Durerea fantomă
Mă ia de mână și mă duce departe
Spre tărâmuri date în uitare, tărâmuri singure și sumbre
Și mergem noi așa mână în mână, mă strânge bine ca nu cumva să scap
Eu o ignor, ea se întărâtă și mai tare
Aproape că o văd plângând.
Mă-n duioșez, o-ntreb ce are
Cum să se piardă așa cu firea
Doar nu e ea cea care, e mai puternică decât noi toți?
Îmi spune vrute și nevrute
Mă simt un psiholog bătrân
O mângâi, o sărut și îi spun
Că-mi pare totuși bine c-a venit.
Se-n moaie sub asediul meu de vorbe, se pierde sub privirea mea copilăroasă
Și-mi zice cu o voce tremurândă, că e prea mult
Ea a venit ca să dezbine, să zgudie zidirea Sfinților din temelii, nu-i place dragostea, ci ura
Și pleacă disipându-se în vânt.