Martie 2008
După operație, mergeam de două ori pe săptămână la control, la București. Am făcut cunoștință și cu alte persoane care se confruntau cu aceeași problemă ca a mea, doamne mai în vârstă, în principal, dar vedeam și copiii, tineri sau bărbați. Trupurile firave ale copiilor, cu pielea translucidă prin care se vedeau venele arse de chimioterapie, îmi provocau, fără excepție, plânsul și indignarea.
În cabinetul medicului, se consultau mai multe femei de-odată, îmi amintesc trupul unei doamne, mutilat de o mastectomie, imaginea respectivă încă îmi rulează în background, m-a șocat.
Aprilie 2008
Medicul din București mi-a recomandat să merg de urgență la oncologie în Brașov pentru a fi luată în evidență și a începe tratamentele. Zis și făcut. Mi-am pregătit dosarul cu toate analizele, ieșirile din spital, copii după buletin și alte asemenea și m-am prezentat la ușa medicului din Brașov.
Domnul respectiv, nu o să-i menționez numele, a aruncat o privire peste acte, apoi cu o figură lipsită de expresie, dar foarte sigur pe ceea ce spune, mi-a descris viitorul. Și-a arătat regretul pentru că nu am ales să fac operație de mastectomie (îndepărtarea totală a sânului), mi-a spus că trebuie de urgență să încep chimioterapia, urmată de un tratament hormonal care va dura aproximativ doi ani. Speranța de viață cinci ani, conform statisticilor. Mi-a explicat că în corpul meu de 25 de ani, va locui de acum o bătrână de 70 de ani și că o astfel de boală la o vârstă atât de mică este foarte agresivă.
Mi-am luat dosarul cu acte, i-am mulțumit pentru informațiile oferite și am plecat. Nu m-am mai întors niciodată la ușa dumnealui.
Pe drum, lacrimile țâșneau din mine ca o fântână arteziană, nu vedeam unde pun piciorului, nu vedeam oamenii de pe stradă, nu auzeam nimic în afară de vocea medicului spunându-mi că mai am de trăit cinci ani. M-am decis să-mi pun capăt zilelor. Chimioterapia mi se părea iadul pe pământ.
Nu știu exact de ce eram așa dărâmată, pentru că trebuie să mai trăiesc încă cinci ani de chin sau pentru că în cinci ani voi muri. Oricum, nu gândeam limpede.
Pe stradă m-am întânit cu un cunoscut, l-am speriat probabil, pentru că după ce i-am povestit ce mi se întâmplase, a plecat într-ale lui, grăbit. Adevărul doare.
A doua zi, am luat hotărârea să ignor medicina alopată și să mă vindec prin puterea gândului.