Îmi amintesc bine ziua de 11 septembrie 2015. A fost ziua în care am început chimioterapia. Mereu am avut ceva cu cifra 11, poate fiindcă m-am născut într-o zi de 11, dar poate că nici măcar nu contează. Mi-aș dori să pot striga în gura mare, ceea ce contează, doar că imediat îmi vine în minte întrebarea, ce contează pentru mine, asta vreau să strig? Sau ce contează pentru tine? Pentru ceilalți? În acest „ce contează” suntem băgați cu toții ca un tot unitar, dar fiecare ne luam frânturi pe măsura înțelegerii avute.
Una dintre fricile mele a fost cândva, un gând că as putea să mor fără a înțelege nimic din viața asta. Totuși, ceața prin care am umblat mulți ani la rând, mi-a dat iluzia că puțin am înțeles, ca mai apoi, să observ că de fapt nu știu nimic.
Știu că atunci pe 11 septembrie am scris pe hârtie: „Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!”, frază pe care am citit-o într-una din cărțile lui Huxley, apropo, dacă aveți timp de citit, e unul dintre cei pe care îi consider genii.
Acum stau și mă întreb, ce o fi fost în capul meu să scriu așa ceva. Din cât poate mintea mea să reconstituie trăirea de atunci, sunt aproape sigură că era vorba despre dezamăgire. Da, dezamăgire față de propria persoană fiindcă am ales să cred în ideea de rai, a altcuiva. Am preluat convingerile celeilalte persoane și mi le-am asumat ca fiind ale mele. În timp, am uitat cumva de la cine sau cum a început, dar nu mai era cale de întoarcere, cel puțin nu pentru mine. M-am pus pe un drum greșit cu zâmbetul pe buze și cu inima făcută pungă. Drum care m-a dus spre spital, în ultimul hal. Am știut tot timpul că așa se va întâmpla, deși am vrut să cred că există totuși o mică posibilitate să evit această cădere.
E atât de greu când te încăpățânezi să duci ce este de dus, de unul singur! În orice caz, de ce ar căra cineva cu tine, crucea?
Nu sunt absolut convinsă că dacă urmam în 2008 tratamentul prescris de medic, nu aș fi intrat în recidivă, dar măcar nu aș fi avut regeretul de a nu fi încercat, deși medicul la care merg acum mi-a spus că dacă făceam tot ce trebuia atunci, aș fi fost bine.
Sunt în schimb convinsă că raiul cuiva, poate să devină iadul altcuiva, cu toate intențiile bune.