Browsing Tag

spital

Pești cu Cancer

Ce contează!

Îmi amintesc bine ziua de 11 septembrie 2015. A fost ziua în care am început chimioterapia. Mereu am avut ceva cu cifra 11, poate fiindcă m-am născut într-o zi de 11, dar poate că nici măcar nu contează. Mi-aș dori să pot striga în gura mare, ceea ce contează, doar că imediat îmi vine în minte întrebarea, ce contează pentru mine, asta vreau să strig? Sau ce contează pentru tine? Pentru ceilalți? În acest “ce contează” suntem băgați cu toții ca un tot unitar, dar fiecare ne luam frânturi pe măsura înțelegerii avute.

Una dintre fricile mele a fost cândva, un gând că as putea să mor fără a înțelege nimic din viața asta. Totuși, ceața prin care am umblat mulți ani la rând, mi-a dat iluzia că puțin am înțeles, ca mai apoi, să observ că de fapt nu știu nimic.

Știu că atunci pe 11 septembrie am scris pe hârtie: “Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!”, frază pe care am citit-o într-una din cărțile lui Huxley, apropo, dacă aveți timp de citit, e unul dintre cei pe care îi consider genii.

Acum stau și mă întreb, ce o fi fost în capul meu să scriu așa ceva. Din cât poate mintea mea să reconstituie trăirea de atunci, sunt aproape sigură că era vorba despre dezamăgire. Da, dezamăgire față de propria persoană fiindcă am ales să cred în ideea de rai, a altcuiva. Am preluat convingerile celeilalte persoane și mi le-am asumat ca fiind ale mele. În timp, am uitat cumva de la cine sau cum a început, dar nu mai era cale de întoarcere, cel puțin nu pentru mine. M-am pus pe un drum greșit cu zâmbetul pe buze și cu inima făcută pungă. Drum care m-a dus spre spital, în ultimul hal. Am știut tot timpul că așa se va întâmpla, deși am vrut să cred că există totuși o mică posibilitate să evit această cădere.

E atât de greu când te încăpățânezi să duci ce este de dus, de unul singur! În orice caz, de ce ar căra cineva cu tine, crucea?

Nu sunt absolut convinsă că dacă urmam în 2008 tratamentul prescris de medic, nu aș fi intrat în recidivă, dar măcar nu aș fi avut regeretul de a nu fi încercat, deși medicul la care merg acum mi-a spus că dacă făceam tot ce trebuia atunci, aș fi fost bine.

Sunt în schimb convinsă că raiul cuiva, poate să devină iadul altcuiva, cu toate intențiile bune.

Pești cu Cancer

Chimioterapia

La un moment dat, cineva te rănește atât de tare încât nu mai ești capabil să simți durere. Trăiești închis în tine cu sentimentele bine ascunse, nici măcar tu, nu realizezi unde s-au dus și dacă se vor mai întoarce. Dar, apoi îți repeți că este bine să fii vulnerabil, să te mai deschizi câte un pic, poate nu este chiar atât de denaturată lumea în care trăiești. Vrei să simți din nou, pentru că îți place, durerea nu mai pare amară, e doar o amintire. Și este bine, atât de bine încât te întrebi ce urmează să se întâmple rău, pentru că știi deja, binele nu este pentru oameni ca tine. Cel mai bine, tu te pricepi să suferi. Te consolezi cu gândul că suferința este evoluție iar ție îți place să evoluezi. Pentru asta te-ai născut.

Cum o să poți vreodată să înțelegi de unde vin? Chiar dacă mă întrebi, chiar dacă mă asculți, adevărul este că nu mă asculți, îți auzi mintea paralizată de frică și crezi că sunt eu, când de fapt ești doar tu. Mă poți minți cu un “va fi bine”, deși, amândoi stim ce urmează să fie.

Septembrie 2015
Brașov

Mama se ținea bine psihic, cel puțin, de față cu mine, dar știu că noaptea plângea. Eu nu mai plângeam, am plâns destul, pe avion, pe mașină, când l-am văzut pe el la aeroport, când mi-am revăzut orașul natal, când am văzut spitalul din Brașov și bolnavii de cancer de pe hol.

Am intrat în cabinet pentru consult, medicul ne aștepta. S-a uitat peste analize, s-a uitat la mine și a înțeles.

