Browsing Tag

suflet

Pești cu Cancer

Pană când?

Nu am considerat niciodată că oamenii sunt fundamental răi. În egală măsură, n-am considerat nici că oamenii sunt fundamental buni. În tot răul pe care de multe ori l-am simțit până în măduva oaselor, am găsit partea bună, acea parte care nu te lasă să renunți la cineva, oricât de mult te doare. Cred însă, că o lipsă acută de iubire față de semenii noștri ne duce sau mai bine zis, ne aduce în fața unei urâte goliciuni sufletești care mănâncă fiecare părticică bună pe care o avem în noi, încet și sigur.

Mi s-a spus de multe ori să fac ce îmi place, să profit de viață, să merg încolo și-ncoace, să văd și să aud ce n-am mai întâlnit până acum. Ușor de zis, greu de făcut. Greu de făcut pentru că pentru mine a profita de viață înseamnă să fiu liniștită și împăcată, să am acea bucurie interioară, indiferent de circumstanțe. Bineînțeles, este greu de menținut așa o stare, ar însemna să contemplez continuu la frumusețe, bunătate și iubire. Pot să fac asta uneori, dar alteori mă lovește realitatea direct în moalele capului și atunci începe tragedia.

Iarna 2016

Mi-a fost greu să accept plecarea fostului meu prieten din viața mea. Mereu am avut o tendința de a mă agăța de câte cineva și a rămâne acolo agățată până nu se mai putea. Nu știu cum se renunță la oameni. În absolut toate relațiile pe care le-am avut, eu am fost cea părăsită, pe diverse motive: sunt prea egoistă, sunt prea demanding, sunt prea complicată, sunt prea independentă, sunt prea mult, sunt prea tristă etc., etc.

Ce să faci când vezi că cealaltă persoană nu înțelege ce se întâmplă? Ce să faci când știi că visele celeilalte persoane legate de viață nu mai corespund cu ceea ce tu poți să oferi? Ce să faci când realitatea în care tu îți duci traiul provoacă suferință? Ce să faci când vezi clar că cealaltă persoană se chinuie lângă tine, dar pe interior strigă o voce disperată: -te rog nu pleca, nu acum, am nevoie de tine!

A plecat, a fost mai ușor să audă de la altcineva cuvinte frumoase care îl înălțau într-un fel sau altul, decât să mă asculte pe mine văicărindu-mă de nu știu ce dureri sau stări anxioase. Și îl cred, e mai bine așa.

Pe 30 noiembrie, am terminat chimioterapia. Ce ușurare! Ce stare de bucurie la văzul analizelor care indicau remisie completă. Părul avea să crească, fizicul să se înzdrăvenească, până când? Nu se știe.

Despuiată

Alt poem despre iubire

Vorba lui Eminescu, căci de vreo 2000 de ani ni se tot spune să iubim, dar noi ne sfâșiem între noi.

Mă adun de pe jos și mă lipesc bucăți

Întodeauna altfel

Mă lipesc cu gândul la tine

diferită fiind poate nu mă mai recunoști

Pe tine nu te mai știu

te-ai lipit și tu diferit?

Au mușcat și din tine

fiindcă îți lipsește ceva, poate o mână, poate altceva

Mirosul e neschimbat

Îmi fac din el ancoră și mă leg de trecut

Mă înec în cuvintele tale care sunt ploaie pentru sufletul sec

Lasă-mă în pace! da? Te rog.

Mi s-a terminat lipiciul.

Utopie

Poem pentru copiii mei nenăscuți

Sufletul meu pereche,

De ce m-ai ispitit să cred că tu exiști?

Tu nu știi, că eu te-am căutat?

Și încă te mai caut pe alocuri?

Am întors lumea pe toate părțile

Și tot nu te-am aflat.

Am întrebat pomii, stelele și nopțile,

Dar ei nici n-au auzit de așa ceva, măcar.

Te-am căutat sub fiecare vorbă bună

Sub fiecare zâmbet cald

Și m-am mințit că poate ești acolo,

Dar tot nu te-am aflat.

Am căzut de multe ori, legându-mă de tine

Dar tu ai insistat mereu să-mi dai o lecție nebună.

