Browsing Tag

vise

Non-sens

Ziua aceea

Deși sunt purtătoarea unui singur corp pe care îl mișc de colo-colo, simt cum fragmentarea interioară îmi crează sentimentul unui dublu pe care l-am tot negat, complacandu-mă în ideea de a avea o singură parte, cea bună. Desigur că evitarea părților negative sau a defectelor, mai bine spus, este o preocupare din vremurile ancestrale, omului fiindu-i greu să se vadă pe el însuși într-o lumina nefavorabilă. Fugă de realitate este și ea o practică des întâlnită, deși, ne batem cu pumnii în piept că posedăm realismul și că îl trăim zi de zi într-un stil destul de covărșitor.

Nu este nimic ieșit din comun această fragmentare a minții. Ceea ce o face să pară cumva de pe alte tărâmuri este iluzia de unitate a fiecărui om și privirea fragmentării că fiind ceva foarte îndepărtat propriei persoane. Această observație reiese din fraza mult discutată: “Așa sunt eu!” Siguranța de care omul dă dovadă că știe cine este se concentrează în trei cuvinte simple și directe.

Sensibilitatea fiecăruia iese la suprafață când acțiunea din jur nu se desfășoară în detrimentul a ceea ce știe omul deja despre el, dar mai ales ceea ce acceptă că fiind autentic. Cuvintele de laudă deschid întotdeauna porțile rănite ale sufletului. Bineînțeles că senzația de siguranță vine din iluzia că un cuvânt frumos înseamnă acceptare, iar ascunderea nu își mai are rostul din moment ce celălalt oricum te vede frumos.

Când comunicam cu Olivia, discuțiile noastre erau înțelese pe deplin, chiar integrate ca făcând parte de necontestat din felul fiecăreia de a fi. Aproape că ne citeam gândurile după expresia feței. Uneori după ce îmi venea să inchd ochii și să mă ascund de lumina orbitoare din salon, mă mai întreba curioasă la ce mă gândesc, pesemne că neprivitul în ochi reușește să mascheze o parte din ceea ce ne trece prin cap sau poate chiar tot.

În ziua aceea, ruptura sinelui era mai evidentă ca niciodată. Cu ochii plânși, deși nu recunoșteam în cuvinte, știam fiecare despre cealaltă că a ajuns într-un punct din care e mai greu de ieșit la suprafață. Voiam să o trag după mine, nu pentru că eu știam mai bine încotro mă îndrept ci, mai mult datorită sentimentului de apartenență pe care îl trăiam din plin alături de ea.

Ruptura sinelui de obicei, este ceva mai greu de verbalizat, însă pe om îl trădează gesturile, mimica, poziția corpului. Poate și un diagnostic mai greu de acceptat contribuie la lipsirea ulterioara de identitate a omului. Practic, din acel moment trebuie să înceapă remodelarea, reconfigurarea sau destul de rar întâlnitul –  abandonul rămășițelor a tot ceea ce credeam că suntem cândva, în mâinile sorții.

Încrâncenarea de a fi cu orice chip, cineva, ne falsifică întru-totul chipul și asemănarea a ceea ce am fost creați să fim. Fragmentarea, vine tocmai din acest fapt, vine din suprapunerea greșită a unor piese de puzzle pe care credem că le potrivim fix așa cum trebuie că să poată fi definite ca un întreg.

În ziua aceea, ruptura sinelui a putut fi verbalizată și a luat proporția unei forme difuze de iubire ce ne-o purtam una-alteia, mai ales pentru faptul că înțelgeam perfect prin ce trecea ea. Ea înțelegea perfect prin ce treceam eu sau cel puțin ne era confortabilă trăirea asta.

Non-sens

Despre una, despre alta


Contrar convigerii mele, astăzi, mi se pare că toată lumea trăiește așteptând perfect conștientă, moartea. Fiecare așteaptă făcând ceva: unii lucrează, unii fac artă, unii încurajează consumerismul, alții cercetează, analizează, disecă și combat orice.

Eu, mai mult că niciodată aștept nefăcând mare lucru. Îmi caut prin interior frânghia de salvare pe care, se pare, că am pierdut-o. Am picat pe gânduri, în gânduri și pe lângă gânduri, dar cum să spun, niște gânduri repetative, nedemne de luat în seamă nici măcar de către mine. Nici nu-mi vine să le spun mai departe pentru că nu aș face decât să îmi arăt mie însămi ce nenorocită sunt.

Cert este că în asemenea momente de neîncredere în mine mai caut și frânghiile de salvare ale celorlalți. Astăzi, nu mai găsesc nici una pentru că îmi este foarte greu să iubesc. Atât timp m-am amăgit și m-am dezamăgit încât inima s-a pietrificat, din și prin prisma propriilor mele încrâncenări în ale vieții.

