Era într-o joi, dintr-un decembrie înfrigurat. M-am trezit de dimineață pentru a merge la vizitele săptămânale de la spital. Reușisem să mă trezesc mai devreme decât de obicei cu gândul să nu mai ajung iar ultima și să pierd pe acolo toată ziua. Ceva sau cineva mă împingea de la spate parcă, aveam foarte multă energie pentru un om care a detestat toată viața trezitul de dimineață. M-am îmbrăcat robotic, mi-am dat cu trafaletul pe față, așa îmi plăcea să denumesc operațiunea de machiaj, care întra-adevăr mă schimba complet, nemaiavând pic de par pe mine înainte de trafalet. Am baut o cafea, deși mă mustra puțin conștiința ca merg la analize cu o cană de lichoare neagră în stomac. Am zburat pe ușă direct în taxi și i-am indicat domnului de la volan să mă ducă la Sf. Constantin.
Afară crăpau pietrele de frig ce era, pe stradă nu am văzut țipenie de om. Fumul din hornurile caselor se unduia spre cer, până se pierdea în văzduh. Ajunsă în fața spitalului, am coborât energic din mașină si am rupt-o la fugă pe scările de la intrare.
În spital, o beznă de nedescris era așternută peste toate pupitrele din fața ușilor culisante. -Măi să fie! mi-am zis, – Sigur oi fi nimerit bine? Un miros foarte diferit față de ce eram obișnuită să adulmec diminețile, m-a învaluit imediat ce am reușit să fac doi pași spre liftul din hol. Pulsul începuse să-și facă de cap singur, dar trebuia să merg mai departe, doar era zi de tratament.
La etajul unu al spitalului, tot beznă. – Băi ce bine că am bricheta la mine, să fac puțină lumină, poate doar s-a luat curentul. Cu mâinile înghețate am scăpărit bricheta. În lumina difuză pe care reușisem să o propag pe pereții încăperii, am început să vad tot felul de siluete care se plimbau grațios pe lângă mine. Nici una dintre ele nu-mi era cunoscută. – Doamne, unde sunt? Ce mă fac? Am continuat totuși să merg până în fața cabinetului domnului doctor, am ciocănit timid, apoi am intrat.
În scaunul în care cu o săptămână înainte ștampila si elibera rețete, prea-bunul meu medic, astăzi își avea locul un Sfânt. Am dat mai tare volumul la gaz si mi-am fixat privirea pe el. Avea ochii mari de tot si albaștri, o silueta slăbuță cu o consistență diafană. Ne holbam unul la altul, eu cu teamă, el cu iubire.
– Știți, am venit la tratament, dar cred că am greșit spitalul! am spus, ciudat însă că vocea mea nu se făcea auzită. Am urlat din nou – Știți, am venit la tratament, dar cred că am greșit spitalul! Nimic.
Sfântul a facut un gest cu degetul, moment în care m-am trezit direct în salon, singură în întuneric. Bricheta îmi scăpase pe drum probabil, fiindcă nu o mai aveam în mână. Picioarele au început să tremure iar broboane de transpirație îmi curgeau pe șira spinării. – DE CE AM BĂUT EU CAFEA? DE CE?, sigur de la cafea am halucinații.
Țintuită pe scaunul mare de piele, dibuiesc lângă mine o altă siluetă care ținea în mână o tavă imensă plină cu fluturi. A lăsat tava pe noptieră, a bătut din palme si o lumină orbitoare și-a facut apariția în toată camera. Fluturii mari au început să zboare prin salon. Fluturi albaștri cu puncte verzuli, fluturi portocali, fluturi violet, doamne ce frumusețe. Dar stai! De unde fluturi în luna decembrie? Am luat-o pe ulei, sigur. Silueta s-a scotocit prin buzunare și a scos perfuzia de chimioterapie. M-am liniștit, am început să cred că poate totuși m-am trezit prea de dimineață și n-am lăsat visul din somn să se termine.
Când ce să îmi fie dat să vad? Din perfuzia roșie, se ramificau multe pene albe de porumbel. Pene care îmi atingeau ușor corpul firav și tremurând. Exaltare totală. Spa, masaje de relaxare, orgasme multiple toate senzațiile astea la un loc mi-au învăluit spiritul. Uaaaaa! Ce bine e la spital, am să vin zilnic. Fluturii zburau, penele de porumbei îmi gâdilau existența, fulgi de zăpadă și-au făcut apariția, ca niște cristale mici sclipeau în lumina orbitoare din cameră.
Nu știu cât a durat totul pentru că la un moment dat am pierdut noțiunea timpului. Nu mai știam dacă este zi sau noapte, vară sau iarnă, daca sunt bolnavă sau sănătoasă, dacă întâmplarea asta avea să se termine, pierdusem firul existenței monotone. Am fost dată peste cap de Sfinți, de siluete, de fluturi și de orgasme.
Am închis ochii, voiam să traiesc doar din senzații. Voiam să rămân așa suspendată în neant, printre vietățile alea calde, acolo unde până și chimioterapia este un fel de masaj al sufletului.
Am deschis ochii și m-am văzut din nou în taxi, șoferul mă întrebă nervos unde să mă ducă. Pe drum mi-a spus că m-am urcat în mașină și am stat cu ochii închisi vreo 10 minute, fără să scot un cuvânt, doar cu un zâmbet pe față.
Am ajuns acasă, pe scări m-am întrebat touși, ce au însemnat toate astea. Am luat-o razna? Delirez? Cât timp a trecut de când am plecat?
Am intrat în casă unde mă aștepta bunicămea cu un pachet în mână. Era o icoana cu un Sfânt, învelită într-un ambalaj plin cu fluturi mari și albaștri.