Într-una dintre plimbările pe care obișnuiam să le fac zilnic, m-am regăsit pierdându-mă pe alei de pădure, alei uitate de oameni, umblate doar de vietăți specifice zonelor sălbatice. Era vară, o zi de caniculă, de aici nevoia de a adulmeca răcoarea copacilor.
Am mângâiat pomii, am sărutat frunzele și mi-am făcut culcuș pe pământul moale și cald, la umbra unui pin. Am zăbovit acolo, în nesimțire. Am închis ochii și am strâns iarba în pumni. Printre crengile copacilor, cerul albastru îmi clătea irisul de toate impuritățile. Nori pufoși și jucăuși tranzitau când și când bucățica de albastru pe care o zăream și contrastau fantastic cu verdele acelor de pin.
Trilurile păsărilor îmi compuneau cea mai frumoasă melodie, o ascultam cu setea aceea pe care o ai după o ora de alergat, în toiul verii. Îmbinarea culorilor din jurul meu îmi lăsa senzația ca respir aerul dintr-un tablou impresionit de-al lui Monet. Inspiram pace și expiram liniște. Natura, din totdeauna a avut asupra mea efectul de ieșire din corp. Acolo, printre crengi de copaci, fizicul îmi dispare, rămâne doar sufletul care zburdă orgasmic printre flori, pomi și păsări.
O siluetă, puțin cam difuză, își face apariția în zare. Se apropie rapid de iubitul meu pin și recunosc înfățișarea unui bărbat. Privirea lui, ajunsă destul de aproape de mine îmi taie subit respirația și îmi da un tremur nefiresc. Ochii aceia mari, albastru închis, rămân ațintiți asupra mea și mă fac să mă simt dezgolită de toate adevărurile pe care le-am ascuns bine prin mine, numai eu știu cu câtă truda și îndemânare. Acolo în secunda aceea care a durat cât o viață, omul acela pe care nu-l mai văzusem niciodată, știa totul despre mine, fără ca eu să fi depus vreun efort.
Ciudat însă, este faptul că, și eu la rândul meu, am simțit că știu totul despre el. Eram muți amândoi. Ne pricepeam doar să ne privim. Nu mai voiam să plece. Știam că dacă va pleca, va lua cu el o bucată din mine. Îmi este familiar să mă simt pe mine ciopârțită dupa plecările oamenilor din viața mea și nu mai voiam să cad pradă din nou acestei senzații.
Ochii aceia pe care i-am văzut pentru prima oară, s-au ștanțat definitiv în memoria mea. Nu culoarea lor m-a fascinat, cât expresia și blândețea lor. Din ei, izvorau raze de bunătate care atingeau suav fiecare părticică din corpul meu aproape inexistent. Am plâns de fericire și m-am întregit pe mine ca om din acele priviri care au apărut din neant lângă mine.
Mi-am ridicat privirea spre cer, am tras aer adânc în piept pentru ca voiam să ies puțin din intesitatea momentului. Apoi am căutat ochii să mă hrănesc din nou cu ei dar ei dispăruseră. Am văzut printre copaci silueta care se depărta de mine și am început să alerg după ea. Voiam să-mi recuperez bucata din mine. Îl urmăream prin pădure sau cel puțin așa cred, fiindcă la un moment dat am avut senzația că de fapt, el este cel care mă urmărește.
Am ieșit din pădure, mergând în spatele lui, decisă să intru în prima cafenea de pe stradă pentru a mă asigura că și el mă urmărește pe mine. Dacă era așa cum bănuiam ar fi trebuit să se oprească din mers și să aștepte în fața cafenelei sau să intre acolo și să-și comande ceva de băut. M-a așteptat afară, iar din spatele ușii de sticlă a cafenelei puteam să-i văd nerăbdarea. Am terminat rapid de băut ce îmi comandasem și am ieșit afară după el. Din nou dispăruse.
Nu-mi era deloc confortabil sentimentul de panică care mă cuprinsese. M-am uitat disperată de jur împrejur și m-am gândit că asta a fost tot. Pot să plec liniștită acasă, cu gaura imensă din piept și să aștept până se vindecă, doar știam cum se face.
A fost în zadar încercarea de a-mi distrage atenția de la căldura ochilor lui. Cu cât mă încăpățânam să-i uit cu atat reveneau în memorie cu o forță mai pătrunzătoare. Am căutat pe străzi, am vrut să-i înlocuiesc cu altceva. Inutil.
Drumul până acasă a fost un calvar, un amalgam de amărăciune combinat cu deziluzie și furie pusese stăpânire pe mine. Ajunsă acasă, într-un final, îl văd acolo sprijinit de ușă. Zâmbind îmi întinde o mână și-mi spune: – Chiar credeai că te las?