Contrar convigerii mele, astăzi, mi se pare că toată lumea trăiește așteptând perfect conștientă, moartea. Fiecare așteaptă făcând ceva: unii lucrează, unii fac artă, unii încurajează consumerismul, alții cercetează, analizează, disecă și combat orice.
Eu, mai mult că niciodată aștept nefăcând mare lucru. Îmi caut prin interior frânghia de salvare pe care, se pare, că am pierdut-o. Am picat pe gânduri, în gânduri și pe lângă gânduri, dar cum să spun, niște gânduri repetative, nedemne de luat în seamă nici măcar de către mine. Nici nu-mi vine să le spun mai departe pentru că nu aș face decât să îmi arăt mie însămi ce nenorocită sunt.
Cert este că în asemenea momente de neîncredere în mine mai caut și frânghiile de salvare ale celorlalți. Astăzi, nu mai găsesc nici una pentru că îmi este foarte greu să iubesc. Atât timp m-am amăgit și m-am dezamăgit încât inima s-a pietrificat, din și prin prisma propriilor mele încrâncenări în ale vieții.
Frânghia colorată care îmi trezea entuziasmul și mă determina să ies din starea vegetativă dominată de gânduri îmi dădea un ciudat sentiment de apartenență, că și cum, uite domnule că mă iubește și pe mine cineva. Însă, ceea ce este cu adevărat important este propria mea iubire care mă descătușa până într-acolo sau până dincolo de orice.
Cum să nu fii fericit când mirosul amintirii a cuiva drag te împământează și te fluidizează în egală măsură?
O ciudată frică pune stăpânire pe mine și nu pot nicicum să îmi scot din cap că s-ar putea oricând să se întâmple ceva cu cineva la care încă țin. Nu sunt sigură dacă este normal așa ceva, și nici atunci când eram mai mică nu mi se părea normal, când vrând să îmi dau seama cât de mult o iubesc pe mama îmi imaginăm tot felul de chestii cu privire la soarta ei, pe care acum, aici, n-am puterea să le scriu.
Neîncrederea în cuvintele astea care zboară de colo-colo ca un șirag lung de perle care se vrea a fi prețuit la adevărată lui valoare. Cum să prețuiesc eu? Am pierdut de mult numărătoarea perlelor. Pentru mine cuvintele îmi par mai mult vorbe. Cu siguranță că se înscriu ele undeva în eter și se vor întoarce împotriva mea, razbunându-se că nu le-am înțeles la timp.
De obicei aceste stări pentru mine anticipează încheierea unor altor stări mult prea înalte în care, m-am zbătut un timp, iluzionand despre una și despre alta. Renunțarea la sine prinde contur atunci când te afunzi tot mai tare în nimicul interior și realizezi că de acolo din adâncimea ta numai o ieșire cu altă față te mai poate salva și repune pe o șină sau alta.