Frânghia colorată care îmi trezea entuziasmul și mă determina să ies din starea vegetativă dominată de gânduri îmi dădea un ciudat sentiment de apartenență, că și cum, uite domnule că mă iubește și pe mine cineva. Însă, ceea ce este cu adevărat important este propria mea iubire care mă descătușa până într-acolo sau până dincolo de orice.

Cum să nu fii fericit când mirosul amintirii a cuiva drag te împământează și te fluidizează în egală măsură?

O ciudată frică pune stăpânire pe mine și nu pot nicicum să îmi scot din cap că s-ar putea oricând să se întâmple ceva cu cineva la care încă țin. Nu sunt sigură dacă este normal așa ceva, și nici atunci când eram mai mică nu mi se părea normal, când vrând să îmi dau seama cât de mult o iubesc pe mama îmi imaginăm tot felul de chestii cu privire la soarta ei, pe care acum, aici, n-am puterea să le scriu.

Neîncrederea în cuvintele astea care zboară de colo-colo ca un șirag lung de perle care se vrea a fi prețuit la adevărată lui valoare. Cum să prețuiesc eu? Am pierdut de mult numărătoarea perlelor. Pentru mine cuvintele îmi par mai mult vorbe. Cu siguranță că se înscriu ele undeva în eter și se vor întoarce împotriva mea, razbunându-se că nu le-am înțeles la timp.

De obicei aceste stări pentru mine anticipează încheierea unor altor stări mult prea înalte în care, m-am zbătut un timp, iluzionand despre una și despre alta. Renunțarea la sine prinde contur atunci când te afunzi tot mai tare în nimicul interior și realizezi că de acolo din adâncimea ta numai o ieșire cu altă față te mai poate salva și repune pe o șină sau alta.

Despuiată

Ideal

Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele

În ceva nemaivăzut

Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți

Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus

uite așa nu mai dorm noaptea

Ziua umblu fără rost

Nu mai știu ce e cu mine

nu mai știu nici ce am fost.

Non-sens

Hilar

Viața este un cerc. Sunt învăluită într-o sferă. Am cumpărat carioci colorate pentru a desena puncte pe foi nude.

Mi-am imaginat că datorită punctelor voi face mai ușor conexiunea experiențelor.

Când am început să-mi desenez mie cercul? Când eram mai mică, cercul eram eu.

Totul se repetă cu aproximație de matematician. Îmi ascult pattern-ul, îmi strigă frică.

Merg pe linii paralele, creez raze ajutătoare. Introduc în cerc, persoane. Le împrumut metode de mișcare în propriul cerc. Fără să vreau, dar uite, că uneori vreau. Dar ce vreau eu, ele nu vor și uite așa cercul se micșorează, doar ca să crească iar.

În cercul meu am o plasă de pescar. Mă pescuiesc singură, hilar. Prind pești, unul mai victimă ca celălalt. Îi adulmesc cu foame de om nemâncat, de alții.

Șterg o bucățică de cerc, o numesc lumină. Am nevoie de ea pentru a-mi lumina gândurile. Cine ne bagă ideile cu pâlnia în cap?

E aglomerație, iar aerul din cerc e sufocant. Mă ascund și mă descopăr iar. Tot în cerc și tot la fel.

Îi scot afară pe cei pe care nu-i mai plac. Ei urlă la mine, că ei mă plac. Sunt rea.

Sunt autentică în cercul meu, în afara lui, sunt identică.

Și ce dacă viața mi se derulează pe langă cerc?

Și ce dacă mi-am dorit să fiu Zenobia și mi-am dorit să mă îmbrac în folie de plastic, pentru ca tu să mă iubești sufletește? Dar tu m-ai iubit după rochie.

Iubirea e un cerc vicios. Iubirea din cercul fiecăruia. Iubești, iubești, iubești, pâncă cazi lat. Te ridică viciul și crezi că o întâlnești iar, doar ca să te vindeci.

Pești cu Cancer

Orașul meu

E cancer sub orașul meu. Iar noi alimentăm tumoarea. Leucocitele se triplează de la superficialitate. Hrănim celule cu exces de zel. Ignoranța omoară sistemul imunitar. Răutatea și indiferența provoacă metastaze.

E necesar să schimbăm perspectiva. Să izvorască din noi blândețe. Bunătatea să fie chimioterapie. Vindecăm orașul cu vise din copilărie. Puritatea pe post de nostalgie.

Să fim naivi! Naivi? Dar cum! E o prostie!

Să fim independenți într-o lume în care dependența e virtute.

