În acea dimineață de primăvară, m-am trezit cu o dorință de început proaspăt, zăcea de prea multă vreme în adâncul ființei mele astfel încât n-am mai putut să mă prefac.
Mi-am spus că trebuie să-l iert. Indiferent cât de supărată am fost și sunt încă, trebuie neapărat sa-l iert. Ranchiuna asta îmi mănâncă toată energia, deși pe bună dreptate o simt, doar și-a făcut bagajele să plece și m-a lăsat așa, înmărmurită, cu certuri inexistente la mine în cap.
Poate că sunt un soi de om laș pentru că în toate situațiile în care, în mod firesc, un om reacționează cumva, eu rămân înmărmurită, trupul îmi e inert, doar mintea rămâne vie. Îmi reglez conturile cumva în cap, rememorări de conversații cu replici pe care aș fi vrut să le spun, dar nu le-am spus, tot timpul replicile bune îmi vin în minte după ce momentul propice s-a încheiat.
Așadar, m-am îmbrăcat subțire și am ieșit să-l caut, în acea dimineață proaspătă, numai bună pentru planul pe care îl derulam în gând. Știam exact unde locuiește, nu-mi rămânea decât să merg până la casa cu pricina și să-mi fac curaj să bat la ușă.
Am zăbovit un pic mai mult pe drum, cu seamă imboldul născut în mine de a ierta și a-mi vedea mai departe de viață, îmi răscolea emoțiile trăite cât timp fusesem încă împreună, parcă voiam să le mai țin acolo în suflet, la căldură, înainte să le dau uitării.
Tălpile picioarelor mele mergeau singure, nu-mi amintesc deloc vreun efort depus pentru a înainta pe străzi, spre casa lui, mai bine zis, pluteam emoționată și îngândurată.
Voiam să-i spun înainte de marea iertare, că este un ucigaș de sentimente, că pe ale mele le-a omorât prematur, asemeni unui femei care decide să-si omoare pruncul înainte ca acesta să prindă contur. Voiam să știe că o data cu plecarea lui, a făcut o gaură în mine, pe care nici un doctor nu o poate opera, fiindcă nu are cu ce să o acopere. Nu există transplant de sentimente. Și apoi să-i spun că totuși îl iert. Îl iert fiindcă am nevoie să mă știu împăcată cu el, am nevoie să mă gândesc la el ca la un prieten vechi care a plecat în altă țară, deși știu prea bine că el a plecat din frică, spre altcineva.
Mă luasem cu gândurile și nici nu mi-am dat seama că stăteam de câteva minute în fața porții lui, pregătită să bat la ușă, când, stupefiată observ că ușa este întredeschisă ca și cum cineva care locuia acolo știa că am să vin. Dar de unde? Eu nu mă confesasem nimănui despre ceea ce avem de gând să fac, nici măcar eu nu eram foarte sigură, în urmă cu câteva ore.
Am intrat în casă, cu greu, pentru că la intrare zăceau mormane de haine mototolite. Am fost nevoită să le așez în dulapul de lângăm ușă, mai mult pentru faptul că din cauza lor, aerul din încăpere avea un iz usturător sau poate aerul provenea de la resturile de mâncare mucegăită care lâncezeau în bucătarie, printre farfuriile murdare. Am spălat vasele, am aruncat la gunoi resturile de mâncare, și am îndepărtat de pe podea senzația de lichid dulce căzut pe jos. Am deschis ferestrele și am tras pe nas o porție de aer proaspăt de primăvară.
Mi se făcuse milă de omul care locuia acolo, nu mă așteptam să găsesc așa o toamnă încețoșată și înecăcioasă, metaforic vorbind bineînțeles, dar nu știam cu ce să compar sentimentul de putrefacție care pusese stăpânire pe toate camerele acelei case.
Am urcat scările la etajul unu și am văzut acolo mult mai multe uși decât îmi aduceam eu aminte, erau vreo douăzeci la număr, fiecare având câte o poză cu o figură de femeie, atârnată într-un cui. – Măi să fie, pozele acelea semănau toate cu pozele de profil a unor fete pe care le știam de pe Facebook. Am deschis o ușă, am pășit în cameră și am zărit în întuneric silueta fetei a cărei poză o știam. Am fugit să deschid și celelalte uși unde am descoperit alte siluete. – This is completely disturbing! Unde am ajuns? Unde este el?
Am vrut să fug de acolo, dar curiozitatea mă împingea de la spate să descopăr misterul acelei case pe care nu o știam deloc așa. Voiam să-l găsesc pe el, să-mi cer iertare și să plec.
Am urcat la mansarda casei cu o presimțire de rău aprope nefirească, speram printre altele, să fie și el acolo, măcar să știu ca este sănătos. Nici nu mai voiam să-l cert, mi se părea destul de grav ceea ce el trăiește deja.
În capătul holului, îi văd figura printre razele de soare care intrau în încăpere prin crăpăturile din acoperiș. Era nebărbierit și îmbrăcat foarte sumar. Îi fac semn cu mâna dar el nu reacționează în nici un fel. Mi-a trecut prin cap ideea că poate nu mă vede, așa că m-am apropiat de el. Atunci mi-am dat seama că el de fapt nu vrea să mă vadă, îmi ignoră prezența cu o tenacitate demnă de școala de teatru. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre etajul unu, eu mă țin după el, deja mă ofitcam fiindcă bătusem atâta drum iar el nici nu se sinchisește să mă salute, măcar.
Deschide una dintre uși, intră în camera fetei iar eu, din nou înmărmurită, observ din hol, un ritual aproape nefiresc de ireal, care se derulează între cei doi, fără nici cea mai mică jenă de prezența mea acolo. Omul acela pe care eu nu-l mai cunoșteam, era un fel de Dorian Grey, își lua porția de apreciere în cel mai animalic mod posibil.
Atunci am înțeles, deși groaza celor văzute îmi lăsa senzația că nu mai gândesc limpede, unii oameni pur și simplu trăiesc pentru a fi apreciați. Aprecierea este un fel de hrană spirituală pentru ei. And this is all they know. Apreciere, apreciere, apreciere.