Browsing Tag

viata

Non-sens

Mai stai un pic

Mai stai un pic, te rog, rămâi cu mine.

Mai lasă-mă să simt cum curge seva vieții

Prin venele-nțepate din floarea tinereții

Prin oasele slabite de petele tristeții.

Mai lasă-mi Doamne boala, n-o lua acum, te rog

Nu știu ce să mă fac fără de ea.

Nu știu să mai fiu altfel eu acum

Și nici n-am unde să mă mai ascund.

Mi-ai dat o viață gata plânsă

O plâng și eu acum, cumva râzând

Căci am făcut din cancer – artă

Și din durere pod spre îngeri.

Cum să mă lași acum descoperită?

Cum să trăiesc eu sănătoasă fiind?

Cum să te port în sufletul meu pătimaș?

Fiind întreagă și nesuferind.

Despuiată

Schimbare?

Oamenii se schimbă?

Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.

M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat. Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.

Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.

Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea. Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii până la final.

Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță se referă mereu la ceilalți, nu la mine.

Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară, oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.

Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.

Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez adevărul.

Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe sine.

Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.

Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.

Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.

Despuiată

You can call me naive

Mă adâncesc în durere și suferință. La durere fizică sunt aproape campioană. Dacă nu aș fi așa de mândră mi-aș ridica o statuie în fața blocului. Dar, puțina umbră de realism pe care o mai am, îmi zice că nu ar ajuta pe nimeni la nimic, poate doar pescărușilor care și-au făcut cuib pe acoperișul blocului, le-ar servi pe post de răgaz de tras sufletul sau poate pe post de toaletă.

Suferința sufletească, asta este altă poveste. Suntem prietene de când mă știu. Nu știu însă de ce. N-am înțeles ce anume vrea să mă învețe. Să o evit? Mult timp, nici măcar nu am conștientizat că există. Apoi, când i-am simțit atingerea umbroasă, trebuie să recunosc, îmi cam plăcea. O căutăm, mă căuta. Viața, îmi avea sens.

Îmi împleteam conștiința în jurul suferinței precum o spirală de ADN. Găseam motive de suferință în toată existența. Nu mă iubește nimeni, nu sunt bună de nimic, nu am nici un talent, oamenii sunt răi, afară plouă, n-am cu ce să mă îmbrac, ș.a.m.d. Bineînțeles când toate cele mai sus menționate nu se fluturau prin mintea mea, aveam alte motive: sufeream cu vecina care lua bătaie, cu prietena care nu avea iubit, îmi părea rău pentru cerșetori, plângeam pentru copiii din Africa. Mă obseda tristețea, mă încăpățânam să observ neajunsurile și deznădejdea. How freaky is that?

Mă târam prin experiențe care mai de care mai demnă de suferit. Mi-a devenit reflex.

Când m-am îmbolnăvit, de-a binelea, m-a străfulgerat gândul că atât de tare m-am adâncit în suferință încât am devenit eu însămi sursă de suferință. Umblam pe stradă ca un cablu de înaltă tensiune. Mocneam și pârâiam.

Dar, apoi, am îndrăznit să urlu la Dumnezeu. Pentru ce atâta suferință? Pentru ce atâta amărăciune în sufletul meu? Pentru ce nu mă pot bucura?

Zile, luni, am umblat așa, urlând la El. Până când, într-o zi oarecare, o zi cu aparențe mediocre, am constatat picuri de bucurie în mine. În stilul specific, m-am panicat, de unde bucurie, de ce mie, sigur ceva e putred la mijloc. În sufletul meu căutător, începuse să își facă loc credința, ea, îmi aducea bucuria.

Credința, draga de ea, căra picături grele de bucurie în interiorul meu mohorât. O mai surprind și acum cu roaba de bucurie după ea, atât de mare îmi era necredința, încât e nevoie de timp serios și de cărat bolovani sisifici pentru ca bucuria să prindă rădăcini reale în mine.