Noiembrie 2015

Am întâlnit și oameni faini, dar timpul mi-l petreceam singură. Zgomotele mă irită. Plimbările pe străduțe îmi ridică moralul. Mai ales plimbările cu lacrimi în ochi. Uneori priveam ore în șir cea mai înaltă clădire și mă întrebam dacă aș putea să zbor.

În parcul de la Hidro aveam un copac, obișnuiam să-i număr frunzele, erau oricum puține. Stăteam ore în șir pe bancă cu privirea în gol și sufletul plin. Albastrul cerului. Privește cerul s-a născut atunci în noiembrie. Infinit, doar eu mă termin. Oare? Și când murim? Murim sau ne naștem? Cum e și cu moartea asta, vrei să o cunoști dar ea nu te lasă. Îți arată câte un pic așa să nu te prinzi de tot. Bine, o înțeleg, cei mai mulți dintre noi o ignoră. Și eu dacă sunt ignorată mă simt îndurerată. În timp te obișnuiești și așa. Omul se obișnuiește repede cu necazul. Cu bucuria e mai greu. Că nu prea e.

Olivia mă făcea să râd. Îmi zicea: – Tu! du-te de aici! Ești așa frumoasă, semeni cu Alba ca Zăpada. Ea era Răpunzel.

Nu mai aveam vene, unde să mă tot înțepe? Dormeam mult. Mergeam mult. Gândeam mult.

Uneori îmi era rău și când îmi era, mă interiorizam. Sufeream în mine, dacă se poate zice așa. Apoi, ca prin minune, mă trezeam la viață. Cu vise. Trăiam și visam. Uneori visam în somn că am cancer și m-am vindecat și îmi era frică să mă trezesc fiindcă știam că e o minciună.

Trebuie să-mi fac boala să-mi fie prietenă. Dușmance nu-mi place. Cu cât o urăsc cu atât lovește mai aprig. Grea provocare – Iubește-ți cancerul. Bine, am să încerc.

Non-sens

Primăvara sufletului

Oare ce vezi la mine om trecător?

Când pe stradă privirile se intersectează întâmplător?

Vezi o figură ponosită de griji?

Cu ochii vii și zâmbetul trist?

Un chip străveziu?

Capul ras milimetric?

Și un trup slăbănog, clătinându-se pe alocuri?

Uite-te bine, om trecător!

Pe sub hainele astea care atârnă, se află un suflet.

Un suflet viu chiar dacă trupul stă să se rupă.

Un suflet naiv, care crede în oameni chiar și atunci când n-ar trebui.

Un suflet cu vise, care încă mai speră,

Deși viitorul e cumva, efemer.

Cândva și trupul părea viu,

Dar ca un hazard al universului,

Sufletul era mort.

Nu-i plăcea lumea asta

Viața îi părea o povară greu de dus.

Oamenii cu al lor egoism și instinct de supraviețuire,

Erau hilari și cumva, de neconceput.

El voia să se bucure, de o floare, un pom sau o pasăre,

Dar în schimb reușea doar să se tulbure.

În timp, a-nvățat să mimeze,

Iubirea și bucuria din orice nimic.

Și-a pus masca pe față și a arătat lumii,

Că, deși el nu se simte de aici, de pe pământ,

Totuși îi place.

Și cam atât.

 

 

 

 

Non-sens

Excesiv

Sunt o fată excesiv de înaltă. Excesiv de colorată. Excesiv de debusoalată.

Suntem niște oameni excesiv de umani. Excesiv de inumani. Excesiv de incisivi.

Lumea în care trăim este excesiv de încăpătoare. Excesiv de suprasaturată. Excesiv de bulversantă.

Cuvintele pe care le rostim sunt excesiv de vii. Excesiv de dureroase. Excesiv de surprinzătoare.

Amintirile pe care le avem sunt excesiv de false. Excesiv de dureroase. Excesiv de dulci.

Prietenii noștrii sunt excesiv de prietenoși. Excesiv de amabili. Excesiv de egocentriști.

Munca noastră este excesiv de obositoare. Excesiv de solicitantă. Excesiv de monotonă.

Plimbările în natură sunt excesiv de inexistente. Excesiv de rarefiate. Excesiv de binefăcătoare.

Somnul nostru este excesiv de puțin. Excesiv de întrerupt. Excesiv de tulbure.

Fetele sunt excesiv de machiate. Excesiv de plastifiate. Excesiv de neîncrezătoare.

Comportamentul nostru este excesiv de agresiv. Excesiv de egotic. Excesiv de psihotic.

Visele sunt excesiv de gri. Excesiv de îngrijorătoare. Excesiv de puține.

Iubirile noastre sunt excesiv de egoiste. Excesiv de poligame. Excesiv de infantile.

Părerile noastre sunt excesiv de multe. Excesiv de greșite. Excesiv de influențabile.

Excesivul ne domină excesiv existența.

Sursa photo: Pinterest