Acum, te iert, căci știu că nu exiști

Și sper din inimă că voi primi iertare

Pentru nechibzuința de care am dat dovadă

De la toți copiii mei pe care aș fi putut să-i am, dar i-am ratat.

 

Sursa photo Pinterest

Pești cu Cancer

Viitorul

Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi viața ta dacă nu ar exista viitor? Ai putea să stai liniștit câteva minute să simți momentul prezent ca fiind singurul? Cum te simți? Ușurat? Nu-i așa că povara sisifică pe care o simți adesea când te gândești  la ce să mai proiectezi in viitor, pentru binele tau sau al familiei tale, s-a evaporat în neant? Nu-i așa că este eliberator? Să fii, aici, acum și atât.

Trăiam fără viitor, sigur, dead-line-urile de la serviciu îmi confirmau existența unui viitor matematic, salarii de plătit, bugete de terminat sau diurne în avans, pentru un viitor incert, dar îmi reușea destul de bine să stau bine înfiptă în prezent.

De mică, viitorul pentru mine era o mare gaură neagră, când priveam spre el, nu reușeam să vad nimic. Pe alocuri mă consideram defectă, când, în discuții amicale apărea tema timpului. Cred că mă complexa acest fapt de a nu putea proiecta nimic în viitor.

Îmi lipisem pe frigider, la vedere, un postit pe care scria mare THE ONLY TIME IS NOW, să nu cumva să uit și să mă apuce din urmă gândurile viitorului meu inexistent, dar mai ales foarte trist.

Propoziții precum: “Sunt sănătoasă; Sunt vie; Sunt vindecată” făceau parte din rutina mea zilnică. Eram nespus de bucuroasă pentru faptul că puteam să mă ocup în liniște de mine, fără apăsarea vreunei responsbilități. Spun asta, pentru că sentimentul responsabilității nu mi-a dat pace mai deloc. Reușeam performanța de a mă simți responsabilă pentru orice situație exterioară mie, dacă cumva printr-un accident aveam o cât de mică tangență cu ea.

Totuși, specific caracterului meu ușor paranoic, aveam nevoie de confirmări.

Prima întâlnire în sensul ăsta a fost cu o doamnă, expertă în reki, radiestezie și nu mai știu ce, care mi-a făcut o scanare a fizicului, sufletului, a spiritului sau cam așa ceva. Nu știam prea multe lucruri despre practicile astea, dar de la distanță păreau că vor elucida misteriosul diagnostic. Mi-a explicat că boala de fapt nu este a mea, eu plătesc păcatele neamului meu de acum șapte generații încoace. Dacă reușesc să trec prin necazurile astea cu demnitate, practic mă salvez pe mine și în egală măsură îmi salvez și neamul. Mi-a făcut nu știu ce aliniere de energii, mi-a vindecat rupturile de aură și mi-a spus să plec acasă fiindcă sunt ca nouă.

Apoi, o altă doamnă care se pricepea să citească cu ansa, mi-a spus că în câmpul meu energetic nu extista nici o boală, de altfel se vede din fizicul meu cât sunt de sănătoasă.

Am tot mers o perioadă la diverse persoane care mi-au explicat, fiecare în felul său, că nu sunt bolnavă, n-am fost niciodată, medicii m-au mințit ca să obțină profit, că mi-au fost făcute vrăji de către cineva, habar n-am cine, șamd. Ba chiar un domn, priceput în citirea irisului mi-a spus că de fapt sânul meu stâng e bolnav, nu cel drept. În fine.

Am primit ceea ce am căutat, bine, adevărul este că nici nu m-am strofocat prea tare să-i găsesc, întâmplarea făcea ca lucrurile să se lege de la sine, iar eu îmi întăream convingerea că universul este bun și răspunde la tot ceea ce gândim. Uneori îmi era teamă să mai gândesc, îmi știam dedesubturile tenebroase și credeam că accesându-le fac boala să revina, asta, dacă a existat vreodată cu adevărat.

 

 

Utopie

The man with no soul

În acea dimineață de primăvară, m-am trezit cu o dorință de început proaspăt, zăcea de prea multă vreme în adâncul ființei mele astfel încât n-am mai putut să mă prefac.

