Despuiată

Străbunica mea

Când eram mică, bunica mea mă ducea în vacanța de vară, câteva zile pe an, undeva într-un sat din Muntenia. Acolo, locuia mama ei – străbunica mea.

Era o femeie simplă, cam pe la 60 de ani, însă, se ținea tare bine pentru vârsta ei. Muncea cît era ziua de lungă: dădea de mâncare la păsări, curăța curtea, îngrijea de bărbatul ei care era bolnav de diabet și, se ocupa și de noi, copiii, care ne strângeam pe lângă casa ei.

Casa era micuță, dar suficient cât să găzduiască o mână de oameni. Noi, copiii, dormeam care prin ce camera apuca, osteniți fiind după o zi de tăvăleală prin toată țărâna din satul respectiv.

Camera ei era mereu încuiată cu cheia, noi, nu aveam voie să intrăm în ea ca nu cumva să dărâmăm vreun lucru prețios pe care ea l-a păstrat acolo zeci de ani, ca pe ochii din cap.

Cumva, reușeam să mă furișez pe lângă ea, să intru în cameră și să-mi astâmpăr curiozitatea. Camera era plină de icoane: mici, mari, vechi, noi, erau peste tot. Un altar în toată regula se ascundea în acea casă mică, după ușa strașnic încuiată cu cheia. Îmi amintesc și acum, parcă a fost ieri, senzația pe care mi-o dădeau acele icoane. Dintr-o dată, nu mai eram copil, eram doar suflet. Un suflet dezgolit de copil-om mare, protejat de cineva mai presus. Eram convinsă că străbunica mea, Îl încuie acolo pe Doamne-Doamne și deaia noi nu aveam voie.

De trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara, se retrăgea în camera ei, noi copiii, mergeam după ea să vedem ce face. În fața ușii încuiate, ne împingeam unul pe altul că să avem loc să ne uităm pe gaura cheii. Străbunica se așeza în genunchi cu fața la icoane și vorbea cu ele, noi, nu auzeam ce anume le spunea, însă știam că în acele clipe, ea vorbea cu Dumnezeu.

Străbunica mea a fost un om credincios toată viața ei, a primit în schimb viață lungă și s-a stins la fel de lin precum a trăit, deși, în ultimii ani a trăit singură, niciodată nu a fost singură, pentru că l-a avut pe El, ea, o femeie de aproape 90 de ani.

Când s-a dus în groapă l-a luat pe Dumnezeu cu ea, așa cum au făcut cei mai mulți dintre bătrânii noștri. Noi, ce-i care am crescut la oraș, în vremea comunismului, nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu pentru că ne auzea Ceaușescu și ne băga la pușcărie. Ceaușescu era peste tot. Atunci, Ceaușescu era dumnezeu.

Din păcate, cei mai mulți am crescut așa, fără nici un dumnezeu, fapt care a dus la slăbănogirea sufletului, transformându-ne în niște oameni dezorientați, singuri și triști.

Am ajuns să plecăm din țară pentru că, credem că ea nu ne mai oferă nimic, iar cei care au mai rămas, muncesc în corporații străine, îmbolnăvindu-se de cancer pentru buzunarele altora.

Comuniștii ni l-au furat pe Dumnezeu, iar străinii Îl țin ascuns.

Noi, jucăm după cum e piesa.

Sursa foto https://www.instagram.com/elfcodobelf

Non-sens

O mie de furnici

O mie de furnici cu creier evantai
Au sosit de niciunde țipând că-s din Rai
Cu alai, energie și cuvinte magice
S-au cuibarit nostalgice
Amintindu-mi de vremurile când ființam naiv
Când ieșeam din mine aproape pentru oricine
Ele nu știau ca eu acum sunt încuiată bine
Fiindcă-s dezamagită de unii, de alții și de tine
M-au gâdilat frumos, așa cum se cuvine
Cu cuvinte multe și fapte puține
Am ras, am glumit, ne-am spart în sinonime
Semănam mult aș putea spune
Au zis că vom face și drege, vom cuceri lumea
Mă vor duce pe munte să le cunosc regina
Acolo între stânci e și un izvor
Apoi mă vor aduce acasă pe brațele lor cu săruturi și dor
Zburau te iubesc-uri din aripile lor
Imaginație din sufletele lor
M-am dus după ele zăpăugă rânjind
M-am facut mică și m-am pornit
Am scos un picior și o mână la vedere
Voiam să scot tot, să mă afund în plăcere
Voiam să am grijă de furnicile mele
Voiam să mă pierd printre poezii și desene
Apoi, m-am trezit
Brusc
Nevăzutul s-a luminat
Mi s-a ridicat vălul și m-am minunat până unde pot fugi de mine
M-am speriat
M-am alterat
M-am revoltat
M-am legumizat pentru tine
Și nici nu-mi plac furnicile.
Despuiată

