Deși sunt purtătoarea unui singur corp pe care îl mișc de colo-colo, simt cum fragmentarea interioară îmi crează sentimentul unui dublu pe care l-am tot negat, complacandu-mă în ideea de a avea o singură parte, cea bună. Desigur că evitarea părților negative sau a defectelor, mai bine spus, este o preocupare din vremurile ancestrale, omului fiindu-i greu să se vadă pe el însuși într-o lumina nefavorabilă. Fugă de realitate este și ea o practică des întâlnită, deși, ne batem cu pumnii în piept că posedăm realismul și că îl trăim zi de zi într-un stil destul de covărșitor.
Nu este nimic ieșit din comun această fragmentare a minții. Ceea ce o face să pară cumva de pe alte tărâmuri este iluzia de unitate a fiecărui om și privirea fragmentării că fiind ceva foarte îndepărtat propriei persoane. Această observație reiese din fraza mult discutată: “Așa sunt eu!” Siguranța de care omul dă dovadă că știe cine este se concentrează în trei cuvinte simple și directe.
Sensibilitatea fiecăruia iese la suprafață când acțiunea din jur nu se desfășoară în detrimentul a ceea ce știe omul deja despre el, dar mai ales ceea ce acceptă că fiind autentic. Cuvintele de laudă deschid întotdeauna porțile rănite ale sufletului. Bineînțeles că senzația de siguranță vine din iluzia că un cuvânt frumos înseamnă acceptare, iar ascunderea nu își mai are rostul din moment ce celălalt oricum te vede frumos.
Când comunicam cu Olivia, discuțiile noastre erau înțelese pe deplin, chiar integrate ca făcând parte de necontestat din felul fiecăreia de a fi. Aproape că ne citeam gândurile după expresia feței. Uneori după ce îmi venea să inchd ochii și să mă ascund de lumina orbitoare din salon, mă mai întreba curioasă la ce mă gândesc, pesemne că neprivitul în ochi reușește să mascheze o parte din ceea ce ne trece prin cap sau poate chiar tot.
În ziua aceea, ruptura sinelui era mai evidentă ca niciodată. Cu ochii plânși, deși nu recunoșteam în cuvinte, știam fiecare despre cealaltă că a ajuns într-un punct din care e mai greu de ieșit la suprafață. Voiam să o trag după mine, nu pentru că eu știam mai bine încotro mă îndrept ci, mai mult datorită sentimentului de apartenență pe care îl trăiam din plin alături de ea.
Ruptura sinelui de obicei, este ceva mai greu de verbalizat, însă pe om îl trădează gesturile, mimica, poziția corpului. Poate și un diagnostic mai greu de acceptat contribuie la lipsirea ulterioara de identitate a omului. Practic, din acel moment trebuie să înceapă remodelarea, reconfigurarea sau destul de rar întâlnitul – abandonul rămășițelor a tot ceea ce credeam că suntem cândva, în mâinile sorții.
Încrâncenarea de a fi cu orice chip, cineva, ne falsifică întru-totul chipul și asemănarea a ceea ce am fost creați să fim. Fragmentarea, vine tocmai din acest fapt, vine din suprapunerea greșită a unor piese de puzzle pe care credem că le potrivim fix așa cum trebuie că să poată fi definite ca un întreg.
În ziua aceea, ruptura sinelui a putut fi verbalizată și a luat proporția unei forme difuze de iubire ce ne-o purtam una-alteia, mai ales pentru faptul că înțelgeam perfect prin ce trecea ea. Ea înțelegea perfect prin ce treceam eu sau cel puțin ne era confortabilă trăirea asta.