Mi-am spus că trebuie să-l iert. Indiferent cât de supărată am fost și sunt încă, trebuie neapărat sa-l iert. Ranchiuna asta îmi mănâncă toată energia, deși pe bună dreptate o simt, doar și-a făcut bagajele să plece și m-a lăsat așa, înmărmurită, cu certuri inexistente la mine în cap.

Poate că sunt un soi de om laș pentru că în toate situațiile în care, în mod firesc, un om reacționează cumva, eu rămân înmărmurită, trupul îmi e inert, doar mintea rămâne vie. Îmi reglez conturile cumva în cap, rememorări de conversații cu replici pe care aș fi vrut să le spun, dar nu le-am spus, tot timpul replicile bune îmi vin în minte după ce momentul propice s-a încheiat.

Așadar, m-am îmbrăcat subțire și am ieșit să-l caut, în acea dimineață proaspătă, numai bună pentru planul pe care îl derulam în gând. Știam exact unde locuiește, nu-mi rămânea decât să merg până la casa cu pricina și să-mi fac curaj să bat la ușă.

Am zăbovit un pic mai mult pe drum, cu seamă imboldul născut în mine de a ierta și a-mi vedea mai departe de viață, îmi răscolea emoțiile trăite cât timp fusesem încă împreună, parcă voiam să le mai țin acolo în suflet, la căldură, înainte să le dau uitării.

Tălpile picioarelor mele mergeau singure, nu-mi amintesc deloc vreun efort depus pentru a înainta pe străzi, spre casa lui, mai bine zis, pluteam emoționată și îngândurată.

Voiam să-i spun înainte de marea iertare, că este un ucigaș de sentimente, că pe ale mele le-a omorât prematur, asemeni unui femei care decide să-si omoare pruncul înainte ca acesta să prindă contur. Voiam să știe că o data cu plecarea lui, a făcut o gaură în mine, pe care nici un doctor nu o poate opera, fiindcă nu are cu ce să o acopere. Nu există transplant de sentimente. Și apoi să-i spun că totuși îl iert. Îl iert fiindcă am nevoie să mă știu împăcată cu el, am nevoie să mă gândesc la el ca la un prieten vechi care a plecat în altă țară, deși știu prea bine că el a plecat din frică, spre altcineva.

Mă luasem cu gândurile și nici nu mi-am dat seama că stăteam de câteva minute în fața porții lui, pregătită să bat la ușă, când, stupefiată observ că ușa este întredeschisă ca și cum cineva care locuia acolo știa că am să vin. Dar de unde? Eu nu mă confesasem nimănui despre ceea ce avem de gând să fac, nici măcar eu nu eram foarte sigură, în urmă cu câteva ore.

Am intrat în casă, cu greu, pentru că la intrare zăceau mormane de haine mototolite. Am fost nevoită să le așez în dulapul de lângăm ușă, mai mult pentru faptul că din cauza lor, aerul din încăpere avea un iz usturător sau poate aerul provenea de la resturile de mâncare mucegăită care lâncezeau în bucătarie, printre farfuriile murdare. Am spălat vasele, am aruncat la gunoi resturile de mâncare, și am îndepărtat de pe podea senzația de lichid dulce căzut pe jos. Am deschis ferestrele și am tras pe nas o porție de aer proaspăt de primăvară.

Mi se făcuse milă de omul care locuia acolo, nu mă așteptam să găsesc așa o toamnă încețoșată și înecăcioasă, metaforic vorbind bineînțeles, dar nu știam cu ce să compar sentimentul de putrefacție care pusese stăpânire pe toate camerele acelei case.

Am urcat scările la etajul unu și am văzut acolo mult mai multe uși decât îmi aduceam eu aminte, erau vreo douăzeci la număr, fiecare având câte o poză cu o figură de femeie, atârnată într-un cui. – Măi să fie, pozele acelea semănau toate cu pozele de profil a unor fete pe care le știam de pe Facebook. Am deschis o ușă, am pășit în cameră și am zărit în întuneric silueta fetei a cărei poză o știam. Am fugit să deschid și celelalte uși unde am descoperit alte siluete. – This is completely disturbing! Unde am ajuns? Unde este el?

Am vrut să fug de acolo, dar curiozitatea mă împingea de la spate să descopăr misterul acelei case pe care nu o știam deloc așa. Voiam să-l găsesc pe el, să-mi cer iertare și să plec.