– Îți este rău, așa-i? Te dor oasele? Cum ai rezistat până acum? Răspunsurile îmi erau sacadate, auzeam întrebări ca printr-un vis, îmi venea să vomit. Singurul dialog coerent era purtat doar în capul meu, vorbeam eu cu mine. Mai și râdeam de mine în minte, cum să vomit dacă nu am mai mâncat de o veșnicie. Ce bine că nu am mâncat, mă făceam de râs aici în fața doctorului. În fine.

Prima zi de chimioterapie
11 Septembrie 2015

La 8 dimineața am plecat cu mama și cu el la spital. Urma să încep tratamentul, era vineri. Am mai făcut câteva analize, RMN-ul la cap a exclus metastaza cerebrală, eram bucuroasă, cred.

Foarte multă lume pe holurile spitalului, nu m-aș fi gândit că există atâția oameni bolnavi. Femeile păreau aranjate, bărbații, dărâmați. Apoi am văzut-o pe Olivia, m-am bucurat, știu, e monstruos să te bucuri când cineva este bolnav, dar m-am simțit mai puțin singură. Mi-am imaginat că vom deveni prietene și că peste ani, vom râde amândouă la amintirea celor întâmplate. Aveam aceeași vârstă, același cancer de sân, ea era mai frumoasă, în schimb.
Mi se părea nedrept ca un om așa frumos să aibă cancer.

În salonul de spital, erau trei paturi, în fiecare pat, câte un pacient. Asistenta a venit cu perfuzia, am întrebat dacă îmi va cădea părul. Mereu am avut fobie de ace și de sânge.

Lângă patul meu, o doamnă, prima zi de tratament și la ea, fusese în remisie o perioadă iar acum lucrurile scăpaseră puțin de sub control. Am intrat în vorbă, diagnosticul ei era la fel ca al meu, cancer de sân cu metastază osoasă. M-a încurajat, am îndrăgit-o instantaneu.

Oamenii la spital sunt sinceri, buni și se încurajează unii pe alții. Medicul meu este fain de tot, ba nu, mint, este cel mai fain medic peste care am putut să dau. Știe să asculte, calitate esențială pentru bolnavii ca mine.

Perfuzia se scurgea încet în vena care căpătase o culoare verzuie. Așteptam să mi se facă rău, apoi, îmi aminteam că îmi este deja rău. Spre seară m-am supărat pe domnul doctor fiindcă mi-a adus vestea că va fi posibil să urmeze o operație pe coloană. Partea cu chimio, am acceptat-o, dar operația pe coloană mi se părea începutul sfârșitului.

Până unde puteau să meargă toate încercările astea? Exista o limită? Când o să rămân fără păr? O să-mi cadă dinții? Unghiile? Am să supraviețuiesc? Dar cei de lângă mine?

Mă doare, mă doare atât de tare corpul încât mi-aș dori să mă metamorfozez într-o muscă, să trăiesc o zi, dar să fiu fericită.

El a stat lângă mine toată ziua, nici nu știu dacă a mâncat, nu știu ce-i în sufletul lui, nu știu dacă mai rezistă, mă detestam pentru ce i-am provocat. M-am decis că voi face tot posibilul să-l îndepărtez. Și îmi ieșea.

Pești cu Cancer

Turcia

Turcia

Septembrie 2015

Spitalul din Turcia arată ca o navă spațială. Încăperi mari cu tavanul înalt, multe lifturi, uși care se închid și se deschid automat, culoare lungi a căror destinație nu o poți intui. Etajele superioare ale clădirii au pe o parte și pe alta cabinete medicale unde se ascund secretele bolnavilor, înscrise pe hârtie. Limba auzită în jurul meu mă face să cred că sunt într-adevăr într-un spațiu extraterestru. Pacienți din toate colțurile lumii își așteaptă verdictul pe holurile de la intrarea în spital.

Stau cu mama pe o canapea și ne uităm amândouă mirate la peisagistica derulată în fața ochilor noștri:

– Uite ce tânără este și fata asta din Uzbechistan.
– Îl vezi pe bătrânelul din colțul celălalt? Cică este roman și l-au vindecat aștia de cancer de prostată stadiul IV.
– Ce norocoși sunt musulmanii care au cancer, poartă hijab și nici nu se vede că le-a căzut părul.

Pentru prima oară după câteva luni, mi se face somn de-adevăratelea. Mă întind pe canapea lângă mama și nu-mi pasă deloc că se uită toată lumea la mine. Tot ce îmi doresc este să trag un pui de somn.

