Nu-mi pasă

Dă articolul mai departe:
Share on facebook
Share on tumblr
Share on twitter
Share on whatsapp
Share on email

Ziua o mie şase sute şi ceva.

Ziua unu de chimioterapie după muuuulte zile de pauză. Atât de multe încât, mi-am permis să cred că poate m-am vindecat. De ce să nu pot visa la treaba asta?

Spitalul este mare şi foarte departe, îmi pare rupt din context şi foarte abstract. În spitalul ăsta n-am amintiri, n-am prieteni, n-am chef.

Îl simt ca pe o ancoră înfiptă în abisul ultimelor două săptămâni de dureri. Oricât de auster îl percep, este totuşi locul care îmi oferă alinare oaselor înfierbântate.

Salonul are mai multe paturi ca salonul celălalt.

Discuţiile au început de nervi pe televizorul care îşi zbiară mocirla în creierul meu obosit de durere fizică şi psihică.

Nici nu ştiu cum m-am târât două săptâmâni prin oraş. Prima săptămână a fost mai grea, lovindu-mă durerile după o zi petrecută în vârful muntelui. M-am minţit că e de la vânt, de la frig, de la stres, de la orice altceva, dar nu de la boală. Am umblat cu fiola de dexametazonă în geantă, sperând să găsesc un cabinet care să mă scutească măcar o zi de cuţitul înfipt în spate şi de confuzia mentală care vine la pachet cu deteriorarea stării de sănătate.

„-Trebuie să iei o pauză de la tot şi să te îmbolnăveşti de indiferenţă”. Îmi zice doamna de lângă mine.

Măcar o lună să nu mai iei în serios absolut nimic din ce se întâmplă în jur.

Nu contează dacă nu te-a sunat, aşa trebuie să fie.

Nu contează dacă pe jos e plin de firimituri, aşa trebuie să fie.

Nu contează dacă cuiva nu-i pasă, aşa trebuie să fie.

Îmi pare incredibilă această soluţie, cum de nu m-am gândit până acum la ea? Vreau să mă îmbolnăvesc de indiferenţă. Vreau să ies din mine şi să îmi pară totul un joc din care eu nu fac parte, sunt doar spectator al propriei indiferenţe şi să mă minunez detaşat de toată indiferenţa de care sunt capabilă.

Spitalul a rămas în spatele maşinii roşii care goneşte frumos pe şosea, ascunzând în ea două fete cu haine şi ochi albaştri.

Parcă nu-mi pasă, nici de spital, nici de tratament, nici de greaţa care îmi acaparează încet, dar sigur, stomacul.

Nu-mi pasă nici că nu m-a sunat. Aşa trebuie să fie.