Așa e viața fără nici un Dumnezeu. Pustie și tristă.

Nici o suferința însă, nu a lăsat urme mai adânci în mine față de propriile mele defecte. Gelozia, invidia, răutatea gratuită, ignoranța, bârfa, lipsa de răbdare, egoismul, ele m-au transfigurat. M-au transformat în durere pură. Fizică și sufletească. Mi-au acoperit conștiința cu o pojghiță groasă de substanță vâscoasă. And I hate that.

Mă rog, însă, mă rog tare să scap de ele, să se dizolve în neant. Să prindă contur, în locul lor: bunătatea, iubirea, bucuria, puritatea, nădejdea. You can call me naive. Dar ceva îmi spune că se poate.

Non-sens

Sensul vieții

Sunt în căutarea sensului vieții. Știe cineva unde este și cum arată?

Am plecat pe această cărare de mult prea mult timp. Am mers în linie dreaptă, am ocolit, m-am rătăcit, doar ca să ajung iar, și iar la același non-sens în care sălășluiește sensul vieții, să merg din nou în linie dreaptă, să ocolesc și să mă rătăcesc.

Pe cărarea aceasta a căutării, am întâlnit diverse persoane care păreau total iluminate, cu sensul vieții găsit și respirat prin toată pielea care ne învelește fizicul animal. Nu de puține ori m-am simțit ca un cățel cu urechile blege care se uită încontinuu la mâna care a aruncat mingea, în loc să alerge după ea și să o aducă înapoi la stâpăn.

În fața acestui gen de oameni, trăiesc cu senzația că îmi scapă ceva și nu voi avea niciodată inteligența necesară să descopăr ce anume îmi scapă.

Totuși, gândindu-mă la copilărie, toate datele îmi indică faptul că o perioadă de timp am știut ce înseamnă sensul vieții, anume, să trăiesc și să descopăr. Poate acesta o fi, poate nu. A fost acea bucată de vreme în care nu conștientizam existența, dar mă minunam continuu de ceea ce descopeream în jurul meu. Vibram pe interior împreună cu toate lucrurile și faptele care se relevau înaintea mea.

Nu am reușit nici până acum să mă identific cu fizicul pe care îl am. L-am negat și îl neg încă, fiindcă nu simt că el sunt eu. Îl percep ca pe un înveliș al tuturor stărilor și gândurilor. Un înveliș care influențează interiorul și invers.

Îmi plac complimentele, aș fi ipocrită să afirm că nu este așa, totuși, mă doare teribil un “ești o fată frumoasă”, mereu m-a durut, în primul rând pentru că nu consider această caracteristică ca fiind a mea.

În ultima vreme acest simțământ s-a acutizat. Atunci când ești bolnav, când învelișul se transformă într-un fel de închisoare a tot ceea ce ai vrea să exprimi și nu mai poți, din pricina durerilor, vulnerabilitatea aceasta născută din durere, cere atenție. Și cum atenția oamenilor se manifesta sub formă de complimente, de cele mai multe ori, am perioade în care îmi pare așa de rău pentru faptul că sunt o fată frumoasă și am să mor.

Sensul vieții, pentru mine s-a conturat în certitudinea faptului că murim. Oricât aș ocoli, din teamă de necunoscut, acestă realitate, mai devreme sau mai târziu, murim. Și nu voi muri doar eu fiindcă am cancer, murim toți, într-un fel sau altul. Pare trist sau tranșant acest unic adevăr, dar cu cât analizez mai în profunzime, cu atât conștientizez cât este de eliberator. Cred că descătușează omul de altă certitudine dureroasă în care ne ducem existența, și anume singurătatea. Această prăpastie fără fund săpată de jur împrejurul fizicului-închisoare, din care nu te scapă nici un om, poate doar, sensul vieții.

Pești cu Cancer

Mă numesc Luca

Mă numesc Luca. Am 34 de ani. De aproximativ 11 ani sunt bolnavă de cancer.