Mă trezesc în momentul în care suntem chemate în cabinet pentru consult. Medicul, o doamnă de origine turcă, tânără, nu știe o boabă de engleză așa că ne înțelegem mai mult prin semne. Îmi indică să mă dezbrac, mă palpează, îmi examinează sânul și mă trimite să fac o serie de analize.

PET-CT – o analiză care scanează tot corpul, biopsie mamară, analize de sânge, markeri tumorali și RMN cranian. Costurile analizelor s-au ridicat undeva la 4000 euro. Îmi era milă de mama așa că i-am propus să mergem acasă și să nu cheltuim nici un ban. Am decis până la urmă să facem doar PET-CTul și analizele de sânge.

Am plecat de la spital cu gândul să vizităm puțin împrejurimile. Mă târam de-a dreptul pe străzile lor cu urcușuri și coborâșuri.

Învățasem în ultimele trei luni de agonie fizică să trăiesc mai mult în minte. Îmi imaginam corpul ca pe un bătrân de care trebuie să am grijă fiindcă se ține după mine așa bolnav și epuizat cum este.

Ne-am așezat pe o bancă lângă Moscheea Albastră, m-am întins pe ea, cât sunt eu de lungă și mi-am pus capul pe genunchii mamei, în timp ce ea mă mângâia pe cap. Aș fi vrut să îngheț momentul ăsta, iubirea pe care am simțit-o atunci, a scos din mine pentru câteva clipe toate scurtcircuitele care îmi solicitau corpul. Oricum, poza momentului a rămas în background-ul minții mele exact la fel cum s-a întâmplat cu femeia fără un sân pe care am văzut-o în 2008, la spitalul din București.

A doua zi ne-am dus să luam rezultatul analizelor. Am așteptat în hol câteva ore bune, timp în care am căutat disperate niște calmante, nu ne-a dat nimeni. Acolo, la faimosul spital totul era pe bani, probabil că eram taxate și pentru aerul repirat în timp ce așteptam. Fabrică de făcut bani pe bandă rulantă, cam așa vedeam procesul tehnologic din spatele mastodontului spațial.

Analizele au arătat mai bine decât îmi imaginasem inițial, recidivă mamară de 6 cm, recidivă axilă de 4 cm, multiple metastaze osoase și suspect de metastaze pe creier. Plămânii și ficatul au scăpat. Nici analizele de sânge nu s-au arătat mai prietenoase, aveam anemie de gradul trei iar ficatul ducea pe picioare o frumoasă hepatită pe bază medicamentoasă.

Am citit rezultatele de câteva ori, până am udat hârtia cu lacrimi.

M-am gândit la El, cum o să-i comunic dezastrul de pe hârtie? Ce vină are el de a dat peste una ca mine? Urmează să se termine totul? Mai sunt șanse de vindecare? Cât o să coste tratamentele? O să mă mai doară ceva?

În fine, am plecat din Turcia distrusă de propria inconștiență, mintea și gândurile pe care m-am bazat atâta amar de vreme mi-au dat shut-down rău de tot. Practic, m-am sinucis convinsă că mă voi vindeca cu puterea minții și a terapiilor alternative.

Pești cu Cancer

Îndoielile și descoperirea

Jumătatea lui aprilie 2008

Îmi revenisem destul de bine după operație. Puteam să mișc mâna deși era amorțită de la umăr până la cot. Aveam momente când mă studiam în oglindă dar stările de leșin pe care le experimentam la vederea tăieturii m-au determinat să renunț.

Șefa de la muncă mă suna aproape zilnic să-mi transmită că trebuie să mă întorc la birou pentru că este foarte mult de lucru.

Mai 2008

Gândirea pozitivă nu e lucru ușor, aparent, nimic mai simplu, elimini tot ce este negativ și te concentrezi pe ceea ce este pozitiv.

Primul film pe care l-am văzut din seria celor care explică faptul că atragem în viața noastră ceea ce gândim, a fost un film destul de în vogă pe vremea aceea, The Secret, am fost nevoită să mă uit de mai multe ori la el pentru că nu înțelegeam mai nimic. Cum adică ești ceea ce gândești? Cum adică gândurile tale formează realitatea? În fine, cale de întoarcere nu era, chimioterapia era tăiată de pe listă, așa că nu-mi rămânea decât să continui cu astfel de tehnici despre care văzusem că au dat rezultate la persoane mult mai grav bolnave.

