Ianuarie 2009
Am început să lucrez la un mall din Brașov, țineam contabilitatea. Salariul era dublu față de cât câștigam la locul de muncă de unde fusesem expediată pe motiv că nu mai sunt productivă. Îmi plăcea, oamenii erau prietenoși iar șeful meu, un evreu mișto, mă amuza de fiecare dată când schimbam câteva replici în engleză cu el. I-am câștigat destul de repede încrederea și chiar se mândrea cu mine spunând că sunt cel mai inteligent angajat pe care l-a avut. Îmi prindea bine încrederea pe care o aveau ceilalți oameni față de mine, cumva, acest lucru mă făcea să îmi scadă neîncrederea pe care eu însumi o simțeam față de propria persoană.
Un om prea fericit nu fusesem niciodată iar atașamentul față de suferință îmi era cel mai bun prieten. Nici cu o copilărie prea veselă nu mă puteam mândri. Am crescut cu bunicii iar de la șase ani, doar cu bunica. Fapt care m-a maturizat brusc și înainte de vreme. Bunica, muncea femeie de serviciu la o bodegă împuțită din Tractorul, banii erau puțini, aproape inexistenți. Îmi amintesc zile din acea perioadă când stăteam pe băncuța din fața blocului și îmi imaginam cum pică din cer un sac plin cu mâncare, mai mereu eram cu burta goală.
Pe tata nu-l cunoșteam, plecase subit la aflarea veștii că mama este însărcinată. Știam de la bunicămea că locuiește în Baia Mare, îi plăceau cartofii prăjiți și semănam leit cu el. Visam uneori că vine să mă caute, nu s-a întâmplat niciodată, probabil nu avea timp. Nu îi purtam pică doar că nu înțelegeam cum este posibil să dai cu piciorul unui pui de om, rupt din tine, fără vreo vină de a se fi născut. Din aceste trăiri s-a născut prima dezamăgire față de specia umană. Îmi venea să-i iau sub aripa protectoare pe toți copiii părăsiți.
Trăiau în mine doi oameni. Un copil naiv, necopt la minte cu o veselie interioară fără vreun motiv anume și un bătrân trecut prin viață, obosit de la nedreptate și indiferență.
*
Ajunsesem în punctul în care trebuia să exocizez bătrânul care locuia în mine, trebuia să transform tot interiorul meu plin de oboseală, dezamăgire și neiubire într-unul viu, plin de speranță și iubitor. Eram convinsă că resentimentele pe care adesea le simțeam, mi-au cauzat boala. Cumva îmi dădusem shut down înainte de vreme, printr-un cancer, total inconștientă de ceea ce fac. Și a fost teribil de greu să învaț să mă bucur. Să învaț că și eu contez, nu doar ceilalți, a fost teribil de greu să înțeleg că sunt bine așa cum sunt și nu trebuie să mă strofoc până la epuizare să fiu un om bun pentru ca ceilalți să mă accepte. Trăiam sub apăsarea vinovăției, deși nu am știut niciodată exact, cu ce am greșit.
Mai 2009
M-am căsătorit. Da, cu Ovidiu.
Septembrie 2009
Mi-am dat demisia de la mall și m-am angajat la o firmă de IT. La controlul de medicina muncii, am mințit din nou. Eram sănătoasă, tânără și dornică de nou, dar mai ales scăpasem cât de cât de bătrânul deprimat din interior.