Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.
Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.
Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.
M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.
O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.
– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.
– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:
– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.
Uneori se simțea rău.
Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.
A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.
Cred că o să se împrietenească cu Olivia.
Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.