Nu îmi amintesc foarte bine dacă am fost un om fericit. Nici nu prea contează. Nu îmi amintesc foarte bine nici ce înseamnă viața fără spital.

De doi ani, spitalul a devenit a doua mea casă.

Chimioterapie, operație, analize, chimioterapie, operație, analize, iar chimioterapie. Cam așa se derulează firul liniștit al vieții mele.

Cea mai mare bucurie o am atunci când markerii tumorali ies buni. Asta înseamnă că pentru o perioadă limitată de timp, scap de perfuzii.

Îmi place să cred că mă voi vindeca, deși știu că acest lucru este o utopie.

Am învățat să trăiesc fără vise.

Mă întristează diferențele dintre oameni.

Mă întristează răutatea gratuită îndreptată spre bolnavii ca mine.

Am fost numită cerșetoare, proastă, păcătoasă, hipsteriță dependentă de atenție.

Am fost părăsită de oamenii pe care i-am considerat cei mai apropiați. Încă repar găurile din suflet.

M-am apucat de scris cu speranța că voi spulbera rușinea care m-a chinuit 8 ani în care, nu am spus celorlalți despre boala mea.

Muncesc de la 18 ani, dar după 14 ani de muncă cu acte în regulă, pensia de boală pe care mi-o oferă statul îmi ajunge fix o săptămână.

Tratamentele pe care le urmez, necesită eforturi financiare supraomenești. Pentru cei ca mine, este mai ieftină moartea. SOCIETATEA încurajează mortalitatea.

Oamenii normali se bucură fiindcă își cumpără mașină nouă, oamenii ca mine se bucură că au mai făcut rost de bani pentru spital.

Nu am apelat niciodată la strângere de fonduri, poate dintr-un orgoliu personal, poate pentru că m-am gândit că sunt alți oameni mai năpăstuiți ca mine.

Primesc multe sfaturi. Cele mai multe dintre ele sunt nerealiste.

Mă amuză persoanele care își dau cu părerea pe Facebook despre cancer, fără să fii avut vreo experiență în sensul ăsta. Sunt destui, câtorva dintre ei le-am cerut ajutorul în ale scrisului, m-au ignorat cu desăvârșire. Am înțeles că pentru ei cuvântul cancer însemnă de fapt vizualizări și trafic pe paginile personale, nimic mai mult. Suferință mimată.

Mă numesc Luca, și cred că în următorii ani, voi merge pe mașini, literalmente, așa de tare s-au înmulțit oamenii normali.

Non-sens

Hilar

Viața este un cerc. Sunt învăluită într-o sferă. Am cumpărat carioci colorate pentru a desena puncte pe foi nude.

Mi-am imaginat că datorită punctelor voi face mai ușor conexiunea experiențelor.

Când am început să-mi desenez mie cercul? Când eram mai mică, cercul eram eu.

Totul se repetă cu aproximație de matematician. Îmi ascult pattern-ul, îmi strigă frică.

Merg pe linii paralele, creez raze ajutătoare. Introduc în cerc, persoane. Le împrumut metode de mișcare în propriul cerc. Fără să vreau, dar uite, că uneori vreau. Dar ce vreau eu, ele nu vor și uite așa cercul se micșorează, doar ca să crească iar.

În cercul meu am o plasă de pescar. Mă pescuiesc singură, hilar. Prind pești, unul mai victimă ca celălalt. Îi adulmesc cu foame de om nemâncat, de alții.

Șterg o bucățică de cerc, o numesc lumină. Am nevoie de ea pentru a-mi lumina gândurile. Cine ne bagă ideile cu pâlnia în cap?

E aglomerație, iar aerul din cerc e sufocant. Mă ascund și mă descopăr iar. Tot în cerc și tot la fel.

Îi scot afară pe cei pe care nu-i mai plac. Ei urlă la mine, că ei mă plac. Sunt rea.

Sunt autentică în cercul meu, în afara lui, sunt identică.