ne-am furat dragostea

Pentru că tu sufereai

Eu sufeream deopotrivă

Am crezut că suntem la fel

Ne-am contopit cuvintele și necuvintele

Ne-am contopit ideile și deziluziile

Până la infinit

Apoi a venit moartea de dinainte de moarte

Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea

S-a născut o suferință nouă

A mea diferită de a ta

A ta diferită de a mea

Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea

Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.

 

*Sursă foto Pinterest

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Non-sens

Cosmos

Dincolo de învelișul fizic format din piele, carne și oase există sufletul. Sufletul este un cosmos întreg, toată informația din univers este înscrisă în sufletul nostru. Sufletul este încăpător: neimaginat de lung, de lat și de adânc.

Mintea noastră alege să trăiască într-un cotlon mic și întunecat al sufletului, reducând viața la o închisoare personală. Oricât am încerca să ieșim din închisoare prin lateral, nu vom reuși, pentru că ieșirea este în sus.

Frica este cea care construiește încet și sigur pereții închisorii.

Oricine a simțit de-a lungul vieții fircă, nu mă refer la frica patologică de întuneric sau de gandaci, ci la acea trăire produsă meticulos de gânduri, care ajunge într-un final să contureze felul de a fi al unui om.

În aceste condiții, durerea interioară este cea care va ghida mersul omului prin viață. Durerea de a nu fi ca ceilalți, durerea de a nu fi acceptat, durerea din cauza însingurării, durerea de a fi abandonat și alte asemenea.

Frumos, nu? Halal libertate, adio autenticitate.

Pereții închisorii apasă greu pe conștiință până când omul devine obsedat de evadare prin orice metodă mai la îndemână.

Cea mai periculoasă metodă de evadare mi se pare că este trăirea propriei vieți prin viețile altora pentru că omul este o sursă epuizabilă de energie. Nimeni nu poate să susțină forța vitală a cuiva la infinit, oricât de bine intenționat este. Relațiile interumane ajung să se sfârșească tragic, ducând inevitabil la îngustimea sufletului.

Ridicarea privirii spre cer, adică impulsul de a trăi pe verical, poate să ajute omul să spargă pereții închisorii și să-l facă să renunțe la spaimele cotidiene de doi bani care îl țin paralizat. Ele, raportate la adevărata durere existențială sunt total nesemnificative.

Adevărata durere a existenței noastre ar trebui să fie conștientizarea morții. Toți murim, însă câți dintre noi se gândesc cu adevărat la asta? Câți dintre noi caută lărgimea sufletului în corespondență cu limita vieții pe pământ?

Paradoxal, gândul morții este cel care oferă libertatea supremă. Limitările cotidiene însuflate de frică își pierd rădăcinile în fața unui asemenea eveniment ireversibil.

Ce am făcut cu viața mea? Cui i-am împrumutat sufletul? Care este sensul vieții mele?

Poți să răspunzi?

Pești cu Cancer

De ce fierb gândurile?

Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei. Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți: să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să se prefacă, fiindcă așa li se spune.

Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă am impresia că problemele nu iau amploare.

Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.

În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se declanșează criza de identitate.

Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai multe ori îmi este frică de viață.

Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.

Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.

Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.

Îmi este frică de neputință.

Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă simt copleșită.

Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa ceva. Iubirea la oameni e defazată.

Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar pielea o las să cadă pe unde vrea ea.

Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?

Despuiată

Curcubeul tău ce culoare are?

Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete

O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine

Căci tu mereu mă faci să plâng

Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim

Mai bine ține-mă strâns la piept

și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei

Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?

Mă taie bucăți, mă îngenunchează?

Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip

Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte

Curcubeul tău ce culoare are?

Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi

însă când ajung în dreptul gurii le înghit

Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.

Despuiată

O mare de oameni

Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame, dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.

Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa? Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?

“Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i om.” Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om…

Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri, aveam aproape 1.80 m.

Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care l-am purtat încontinuu.

Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.

Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: – uite ce înaltă e fata aceea!

Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr. Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași înălțime cu toată lumea.

Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea. Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe care îi luasem că erau buni la lungime.

Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt oameni.

Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.