l-am întâlnit fix în perioada în care mintea mea desființa orice idee de a avea o relație cu cineva.
Mi s-a strecurat în suflet, încet și sigur. Și a stat așa, cocoțat acolo. Ba nu, eu l-am ridicat sus, sus de tot. Pe piedestal l-am pus și l-am încoronat. Nopțile îi respirăm pielea. Zilele îi adulmecam gesturile. Nu mai văzusem așa ceva. Și cred că nici el. Râdeam cu poftă din orice nimic. Găteam speranțe la cuptor. Ce bun era. Ce frumos ne împleteam viitorul. Împreună, mereu împreună, am jurat. Cu sânge din deget am pecetluit.
Ești a mea. Ești al meu.
Îmi ești drag. Îmi ești sănătos. Da-mi și mie din sănătatea ta. Îi luam pe furiș, noaptea, bucăți de sănătate. Fugeam cu ele în vis. Iar când mă trezeam, visul era realitate.
A dat norocul peste mine, ghinionista. Ochi albaștri ca ai tăi eu n-am mai întâlnit. Și nici povestiri ca ale tale. Tu le știi pe toate. Vreau și eu să le știu pe toate. Dar să le știu cum le știi tu.
Eu mă anulez pe mine. Și te updatez pe ține.
Am alergat amândoi prin pădure, noaptea. Apoi am îmbrățișat copacii și ne-am tăvălit printre frunze. Eram beți de entuziasm.
Mămăligă la ceaun. Era expert la făcut mămăligă. Eu eram expertă la mâncat.
Camera lui avea ferestre mari. Admiram norii mișcători direct din pat. Apoi tot în pat, dansam.
Of, dar ce bine e în culcușul tău. Aș putea să uit de mine, aici. Casa și viața noastră sunt rupte de lume. Lumea e ruptă de noi. Nu avem acces la civilizație, doar la iubrie.
Așa mi-am imaginat viața. Iubire, mămăligă și sânge.