Stau şi mă uit cum creşte părul, mă uit cum îmi cresc unghiile, cum se modifică pielea şi cum apar ridurile. Am toată răbdarea în inima mea, pentru că treaba asta este o chestiune de-o viaţă. Apoi, dulceaţa monotoniei e liniştitoare.
Ce inginerie interesantă!
Firele de păr îmi cresc în prelungirea gândurilor şi sfârşesc sugrumate într-un elastic de păr.
Să fii bolnav de gânduri!
Când cade lumea pe tine, ce faci? Te scuturi?
Pe mine a căzut lumea şi din ziua aceea, fac flotări cu ea în spate. Să fiu iertată, dar altceva ce poţi să faci cu lumea toată ascunsă printre reţelele neuronale?
Azi aşa, mâine aşa şi aşa, poimâine m-a înnegrit de-a binelea. Murmurul şi râsetele, bine înfipte în clipa prezentă, ca şi cum niciodată în viaţa asta, ei nu şi-au dezonorat prietenii.
Sigur, vinovăţia nu-i pentru oricine, doar sufletele nobile gustă din acreala vinovăţiei permanente. Căci golul abisal în care se zbate omul – şlefuieşte porinirile.
Uneori, lumea mea toată stă ascunsă sub bandajul alb, pus pe înţepătura acului. Prin locul ăla minuscul îmi e scoasă din suflet durerea şi, culmea, chiar mă simt uşurată.
E mult mai bine să umbli cu lumea prin vene decât să o porţi în spate.
În momentele critice îmi iau la revedere mental de la ceilalţi. Sunt câţiva pe care i-am iubit, câţiva care mi-au fost indiferenţi, câţiva care nu mi-au plăcut pentru că, nu m-au cruţat de lipsa de iubire.
În rest, mă uit cum îmi creşte părul.