Și ce dacă viața mi se derulează pe langă cerc?

Și ce dacă mi-am dorit să fiu Zenobia și mi-am dorit să mă îmbrac în folie de plastic, pentru ca tu să mă iubești sufletește? Dar tu m-ai iubit după rochie.

Iubirea e un cerc vicios. Iubirea din cercul fiecăruia. Iubești, iubești, iubești, pâncă cazi lat. Te ridică viciul și crezi că o întâlnești iar, doar ca să te vindeci.

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisoare către tata

Dragă tată,

Iartă-mă pentru că îndrăznesc să mă adresez ție așa de familiar, știu că nu ne cunoaștem. Ce mai faci? Îți merge bine? Mi s-a spus că sunt copilul tău.

Când eram mică, tata era bunicul. Mă ducea la orășelul copiilor și îmi cumpăra portocale. Odată l-am supărat, mergând cu el de mână pe stradă am pierdut punga cu portocale pe drum, s-a supărat fiindcă erau scumpe și se găseau greu. Bunica era mama, mama era Egela. Semăna cu Angela Similea, iar eu am crezut că e ea. Le spuneam vecinilor de la bloc că mama mea e cântăreață și când venea în vizită la noi o puneam să cânte așa cum vedeam la televizor. Era înaltă și frumoasă, mă uitam la ea ca la o prințesă.

Bunicul s-a dus, aveam 6 ani, am rămas cu bunica. Am încurajat-o cum am putut. I-am spus să nu mai fie supărată că de acum nu ne mai ceartă nimeni dacă pierdem pungile cu portocale.

Bunica îmi povestea despre tine fiindcă o întrebam eu. Îmi spunea că ești deștept, că ai terminat o facultate grea. Îmi mai spunea că semăn cu tine, la mers, la râs, la ochi, la nas. Eram bucuroasă.

În anul acela am început școala. Copiii au început să pună întrebări, la fel și învățătoarea. Mă întrebau cine este tatăl meu. Nu prea știam ce să le răspund. Apoi a venit revoluția. Am mers cu bunica să cumpărăm cozonaci pentru Crăciun. În parcul Tractoru, ne-au controlat sacoșele, bunica a zis să mergem mai repede ca să nu ne fure comuniștii cozonacii.

Uneori mă băteam cu copiii de la bloc, mă amenințau că vin cu tatăl lor. Îi băteam întotdeauna, să știi, fiindcă eram un copil voinic. Când le-am spus că vin și eu cu bunica au râs de mine.

Vecinele de la bloc vorbeau despre mine că sunt copil din flori și că sunt săraca. Mie îmi plăcea natura, mă înveseleam să fiu copil din flori.

Mama nu prea vorbea despre tine, iar eu nu aveam curajul să o întreb, aveam impresia că o supăr.

Mă gândeam adesea la tine, tată, oare cum arăți, cum îți sună vocea, speram să fii un om bun, mi te imaginam înalt și deștept. Aveam zile când stăteam pe canapea în sufragerie și îmi imaginam că ai venit să mă vezi, ne jucam amândoi, apoi venea bunica de la serviciu și mă găsea ascunsă în lada de lenjerie de pat. Îmi zicea că stăteam acolo cu orele. Îi era teamă că într-o zi am să mă sufoc.

Voiam să cresc mai repede mare ca să pot să vin să te caut.

Apoi am crescut, am început cu adevărat să-ți simt lipsa. Tot așteptam să vii, dar nu veneai. Am crezut că sunt un copil rău, deaia nu mă vrei. Vorbeam cu tine în capul meu și te rugam să vii. M-ai auzit, oare? M-ai auzit când plângeam nopțile fiindcă nu mă puteam identifica cu nici un tată? Plângeam fiindcă vedeam la prietenele mele ce bine e să ai un tată, voiam și eu să am. Dar tot n-ai venit.

