Am primit de mai multe ori întrebarea cum mă simt după chimioterapie. Raspunsul este aprope întotdeauna – rău. Bine, bine, dar cum să descriu acest rău? Aș spune că este un amalgam de durere fizică combinată cu tot felul de stări emoționale și mentale.
Imaginează-ți o noapte de beție cruntă. Cum te simți dimineața?
Totul începe cu dimineața zilei de tratament. Slavă Domnului că memoria îmi este scurtă, în felul acesta uit mereu cât de rău mi-a fost tura anterioară de tratament și am putere să merg din nou la spital cu zâmbetul pe buze.
Analize.
Vene sparte.
Doamne asistente.
Spre după-masă, merg să ridic rezultatul analizelor cu emoțiile în gât – de fiecare dată. S-or mai fi îndreptat lucrurile? Am suficiente globule albe? Am suficiente globule roșii? Markeri buni?
În fața cabinetului domnului doctor se toarnă un film. Este unul adevărat, cu lacrimi, cu încurajări, cu povești de viață. Actorii sunt de toate vârstele.
Rețete naturiste.
Metode de a evita răul.
Iubiri dezvăluite.
Săgeți în inimă.
Acul mare cât un deget străpunge vena, bine că a intrat din prima. Tratamentul durează cinci sau șase ore.
Finalul se lasă cu amețeli, poate de la atâta stat jos, este replica fiecărui pacient. Se pleacă acasă cu fața palidă, dar cu o oarecare bucurie că a mai trecut o zi de chimioterapie.
A doua zi dimineața e cel mai nasol. Mahmureala mă ține în pat, aș vrea să mă ridic, dar dacă stau în picioare mă apucă voma. Prefer să mă holbez la perdea. Este colorată și plină de frunze. Unele mai mici, altele mai mari. Le urmăresc încet conturul cu privirea, de fapt le redesenez în mintea mea. Ce bucurie când reușesc să duc conturul frunzei până la capăt, este semn că nu trebuie să o iau de la început.
Inima bate tare, puls 120. Toți suntem unul. Realizez grandoarea impactului gândurilor mele asupra celorlalți oameni. Vreau să am gânduri de pace. Îmi e teamă ca nu cumva un gând nelalocul lui să provoace o catastrofă. Câți oameni oi fi descentrat cu gândurile mele tâmpite? Iartă-mă, Doamne. Nu știu ce fac.
Pe perete apare un paianjen mic. Mă cert că iar n-am făcut curat cum trebuie, dar ce bine că la mine în cameră mai este cineva. Se zbate săracul paianjen să ajungă la mine. Știe el ce primejdie îl paște? Pentru el sunt un fel de extraterestru.
A ieșit soarele, îmi închipui că spre seară o să ies la plimbare printre copaci. Nici o șansă. Adorm.
În somn nu doare nimic. Mă trezesc cu ideea obsesivă că nimic din ceea ce ni se face nu este ceva care să nu fi făcut noi mai înainte. Descompun fraza în cuvinte ca să înțeleg mai bine. Sună telefonul.
Mă uit pe geam, a venit seara. Mâine este o nouă zi cu alte dureri. Adorm din nou, în pace.