„În seara asta, Doamne te vei culca flămând!” – Demonstene Andronescu
Uneori, am senzația că mă aflu în război. Spitalul la care merg este front deschis în linia întâi. Scapă din el – viu, cine poate. Unde se duc cei care nu mai scapă?
În ultima vreme au plecat în altă lume, mai bună, sper, mai mulți dintre prietenii mei. Au plecat cu trupul vlăguit, dar cu suflet plin de lauri. Nu e ușor să duci în spate o boală fără leac.
M-a întrebat cineva la un moment dat, de ce oamenii buni se îmbolnăvesc de cancer. Încă vreau să aflu răspunsul.
Miruna avea sclipire în ochi. O sclipire vie, o sclipire pe care în viața de zi cu zi nu o văd prea des la oamenii normali.
Deși atârna de ceva vreme de piciorul lui Dumnezeu, ea nemaiputând să meargă, deși inima îi era făcută ferfeliță fiindcă se gândea la copilul ei care va crește fără mamă, Miruna era vie. Mai vie decât cei viii pe care îi văd umblând cu sicriul în spate pe stradă.
Cui să-mi strig revolta? Față de cine să-mi strig neputința, sentimentul de vinovăție și dorința nebună de a face ceva pentru mine și pentru cei care trec prin asta?
Îmi urlă în ureche, venind cu putere, cuvintele celor care îmi dau sfaturi și care au impresia că știu cum e mai bine pentru cei ca noi.
Astăzi, mă revolt pe voi, pe voi cei care vorbiți pe la spate bolnavii de cancer, pe cei care au impresia că știu de ce ne îmbolnăvim, de ce trăim și de ce murim. Voi, nu știți! Sfaturile voastre vin dintr-o mândrie fără limite, o mândrie care ucide speranța din noi și care ne aruncă în deznădejde crezând că merităm ce ni se întâmplă, fiindcă nu ascultăm de voi, cei care pretindeți că știți.
Astăzi, mă revolt pe mine, pentru că nu știu să fiu mai bună, pentru că nu știu ce să fac, pentru că mă depășește moartea celor de lângă mine, pentru că mă plâng de viață în timp ce alții ajung la final dorindu-și să mai primească măcar o zi.