Binele ăsta pe care îl purtam ca pe o bijuterie de mare valoare după noi, o fi într-adevăr bine? Deseori mă uit în interiorul meu și decopăr după masca de bine – înțeglată pe față, ascunsă și mai bine, dar totuși la vedere asemenea un ruj prost întins pe gură, mândria. Am făcut mult bine la viața mea, doar așa ca să fiu apreciată și iubită. Și atunci mă întreb din nou, cât de bun este binele acesta care are ca unic scop, recunoașterea faptului că ești și tu un om valoros.
Dar recunosc, fără apreciere și iubire din partea semenilor suntem pierduți, eu cel puțin.
Martie 2016
Luna aceasta a început bine, cu bucurie pentru finalizarea ședințelor de chimioterapie dar cu o ușoară teamă pentru operația care se anunța pe 9 martie. Mi-au spus domnii doctori că operația va fi dificilă, dat fiind faptul că sânul îmi era în proporție mare – distrus.
Olivia terminase și ea chimioterapia și urma la operație pe 21 martie. Mi se părea incredibil faptul că urma să avem fix același tip de operație. Mastectomie radicală cu grefă de piele de pe spate pentru închiderea găurii. Ne ziceam în convorbirile telefonice: – Uite băi, că până și la operație suntem una după alta!
Ziua de naștere mi-am petrecut-o în spital. A fost greu, M-am trezit din anestezie după șase ore de intervenție, cu trei cabluri atârnate de mine care aveau la capăt o butelcuță de plastic pentru scurgerea limfei din axilă. Spatele nu îl simțeam deloc, era țeapăn, la fel și mâna dreaptă și zona sânului. Capul îmi era amețit cu stare generală de confuzie.
Olivia m-a sunat curioasă și dornică să mă audă, îmi amintesc și acum și râd în sinea mea, cum o încurajam în confuzia în care mă aflam: – Băi, domniță, am un sân bionic, tu știi ce fain e?
După trei zile de spitalizare am plecat acasă cu butelcuțele din axilă, ascunse într-o plasă, trebuia să rămân cu ele în jur de două săptămâni. Mergeam la control regulat.
Pe 14 martie, la control, m-am întâlnit cu mama Oliviei pe holul spitalului, mi-a spus că este internată la oncologie fiindcă se simte rău. M-am dus la ea să o văd, era palidă și cu burtica umflată, dar cu zâmbetul ei specific pe față. Mi-a spus că îi e rău tare și că speră să își revină până la operație, altfel se va amâna. Recunosc, m-am îngrijorat, dar niciodată nu mi-am imaginat cât de gravă este starea ei de fapt.
A fost ultima zi în care am văzut-o, ulerior a murit. N-am putut să înțeleg cum și de ce s-a întâmplat așa. Nici o clipă nu m-a lăsat să știu că ea știa ce urmează, știa de la bun început că viața ei se număra în luni și nu în ani așa cum mă lamentam eu adesea când povesteam cu ea, despre cât mai am de trăit.
Uneori gândesc despre ea că a fost un înger care mi-a ușurat mie traiul din spital și apoi a plecat. E bine să gândesc așa? Nu știu! Dar știu însă că deși îmi spunea uneori: – Andreea! Eu nu sunt un om bun, mă duc acasă mai beau câte un pahar de vin, mai bag câteva țigări, a fost de departe unul dintre cei mai buni oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc.
P.S Astăzi ar fi fost ziua ei.