Toamna 2016
Nu-mi mai aduceam aminte când am dansat ultima oară. Poate acum o sută de ani, având în vedere că n-am dansat niciodată cu adevărat. Cumva, de fiecare dată, în mulțime, când e de dansat, mă apucă complexele. Sunt prea înaltă pentru dans, lumea se uită la mine, dar cât de mult îmi place să dansez, cât de mult îmi place muzica.
În vinerea aceea se anunța petrecere în oraș. Să merg și eu îmi spuneau oamenii, mai ies din casă și din păduri, mai cunosc pe cineva, nu se știe. Să cunosc pe cineva în condițiile astea pentru mine este oarecum o provocare.
Acțiunea se desfășoară extrem de rapid, cunosc persoana, se arată dată pe spate de felul meu de a fi, află diagnosticul și fuge. Nu este vreo tragedie, dar ajung la compătimire față de omul respectiv, iar mie îmi scade drastic încrederea în mine, și ea, destul de șubredă de fel.
M-am îmbrăcat frumos, cum s-ar zice, mi-am luat inima în dinți, frizura nu a necesitat aranjare, eram în perioada în care părul se aranja de la sine, fiindcă nu prea era și uite așa m-am îndreptat spre petrecerea cu pricina.
Ajunsă acolo, plin ochi de lume, pe semne că și ei voiau să cunoască pe cineva sau pe altcineva, nu se știe. Multe figuri îmi erau cunoascute de pe vremea când eram petrecăreață și nelipsită de la tot ce era mai cool și mai nonconformist prin oraș. Tot așa, cam acum o sută de ani, fiindcă între timp am bântuit și prin alte orașe, am avut și alte lucruri de făcut. În fine.
Muzica acceptabilă, ritmuri hip-hop, jazz, soul, dată cam tare pentru sistemul meu auditiv ușor defect de la atâta chimioterapie. Am mai socializat cu o persoană, două, s-au minunat că unde este părul meu lung, de ce m-am tuns domnule, apoi că îmi stă bine și așa, dar să-i mai schimb nuanța, în fine, discuții de petrecere.
În camera de dans nu prea era lume, o cameră mică și întunecată, exact ce-mi trebuia. Am dansat poate două ore, fără oprire și fără complexe, cu ochii închiși, doar eu și muzica. Nu știu cum a trecut timpul.
Am ridicat ochii spre bar, mă gândeam că ar fi util să-mi cumpăr o stică cu apă și l-am văzut, mergea pe patru cărări. Un amic, simpatic de felul lui, mă amuza mereu cu ideile lui oscilante despre orice. În general, își dorea să se călugărească, dar în cea mai mare parte a timpului alerga după fete pentru a le cere de nevastă. Evident nici una n-a vrut pentru că el tot singur era, la vârsta lui.
M-am apropiat de el, pentru a înțelege mai bine ce voia să comunice cu mine, dar ce să vezi, că în timpan îmi răsună un răgnet monstruos: – Băăăă, voi știți de ce are asta cancer? Fiindcă e proastă! Poate doar DJ-ul nu a auzit răgnetul având căștile pe urechi. M-a luat amețeala instat, nu mi-a venit să cred ce aud, eram ca într-un vis, cum e posibil?
Secunda sau secundele, nici nu mai știu, s-au dilatat nemăsurabil, dar știu că totul a durat poate o sută de ani. Toate șansele de a cunoaște pe cineva s-au risipit în răgnetul acela. N-am observat dacă se uita cineva la mine, fiindcă din cauza amețelii nici nu mai vedeam. Am văzut în schimb că îmi plângea neîncrederea, eram nefericită și mă zbăteam în noroi, nu mai vedeam dragostea dintre oameni, nu mai simțem dragostea mea, ce tristețe și amărăciune și tot ce este mai urât pusese stâpânire pe mine. Am ridicat pumnul, tot în secunda aceea și tot ce am știut să fac a fost să îi dau cu el în față. I-am dat unui om cu pumnul în față, da, dar uneori circumstanțele cer violență, altceva n-am știut ce să fac. Apoi, am fugit, până acasă, pe jos, noaptea.
Am fugit să mă asund de lumea pe care oricum nu doream s-o cunosc de la bun început.
Dimineața când m-am trezit aveam febră musculară.