Am urcat la mansarda casei cu o presimțire de rău aprope nefirească, speram printre altele, să fie și el acolo, măcar să știu ca este sănătos. Nici nu mai voiam să-l cert, mi se părea destul de grav ceea ce el trăiește deja.

În capătul holului, îi văd figura printre razele de soare care intrau în încăpere prin crăpăturile din acoperiș. Era nebărbierit și îmbrăcat foarte sumar. Îi fac semn cu mâna dar el nu reacționează în nici un fel. Mi-a trecut prin cap ideea că poate nu mă vede, așa că m-am apropiat de el. Atunci mi-am dat seama că el de fapt nu vrea să mă vadă, îmi ignoră prezența cu o tenacitate demnă de școala de teatru. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre etajul unu, eu mă țin după el, deja mă ofitcam fiindcă bătusem atâta drum iar el nici nu se sinchisește să mă salute, măcar.

Deschide una dintre uși, intră în camera fetei iar eu, din nou înmărmurită, observ din hol, un ritual aproape nefiresc de ireal, care se derulează între cei doi, fără nici cea mai mică jenă de prezența mea acolo. Omul acela pe care eu nu-l mai cunoșteam, era un fel de Dorian Grey, își lua porția de apreciere în cel mai animalic mod posibil.

Atunci am înțeles, deși groaza celor văzute îmi lăsa senzația că nu mai gândesc limpede,  unii oameni pur și simplu trăiesc pentru a fi apreciați. Aprecierea este un fel de hrană spirituală pentru ei. And this is all they know. Apreciere, apreciere, apreciere.

Despuiată

Da, Nu

M-am plimbat toată viața prin abisul gândurilor mele despre mine, oameni și viață.
Nu de puține ori mi-am imaginat în fel și chip orânduirea lucrurilor în această lume. Nu știu cât de adevărate au fost toate. M-am întristat la aflarea minciunilor, am răbufnit la nedreptate, m-am lamentat când m-am făcut greșit înțeleasă. M-am apărat când am fost criticată. Am sărit la bătaie când mi-a fost invadat teritoriul. Am explicat și am scris și am plâns și am râs și am întors viața pe toate părțile. M-am învinovățit, am acuzat, m-am luptat cu himere, am deslușit mistere.
Am crescut înăuntrul meu un copil răsfățat, care vrea, tot timpul vrea. Am și dat uneori, prea puțin poate sau poate prea condiționat.
Eu, eu, eu, eu, tu, tu, tu, mereu eu, tu, eu. Peste tot există, eu. Peste tot există, tu.
Nu existăm. Noi, nu suntem noi. La fel cum eu, nu sunt eu iar tu, nu ești tu.
Suntem altcineva. Simt în fiecare secundă cum sunt trăită și păcălită că eu mă trăiesc. Mă păcălesc singură.
Mă înclin existenței pentru a mea existență și continui să exist conștientă că niciodată nu a fost vorba despre mine, eu, tu. Noi doar suntem. Și să fim buni.
Sursa photo: Pinterest
Despuiată

Mai demult

Mai demult, ne plăcea să stăm lipiți unul de altul precum nisipul lipit de pielea udă. Ne trânteam în pat și ne uitam acolo cu orele, îmbrățișați în cele mai ciudate poziții.

Mai demult, rosteam același cuvânt amândoi odată și ne minunam de cum este posibil. Ne citeam gândurile, eram făcuți unul pentru altul, spuneam.

Mai demult, zâmbetul celuilalt era un indiciu că ziua avea să decurgă bine, lipsa zâmbetului prevestea tristețe.

Mai demult, ne plimbam cât era ziua de lungă, de mână, nici mâncare nu ne trebuia, ne aveam unul pe altul.

Mai demult, sufeream cumplit dacă sărutul tău nu era sigur, strângerea de mână, era leșinată, povestirile tale nu erau amuzante. Credeam că poate eu nu mai sunt bună.

Mai demult, iubitule, inimile amândoura băteau în același ritm, îmi plăcea să ascult cum ticăie.

Acum, nu ne mai place să avem pielea udă. Statul în pat e ca o boală lungă. Zâmbetul prevestește minciună. Plimbările sunt de prisos. Săruturile nu mai există iar inimă mea, cel puțin, a luat-o înainte.

Sursa photo: Pinterest