Am luat legătura cu un medic naturist care mi-a făcut o schemă personalizată de tratament. M-am întors acasă cu două sacoșe pline cu tot felul de tincturi, ceaiuri, pastiluțe homeopate și așa mai departe. Trebuia să țin acest regim foarte strict, să renunț la carne, brânză, ouă și alte asemenea și să îmi ocup ziua cu procedurile explicate de acest medic. După o săptămână am aruncat la gunoi tot ce luasem de acolo, aproape că intrasem în depresie, toata ziua nu făceam decât să iau 2 picături de nu știu ce, apoi la o oră după, să pun sub limbă plante de ceai și să le țin așa vreo 20 de minute, ceai care avea gust de șosete nespălate. Nici acest regim nu era o soluție.

Vara 2008
Îmi ocupam timpul cu identificarea gândurilor și emoțiilor care, conform filmelor pe care le vizionam și a cărților pe care le citeam, mi-au provocat această boală. Eram aproape sigură de faptul că m-am îmbolnăvit singură. Simțeam nemulțumire, bine înrădăcinată în ființa mea, clar acest lucru nu era de bine, dar și multe alte emoții care mă destabilizau. Gândurile pe care le aveam, cel puțin în mare parte, erau negative, mă șocam pe zi ce trecea pentru că nu înțelegeam cum am putut să trăiesc cu mine atâția ani fără să îmi pun vreodată întrebarea de ce gândesc ceea ce gândesc.

Am constatat că nu puteam să-mi accept nici fizicul, mereu m-am considerat prea înaltă, prea slabă și în loc să mă bucur de el, îl agresam cu tot felul de critici preluate de la alți oameni.

Septembrie 2008
M-au anunțat de la serviciu că trebuie să-mi dau demisia, nu mai voiau să mă primească așa bolnavă. Mi-am dat demisia, nu am vrut să fac scandal, deși m-a întristat egoismul celor de-acolo. Mi-am propus să atrag cu puterea gândului un loc de muncă mult mai fain și până la urmă m-am convins singură că locul și oamenii aceia nu erau pentru mine.

Octombrie 2008
Știau foarte puțini cunoscuți despre boala mea, cea mai bună prietenă a mea de pe vremea aceea, mama, surorile și vreo doi, trei apropiați. Îmi era rușine.

Îndoielile nu-mi dădeau pace, pe lângă calea pe care alesesem să merg mai departe în viață, existau și momentele de panică. Ceva din interior îmi spunea că trebuie totuși să merg la un control. Am căutat pe cineva la spitalul de oncologie, m-am prezentat cu toate actele, i-am explicat că nu vreau chimioterapie, am primit înțelegere dar am început acel tratament hormonal. Practic, făceam o injecție o dată la 28 de zile care bloca ovarele să producă estrogen și luam două pastile în fiecare zi.

Reacțiile secundare pe care am început să le simt după aproximativ o săptămână, erau greu de suportat pentru un om de 25 de ani, transpiram aproape non-stop, noaptea îmi schimbam hainele cam de două ori, oboseam teribil și începusem să mă îngraș. După două luni am renunțat și la acest tratament pe care trebuia să-l fac între doi și trei ani, în funcție de evoluția bolii.
Îmi amintesc că mergeam la spital, doamna doctor îmi dădea injecția și îmi spunea să merg pe secție să o fac. Eu luam injecția, ieșeam pe ușa spitalului și o aruncam în primul coș de gunoi.

După o lună de la încetarea tratamentului, corpul meu a intrat pe făgașul normal.

Sosise timpul să-mi caut de lucru.

Non-sens

Venele

Tare ciudate mai sunt venele astea! Se comportă de parcă au autonomie față de restul corpului. Se ascund și ies la iveală după niște reguli greu de pus în cuvinte, parcă ar fi iele nu vene.  Acum e vena bună, acum nu mai este bună, așa în decurs de câteva secunde.

Trebuie să fii un maestru iscusit în ale venelor ca să le prinzi. A! Și nu-i suficient să le prinzi, trebuie să le prinzi in toane bune căci altfel nu cooperează. Se inchid și nu mai dau picătură de sânge.

De fiecare dată, fără excepție, la văzul acului care trebuie să străpungă vena, corpul meu se contractă de frică. Nu vrea și nu vrea să se dea pe brazdă. Trebuie să fie un fel de revoltă între vene si restul corpului.  – Haha! Fraiere las că mă ascund eu și azi, ce fără vene nu se poate?