Păstram ca pe o comoară singura poză pe care o aveam cu tine. Erai îmbrăcat în militar, eram mândră că ai făcut armata. Într-o zi am rupt poza. Apoi mi-a părut rău. Am încercat să te uit. Dar prima dezamăgie în iubire pe care am avut-o m-a adus înapoi cu gândul la tine.

Am mers și eu la facultate. Bunica îmi zicea că sunt deșteaptă ca tine. Uneori îi mințeam pe oameni că mă cheamă Livia, de la Liviu, ca pe tine. Te uram și te iubeam, tată. Trăiam într-o controversă continuă.

Apoi, m-am îmbolnăvit. Atunci mi-a fost frică, nu avea cine să mă apere. Nu avea cine să-mi spună că o să fie bine. Mi-a fost teamă că voi muri, fără să te cunosc. Apoi, te-am căutat. Au fost cele mai frumoase 20 de minute din viața mea. Am văzut că sunt într-adevăr copia ta fidelă. M-ai păcălit că o să se schimbe totul de acum, iar eu te-am crezut.

Ai fi fost mândru de mine, să vezi cum bolnavă fiind, nu m-am lăsat. Am muncit mult ca să mă pot întreține și nu am spus oamenilor de boala mea. Recunosc, golul din suflet, nimic din lumea asta nu l-a putut umple. Dar te-am iertat, tată.

Iartă-mă și tu, tată. N-am vrut să fiu un copil rău.

Pești cu Cancer

Gânduri aleatorii

Vara, 2016

Uneori mă uit la medicul meu și mi se pare că are pe interior multe sertărașe cu toate simptomele pacienților lui. Sertărașele sunt aranjate în ordine, și deschise doar atunci când este necesar, altfel, stau încuiate și păzite bine de fiecare diagnostic în parte.

Pe mine mă întreabă de fiecare dată cum mi-a fost săptămâna de la ultimul control. Pentru că o perioadă am mers săptămânal. În vara lui 2016, am început să merg o data la trei săptămâni. Făceam chimio dintre cele mai puternice. Șapte sau opt ședințe trebuia să fac, am scăpat doar cu șapte.

Prima tură, mi-a fost frică pentru că nu știam la ce să mă aștept. A doua tură, mi-a fost frică pentru că știam la ce să mă aștept. După, răul dura trei zile, dar trei zile în care îmi doream să devin una cu patul în care dormeam. Apoi, încet îmi reveneam. Gustul de vopsea îl aveam în gură cam o săptămână. Trebuia să mănânc mâncare foarte picantă.

Cu siguranță că există Dumnezeu. Am văzut doamne care înainte de tratament își fac o mică cruce. Semn de credință, altfel n-ar avea sens.

O doamnă de la spital, mi-a spus că știe pe cineva care are probleme la oase. Într-o zi I s-a rupt din senin mâna, au operat-o și i-au pus tijă. Îmi e teamă că o să ajung și eu la fel. Îl întreb pe medic dacă este posibil, îmi răspunde că nu.

Prietena mea Andreea, vrea să îi bată pe băieții din Sibiu care au urlat după mine, că sunt proastă că port perucă. O rog să-I lase în pace că nu știu ce vorbesc. Mă enervez și eu. Acasă, râdem amândouă de toată experiența. Ne gândim că nu trupul ne este limită. În timp ce stăm în bucătăria ei frumoasă din Sibiu, îmi spune că ea nu crede că eu o să mor de cancer, n-are cum. O cred, vreau să o cred.

Stau în salonul de spital și contemplez pereții. I-am învățat pe de rost. Mă gândesc că dacă ar putea vorbi, ar scoate din ei multă suferință, iar noi am rămâne muți. Doamna de 83 de ani care stă cu mine în salon, e cea mai tare. Îmi povestește viața ei, îmi place ce aud. E calmă, împăcată și emană o iubire care mă învăluie protectiv. Sufletul ei pare de copil.

