Jumătatea lui aprilie 2008
Îmi revenisem destul de bine după operație. Puteam să mișc mâna deși era amorțită de la umăr până la cot. Aveam momente când mă studiam în oglindă dar stările de leșin pe care le experimentam la vederea tăieturii m-au determinat să renunț.
Șefa de la muncă mă suna aproape zilnic să-mi transmită că trebuie să mă întorc la birou pentru că este foarte mult de lucru.
Mai 2008
Gândirea pozitivă nu e lucru ușor, aparent, nimic mai simplu, elimini tot ce este negativ și te concentrezi pe ceea ce este pozitiv.
Primul film pe care l-am văzut din seria celor care explică faptul că atragem în viața noastră ceea ce gândim, a fost un film destul de în vogă pe vremea aceea, The Secret, am fost nevoită să mă uit de mai multe ori la el pentru că nu înțelegeam mai nimic. Cum adică ești ceea ce gândești? Cum adică gândurile tale formează realitatea? În fine, cale de întoarcere nu era, chimioterapia era tăiată de pe listă, așa că nu-mi rămânea decât să continui cu astfel de tehnici despre care văzusem că au dat rezultate la persoane mult mai grav bolnave.
Am luat legătura cu un medic naturist care mi-a făcut o schemă personalizată de tratament. M-am întors acasă cu două sacoșe pline cu tot felul de tincturi, ceaiuri, pastiluțe homeopate și așa mai departe. Trebuia să țin acest regim foarte strict, să renunț la carne, brânză, ouă și alte asemenea și să îmi ocup ziua cu procedurile explicate de acest medic. După o săptămână am aruncat la gunoi tot ce luasem de acolo, aproape că intrasem în depresie, toata ziua nu făceam decât să iau 2 picături de nu știu ce, apoi la o oră după, să pun sub limbă plante de ceai și să le țin așa vreo 20 de minute, ceai care avea gust de șosete nespălate. Nici acest regim nu era o soluție.
Vara 2008
Îmi ocupam timpul cu identificarea gândurilor și emoțiilor care, conform filmelor pe care le vizionam și a cărților pe care le citeam, mi-au provocat această boală. Eram aproape sigură de faptul că m-am îmbolnăvit singură. Simțeam nemulțumire, bine înrădăcinată în ființa mea, clar acest lucru nu era de bine, dar și multe alte emoții care mă destabilizau. Gândurile pe care le aveam, cel puțin în mare parte, erau negative, mă șocam pe zi ce trecea pentru că nu înțelegeam cum am putut să trăiesc cu mine atâția ani fără să îmi pun vreodată întrebarea de ce gândesc ceea ce gândesc.
Am constatat că nu puteam să-mi accept nici fizicul, mereu m-am considerat prea înaltă, prea slabă și în loc să mă bucur de el, îl agresam cu tot felul de critici preluate de la alți oameni.
Septembrie 2008
M-au anunțat de la serviciu că trebuie să-mi dau demisia, nu mai voiau să mă primească așa bolnavă. Mi-am dat demisia, nu am vrut să fac scandal, deși m-a întristat egoismul celor de-acolo. Mi-am propus să atrag cu puterea gândului un loc de muncă mult mai fain și până la urmă m-am convins singură că locul și oamenii aceia nu erau pentru mine.
Octombrie 2008
Știau foarte puțini cunoscuți despre boala mea, cea mai bună prietenă a mea de pe vremea aceea, mama, surorile și vreo doi, trei apropiați. Îmi era rușine.
Îndoielile nu-mi dădeau pace, pe lângă calea pe care alesesem să merg mai departe în viață, existau și momentele de panică. Ceva din interior îmi spunea că trebuie totuși să merg la un control. Am căutat pe cineva la spitalul de oncologie, m-am prezentat cu toate actele, i-am explicat că nu vreau chimioterapie, am primit înțelegere dar am început acel tratament hormonal. Practic, făceam o injecție o dată la 28 de zile care bloca ovarele să producă estrogen și luam două pastile în fiecare zi.
Reacțiile secundare pe care am început să le simt după aproximativ o săptămână, erau greu de suportat pentru un om de 25 de ani, transpiram aproape non-stop, noaptea îmi schimbam hainele cam de două ori, oboseam teribil și începusem să mă îngraș. După două luni am renunțat și la acest tratament pe care trebuia să-l fac între doi și trei ani, în funcție de evoluția bolii.
Îmi amintesc că mergeam la spital, doamna doctor îmi dădea injecția și îmi spunea să merg pe secție să o fac. Eu luam injecția, ieșeam pe ușa spitalului și o aruncam în primul coș de gunoi.
După o lună de la încetarea tratamentului, corpul meu a intrat pe făgașul normal.
Sosise timpul să-mi caut de lucru.