La început, când venea doamna asistentă cu acul ca să nimerească vena, plângeam instant de parcă venea doamna cu coasa. Eu nu voiam să plâng dar lacrimile tâșneau din mine ca dintr-o fântână arteziană. Teroare scria pe fruntea mea. Acum nu mai plâng, am prins experientă, dar am o poezie scurtă pe care o zic de fiecare dată înainte de înțepătură.  – Știți? Vena asta este bună și prietenoasă, cealaltă doare ca naiba, restul se camuflează și dispar cu nonșalanță. Bineînțeles că în practică vena bună și prietenoasă se transformă într-una nasoală și toată teoria mea se duce de râpă.

Am zis că poate am eu o problemă, ca numai la mine e circul ăsta cu venele. Da’ de unde! Colegele de salon au aceeași expresie pe față. Operații pe creier, luni de chimioterapie, analize care seamănă a tortură, toate sunt mizilic pe lângă momentul străpungerii venei cu acul. Intră doamna asistentă pe ușă cu tăvița și gata, panică. Scade pulsul, se înroșește fața, simptome de leșin.

Doamnelor asistente! Consider că dumneavostră meritați câte o medalie. Munca voastră este demnă de podium. Să alergi după vene cu așa o iscusință și să câștigi de fiecare dată, depășește puterea mea de întelegere.

Sursă photo Pinterest

Despuiată

Olivia

Nu am crezut niciodată cu adevărat în existența altor vieți în afară de aceasta pe care o avem.
Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul spitalului de oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi,-trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Nu am reușit să întru în vorba cu ea, atunci, eu însumi fiind într-un fel de transă de la durerile pe care le aveam, dar mi-a rămas în gând și ceva îmi spunea că o să ne mai revedem.
Timp de o lună nu am mai revăzut-o, nici măcar nu știam cum o cheamă și nu îmi înțelegeam emoțiile de dinaintea vizitelor săptămânale, când sporadic îmi revenea în minte imaginea ei. Într-o zi, cam pe la ora 3, stăteam liniștită în salon când deodată bate cineva la ușă, apoi, intră timid și întreabă dacă poate să ia loc lângă mine. Sufletul meu dănțuia la vederea-i, artificii de bucurie explodau în mine dar i-am răspuns și eu timid, că da, poate să stea. Și uite așa, m-am trezit cu acea frumusețe de om lângă mine, care mă studia din cap până în picioare mirată de vârstă pe care o am. Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi să fie! Asta da coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva. Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam. Medicul nostru, știa că în ziua de tratament a amândoura, un salon de spital trebuia rezervat doar pentru noi. Cum se mai încingeau vorbele! Povesteam, mâncam, plângeam, rădeam și o luam de la capăt. Doamne ce bucurie aveam în suflet când trebuia să merg să-mi iau doza de chimio, parcă m-aș fi dus la cel mai mișto club din oraș. Frigiderul lu’ mama era pistol cu apă pe lângă ce mâncăruri alese scoteam noi din geantă și le etalam prin salon pentru a le mânca. În zilele în care ajungeam înaintea ei la spital, prima întrebare adresată era:-Unde-i Olivia? nicidecum, să mă întrebe cineva ce mai fac. Ulterior mi-a spus că și pe ea o întrebau asistentele unde-i Andreea. Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. -Ce-i cu tine?, mă întreabă, iar eu am inceut și mai aprig cu lacrimile spunându-i că am citit eu undeva că mai am 5 ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând.-Ce-i domniță? Cine te-a supărat?-Aș vrea să mor mai repede!, îmi spune,-nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea. Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuam pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta, extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
-E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul asta peste mine eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia, să trăiești! Iar eu rădeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.
În luna martie 2016, am fost programată la operație, ea deasemenea, puțin după mine, urma. Pe 14 martie, am mers la control să văd dacă a decurs bine totul cu operația când pe hol, dau de mama ei.-Olivia a răcit, e sus internată! Mi-am luat trupul țeapăn de la tăietura de pe spate și am urcat la ea, să văd cum e.-A! Ai venit!, uite mi-a trebuit mie să mănânc sănătos, uite ce am pățit, o să merg acasă și numai ceafă la grătar am să mănânc! îmi spuse, cu batista la nas și glasul ușor stins.
Atunci a fost ultima mea întâlnire cu ea, dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer, îi văd chipul, zâmbindu-mi!

Sursa photo: Pinterest