Doamna asistentă îmi spune copilu’ și mă mângâie pe mână înainte să înțepe vena. Știe că nu-mi plac venele. M-am mai învățat cu intepaturile de ac.

De la spital plec întotdeauna pe jos până acasă. Trebuie să iau aer cât pentru următoarele trei zile în care voi sta doar în pat. În zilele în care nu îmi e încă rău tare, mă așez pe bancă în parc la Hidro și privesc oamenii care trec și mă gândesc. Îmi dau seama că de fapt nu îmi e frică de cancer. Mă înspăimântă unele povești pe care le aud, dar de cancerul meu chiar nu-mi e frică.

Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.

Pești cu Cancer

Iubirea de sine

Nu de puține ori mă regăsesc contemplând la iubire. Ce este ea? De unde vine?

Această temă a iubirii mă urmărește încă din copilărie. Primul pas către înțelegerea ei a fost prin intermediul gândurilor, printr-o analiză a ceea ce eu percepeam în jurul meu ca fiind iubire. Nu mi-a fost dat să simt, trăind într-o famile dezbinată, iar acest lucru mi-a fost motiv de căutare a unei definiții matematice care să cuprindă această minune de a iubi sau a fi iubit.

Vedeam în jurul meu, la alți oameni, momente de blândețe, de mângâiere, auzeam spunându-se cuvinte frumoase și am asociat acest sentiment cu binele. Pentru că da, iubirea asta, fără îndoială, trezește în tine și în ceilalți, o stare de bine, îmi spuneam adesea.

Apoi, am căutat-o în cărți, am citit romane despre iubire, în care oamenii se iubeau, dar se și urau în același timp. Sufereau din cauza iubirilor neîmplinite sau mai bine spus, iubiri nematerializate în ceva concret, trupesc. Îmi plăcea să-mi alimentez setea de cunoaștere a iubirii prin descrierile pe care le regăseam iar și iar. M-am observat suferind la o laltă cu personajul din carte dacă iubirea lui ajungea să îi chinuie sufletul. Unul dintre aceste personaje este Julien Sorel, din romanul Roșu și Negru a lui Stendhal.

Recunosc, mi-a fost greu să înțeleg cum este posibil ca iubirea să provoace suferință, să îți tulbure într-atât existența încât să vrei să-ți pui capăt zilelor. De ce oamenii îi dau iubirii o conotație tragică și totuși, aleargă după ea o viață întreagă?

M-am regăsit apoi, preluând în comportament ad litteram, ceea ce studiasem despre iubire și mi-am însușit fără excepție, iubirea cu părțile ei bune și iubirea cu tragismul ei curmător de vieți.

Crescând, am aflat că sursa nefericirii mele constante își are sâmburele din lipsa de iubire fața de propria persoană și că trebuie neapărat să învăț cum se face. De multe ori am auzit această frază Iubește-te pe tine însuți. Am întrebat prietenii, oamenii din jur care păreau experimentați cu această acțiune, voiam să-mi spună și mie cum să fac să ajung și eu la realizarea de a mă iubi. Unii dintre ei mi-au spus că trebuie să mă privesc în oglindă și să-mi zic te iubesc până voi ajunge să cred, alții, mi-au spus că răsfățul este primul pas, apoi, trebuie să fiu blândă cu mine, să iert trecutul, iar pe alocuri să fiu egoistă, fiindcă înainte de toate, propria persoană contează cel mai mult.

Ianuarie 2016

Mulți ani am considerat că lipsa de iubire fața de propria persoană mi-a provocat cancerul de sân. Explicațiile care îmi întăreau convingerea erau multe și păreau adevărate:

Lipsa de iubire încă de mic copil a determinat ulterior, adultul din mine să nu știe ce-i aia iubire.
– Cancerul de sân are legătură cu iubirea, fiind situat în zona apropiată inimii.
– Neștiința de a iubi corespunzător duce la autodistrugere, chiar și printr-un cancer.
– Daca nu te iubești pe tine însăți nu te poți vindeca.

