copiii mei nenăscuți

Sufletul meu pereche,

De ce m-ai ispitit să cred că tu exiști?

Tu nu știi, că eu te-am căutat?

Și încă te mai caut pe alocuri?

Am întors lumea pe toate părțile

Și tot nu te-am aflat.

Am întrebat pomii, stelele și nopțile,

Dar ei nici n-au auzit de așa ceva, măcar.

Te-am căutat sub fiecare vorbă bună

Sub fiecare zâmbet cald

Și m-am mințit că poate ești acolo,

Dar tot nu te-am aflat.

Am căzut de multe ori, legându-mă de tine

Dar tu ai insistat mereu să-mi dai o lecție nebună.

Acum, te iert, căci știu că nu exiști

Și sper din inimă că voi primi iertare

Pentru nechibzuința de care am dat dovadă

De la toți copiii mei pe care aș fi putut să-i am, dar i-am ratat.

 

Sursa photo Pinterest

Pești cu Cancer

Ce contează!

Îmi amintesc bine ziua de 11 septembrie 2015. A fost ziua în care am început chimioterapia. Mereu am avut ceva cu cifra 11, poate fiindcă m-am născut într-o zi de 11, dar poate că nici măcar nu contează. Mi-aș dori să pot striga în gura mare, ceea ce contează, doar că imediat îmi vine în minte întrebarea, ce contează pentru mine, asta vreau să strig? Sau ce contează pentru tine? Pentru ceilalți? În acest “ce contează” suntem băgați cu toții ca un tot unitar, dar fiecare ne luam frânturi pe măsura înțelegerii avute.

Una dintre fricile mele a fost cândva, un gând că as putea să mor fără a înțelege nimic din viața asta. Totuși, ceața prin care am umblat mulți ani la rând, mi-a dat iluzia că puțin am înțeles, ca mai apoi, să observ că de fapt nu știu nimic.

Știu că atunci pe 11 septembrie am scris pe hârtie: “Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!”, frază pe care am citit-o într-una din cărțile lui Huxley, apropo, dacă aveți timp de citit, e unul dintre cei pe care îi consider genii.

Acum stau și mă întreb, ce o fi fost în capul meu să scriu așa ceva. Din cât poate mintea mea să reconstituie trăirea de atunci, sunt aproape sigură că era vorba despre dezamăgire. Da, dezamăgire față de propria persoană fiindcă am ales să cred în ideea de rai, a altcuiva. Am preluat convingerile celeilalte persoane și mi le-am asumat ca fiind ale mele. În timp, am uitat cumva de la cine sau cum a început, dar nu mai era cale de întoarcere, cel puțin nu pentru mine. M-am pus pe un drum greșit cu zâmbetul pe buze și cu inima făcută pungă. Drum care m-a dus spre spital, în ultimul hal. Am știut tot timpul că așa se va întâmpla, deși am vrut să cred că există totuși o mică posibilitate să evit această cădere.

E atât de greu când te încăpățânezi să duci ce este de dus, de unul singur! În orice caz, de ce ar căra cineva cu tine, crucea?

Nu sunt absolut convinsă că dacă urmam în 2008 tratamentul prescris de medic, nu aș fi intrat în recidivă, dar măcar nu aș fi avut regeretul de a nu fi încercat, deși medicul la care merg acum mi-a spus că dacă făceam tot ce trebuia atunci, aș fi fost bine.

Sunt în schimb convinsă că raiul cuiva, poate să devină iadul altcuiva, cu toate intențiile bune.

Non-sens

Fluturi

Fluturii fac zgomot pentru a nu-mi pierde sufletul.

când îi caut – nu-i găsesc,

dar apar când nu-mi mai trebuie.