Răbdare, răbdare, răbdare și iertare pe alocuri. Mai ales pe bancheta de la geam, acolo unde ne trage curentul pe toți, fiindcă suntem bolnavi.
Fiecare cu buba lui, mai mare decât a celuilalt. Unii au bube vizibile pe trup. Restul au bube în creier și în inimă.
Doamna de lângă ușă îmi spune că sunt Steaua fără nume și să mă duc la ziar cu textele mele.
Eu îi spun că am fost și la ziar cu boala mea. Asta care mă chinuie. Neacceptarea.
Mușcam din sandvișuri și discutăm despre Dumnezeu. El este atât de mare încât mintea mea nu-L poate cuprinde și vrea să se ascundă.
Pe Dumnezeu trebuie să-L simți!!!!!!!
Statisticile despre cancer sunt sumbre. O femeie din opt este diagnosticată.
Al treilea război Mondial înseamnă de fapt cancer. Așteptăm să vina bombele peste noi în timp ce murim de boala asta cu celule naziste.
Îmi plac femeile chele. Se văd trăsăturile feței până-n pânzele albe.
Îmi plac cicatricile, fiecare tăietură pe care am văzut-o, are în spate poveste.
Am rămas singură în salon cu gândurile turate. De ce m-ați lăsat singură? Îmi vine să smulg perfuzia. Ba nu. Îmi vine să înfig acul mai adânc, să-mi străpungă osul. Poate așa se duce chimioterapia direct în os, acolo unde este anarhia.
Urlu în mine. La suprafața sunt de o calmitate de mă scoate și pe mine din sărite. Vorbesc sacadat.
Mi-a amorțit fața.
Este ora 11, noaptea. Plouă și e frig. Plec de la spital pe trei cărări și pentru o clipă, nu găsesc ușa de ieșire din clădire.
Îmi propun să ies din mine. E mai simplu.