Luna ianuarie a fost o lună grea. Stările de rău din cauza tratamentului mă determinau să stau zile întregi în pat, fără vlagă sau dorință de a ieși pe afară să interacționez cu lumea. Răul se manifesta la nivel psihic prin stări de nervozitate accentuată, plâns isteric – uneori fără motiv, anxietate și uneori atacuri de panică, în special noaptea, mă trezeam din somn crezând că am murit.

Tot în ianuarie, o persoană dragă mie, s-a îmbolnăvit și a fost nevoie de o spitalizare mai lungă. Persoana respectivă neavând pe cineva care să-i fie de ajutor a apelat la mine. Cu greu m-am dus prima oară în vizită fiindcă starea de vomă pe care o aveam aproape constant, se accentua din cauza mirosului de spital. Cu greu am mers și a doua oară, apoi gândurile că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc au început să își facă apariția. – Doar și eu sunt bolnavă! îmi spuneam adesea.

Cum era cu iubește-te pe tine însăți? Așa am făcut în luna ianuarie, m-am pus pe mine pe primul loc, m-am gândit că persoana mea este mai importantă. De un egoism crâncen, am fost. Și am să regret toată viața, fiindcă acea persoană s-a dus, iar eu am rămas cu iubirea de sine care mi-a făcut o gaură imensă în piept și mi-a arătat că iubește-te pe tine însuți este cea mai mare minciună.

Despuiată

Conversație în cinci acte

I

El – Salut!

Ea – Salut!

El – De ce ești rasă în cap?

Ea – Chemo.

El – Nice. Eu am poliartrită reumatoidă. Știu cum e cu durerea. Sunt un empatic.

Ea – ?

El – Cu ce te ocupi?

Ea – Scriu despre cancer și ocazional contabilitate, dar cel mai des îmi place să sufăr. Tu?

El – Eu sunt haitist, scriu romane și strâng bani pentru zile negre.

Ea – Faci vreun tratament ceva? Te descurci, ai nevoie de ajutor?

El – Mă descurc, îmi place sa mimez independența chiar dacă sunt dependent de țigări, muncă și vorbit excesiv despre propria persoană.

Ea – Auch! Cum vine asta?

El – Să-ți explic. În primul rând, așa sunt eu, să nu zici că nu te-am atenționat. Muncesc mult fiindcă îmi place să-mi cumpăr iluzia la libertate cu salariul lunar pe care îl câștig. Pe ăștia de la muncă nu prea îi suport, în special pe șefu’, mă gândesc să-i sabotez firma, într-o zi.

Ea – Crezi în ceva?

El – Da. În mine și în puterea mea de a face bani.

Ea – Înseamnă că încă n-ai suferit destul.

Chat Conversation End

II

El – Vrei să ne vedem? Sunt un curios din fire.

Ea – Nu putem să ne vedem acum, urmează o perioadă dificilă pentru mine iar urcușurile și coborâșurile emoționale nu-mi sunt de ajutor.

El – Bine, am răbdare.

Ea – De ce ai vrea să te vezi cu o persoană ca mine? Viața mea e puțin diferită și cei mai mulți dintre oameni nu rezistă să-mi fie alături.

El – Îmi plac persoanele ca tine, ciudate, misterioase cu un dram de inteligență, în plus, știu cum este să fii bolnav, am rezona foarte bine pe partea asta.

Ea – Să știi că nu mai cred în oameni de multă vreme, dar îmi place simplitatea pe care o afișezi, aproape m-ai convins.

El – Hai să ne vedem!

Ea – Hai!

III

El – Nu-mi plac femeile tunse scurt, o să-ți mai crească părul vreodată?

Ea – M-ai dezamăgit! Cum poți să pui o asemenea întrebare? Te-am întrebat vreodată de ce ai mâinile strâmbe și dacă se vor mai îndrepta?

El – Ai dreptate, sunt un porc! Îți datorez niște scuze.

Ea – Ok, trecem peste. Sunt obișnuită cu întrebările stupide. Într-o zi m-a întrebat cineva dacă se ia cancerul, so….

El – După ce te faci bine, o să facem lucruri împreună. Chiar îmi pare rău, sunt un om care nu știe să facă complimente, așa sunt eu și tu trebuie să înțelegi asta.

IV

El – Eu nu mă consider un om bolnav, îmi place să visez că voi avea copiii, familie, spre deosebire de tine, care și-a limitat posibilitatea de a avea copii. Știi că se vede pe tine că ești bolnavă?

Ea – WTF! Știi că pe prospectul medicamentelor tale scrie infertilitate și risc de mutație genetică? Cum poți să vrei să aduci un copil pe lume în condițiile astea? Și apropo, vrei să ne uităm în oglindă să vedem cine pare mai bolnav?

El – Eu ignor boala, atât timp cât pot să muncesc sunt sănătos. Iar toți banii aștia pe care îi am, pentru că trebuie să recunosc, am mulți, îmi vor cumpăra libertatea la un moment dat.

Ea – Daaaa! Vezi că proiectezi cam mult într-un viitor incert și uiți prezentul. Nu vrei tu, mai bine, să ne bucurăm de ce este acum?

El – Nu pot, trebuie să muncesc, doișpe ore pe zi, iar duminca fac curat în casă.

Ea – La banii tai aș fi plătit pe cineva să-mi facă curat. Cum era faza aia că o să facem lucruri împreună?

El – Păi facem, dar trebuie să ai răbdare, pentru că înainte de toate, eu sunt important.

Ea – Ce îți place să faci cel mai mult?

El – Baie fierbinte cu paracetamol.

Ea – Băi, eu nu pot concura cu salariul, munca și egoismul tău. Ai auzit cumva de emoții? Ai simțit?

El – Sigur că am simțit, deaia am devenit așa acum, am simțit prea mult și m-am fript.

Ea – Sunt un pic obosită de la atâta analiză, cuvintele tale sunt multe și nu le pot procesa. Aș prefera să ne plimbăm, să ne bucurăm de natură.

El – Nu pot astăzi, dar promit să-mi fac timp pentru tine.

V

El – De ce nu vorbești cu mine?

Ea – Vorbesc cu tine, dar aș prefera să vorbim față în față.

El – Ești ok? Te comporți ca o femeie la menstruație. Vrei să ai răbdare cu mine? Crezi că merită investiția?

Ea – Investiția? Tu, până și relațiile emoționale le vezi inginerește. Dai ceva doar dacă ești sigur că merită, așa-i?

El – Lasă martirismul. Nu ești maica Tereza. Toți facem așa. Eu știu foarte bine ce trebuie să fac, adică bani și din când în când sex. O să-mi construiesc un glob de cristal în care am să locuiesc și nu am să mor niciodată de foame.

Ea – Băi! Tu observi că mănânci numai porcării? Supă la plic, MC-uri, bagi câte două pachete de țigări cu Fanta și te gândești la viitor. Mișcare nexam, pulsul tău este 120 în repaos și respiri ca un tren. Chiar mă enervează autosuficiența în care trăiești. Trebuie să te ajuți cumva, omule, dacă vrei să faci să devină realitate iluzia aia a ta, cu banii și libertatea.

El – Tu ai cancer, ai uitat? Să nu crezi că îmi e ușor să te accept așa, cu boala asta.

Ea – N-am uitat, n-am cum să uit, dar puținul timp petrecut cu tine mi-a dat și mie iluzia nemuririi. Mă învârt în metafizic, materialul mă sufocă. Planurile mă irită. Iar tu, nu trebuie să depui vreun efort să mă accepți. Sunt bine. Oricum, dacă reîncep chimio, ne despărțim.

El – Mi se pare corect, nu intenționez să vin după tine în groapă.

The end.