Browsing Tag

sange

Pești cu Cancer

Turcia

Turcia

Septembrie 2015

Spitalul din Turcia arată ca o navă spațială. Încăperi mari cu tavanul înalt, multe lifturi, uși care se închid și se deschid automat, culoare lungi a căror destinație nu o poți intui. Etajele superioare ale clădirii au pe o parte și pe alta cabinete medicale unde se ascund secretele bolnavilor, înscrise pe hârtie. Limba auzită în jurul meu mă face să cred că sunt într-adevăr într-un spațiu extraterestru. Pacienți din toate colțurile lumii își așteaptă verdictul pe holurile de la intrarea în spital.

Stau cu mama pe o canapea și ne uităm amândouă mirate la peisagistica derulată în fața ochilor noștri:

– Uite ce tânără este și fata asta din Uzbechistan.
– Îl vezi pe bătrânelul din colțul celălalt? Cică este roman și l-au vindecat aștia de cancer de prostată stadiul IV.
– Ce norocoși sunt musulmanii care au cancer, poartă hijab și nici nu se vede că le-a căzut părul.

Pentru prima oară după câteva luni, mi se face somn de-adevăratelea. Mă întind pe canapea lângă mama și nu-mi pasă deloc că se uită toată lumea la mine. Tot ce îmi doresc este să trag un pui de somn.

Mă trezesc în momentul în care suntem chemate în cabinet pentru consult. Medicul, o doamnă de origine turcă, tânără, nu știe o boabă de engleză așa că ne înțelegem mai mult prin semne. Îmi indică să mă dezbrac, mă palpează, îmi examinează sânul și mă trimite să fac o serie de analize.

PET-CT – o analiză care scanează tot corpul, biopsie mamară, analize de sânge, markeri tumorali și RMN cranian. Costurile analizelor s-au ridicat undeva la 4000 euro. Îmi era milă de mama așa că i-am propus să mergem acasă și să nu cheltuim nici un ban. Am decis până la urmă să facem doar PET-CTul și analizele de sânge.

Am plecat de la spital cu gândul să vizităm puțin împrejurimile. Mă târam de-a dreptul pe străzile lor cu urcușuri și coborâșuri.

Învățasem în ultimele trei luni de agonie fizică să trăiesc mai mult în minte. Îmi imaginam corpul ca pe un bătrân de care trebuie să am grijă fiindcă se ține după mine așa bolnav și epuizat cum este.

Ne-am așezat pe o bancă lângă Moscheea Albastră, m-am întins pe ea, cât sunt eu de lungă și mi-am pus capul pe genunchii mamei, în timp ce ea mă mângâia pe cap. Aș fi vrut să îngheț momentul ăsta, iubirea pe care am simțit-o atunci, a scos din mine pentru câteva clipe toate scurtcircuitele care îmi solicitau corpul. Oricum, poza momentului a rămas în background-ul minții mele exact la fel cum s-a întâmplat cu femeia fără un sân pe care am văzut-o în 2008, la spitalul din București.

A doua zi ne-am dus să luam rezultatul analizelor. Am așteptat în hol câteva ore bune, timp în care am căutat disperate niște calmante, nu ne-a dat nimeni. Acolo, la faimosul spital totul era pe bani, probabil că eram taxate și pentru aerul repirat în timp ce așteptam. Fabrică de făcut bani pe bandă rulantă, cam așa vedeam procesul tehnologic din spatele mastodontului spațial.

Analizele au arătat mai bine decât îmi imaginasem inițial, recidivă mamară de 6 cm, recidivă axilă de 4 cm, multiple metastaze osoase și suspect de metastaze pe creier. Plămânii și ficatul au scăpat. Nici analizele de sânge nu s-au arătat mai prietenoase, aveam anemie de gradul trei iar ficatul ducea pe picioare o frumoasă hepatită pe bază medicamentoasă.

Am citit rezultatele de câteva ori, până am udat hârtia cu lacrimi.

M-am gândit la El, cum o să-i comunic dezastrul de pe hârtie? Ce vină are el de a dat peste una ca mine? Urmează să se termine totul? Mai sunt șanse de vindecare? Cât o să coste tratamentele? O să mă mai doară ceva?

În fine, am plecat din Turcia distrusă de propria inconștiență, mintea și gândurile pe care m-am bazat atâta amar de vreme mi-au dat shut-down rău de tot. Practic, m-am sinucis convinsă că mă voi vindeca cu puterea minții și a terapiilor alternative.

Non-sens

Venele

Tare ciudate mai sunt venele astea! Se comportă de parcă au autonomie față de restul corpului. Se ascund și ies la iveală după niște reguli greu de pus în cuvinte, parcă ar fi iele nu vene.  Acum e vena bună, acum nu mai este bună, așa în decurs de câteva secunde.

Trebuie să fii un maestru iscusit în ale venelor ca să le prinzi. A! Și nu-i suficient să le prinzi, trebuie să le prinzi in toane bune căci altfel nu cooperează. Se inchid și nu mai dau picătură de sânge.

De fiecare dată, fără excepție, la văzul acului care trebuie să străpungă vena, corpul meu se contractă de frică. Nu vrea și nu vrea să se dea pe brazdă. Trebuie să fie un fel de revoltă între vene si restul corpului.  – Haha! Fraiere las că mă ascund eu și azi, ce fără vene nu se poate?

La început, când venea doamna asistentă cu acul ca să nimerească vena, plângeam instant de parcă venea doamna cu coasa. Eu nu voiam să plâng dar lacrimile tâșneau din mine ca dintr-o fântână arteziană. Teroare scria pe fruntea mea. Acum nu mai plâng, am prins experientă, dar am o poezie scurtă pe care o zic de fiecare dată înainte de înțepătură.  – Știți? Vena asta este bună și prietenoasă, cealaltă doare ca naiba, restul se camuflează și dispar cu nonșalanță. Bineînțeles că în practică vena bună și prietenoasă se transformă într-una nasoală și toată teoria mea se duce de râpă.

Am zis că poate am eu o problemă, ca numai la mine e circul ăsta cu venele. Da’ de unde! Colegele de salon au aceeași expresie pe față. Operații pe creier, luni de chimioterapie, analize care seamănă a tortură, toate sunt mizilic pe lângă momentul străpungerii venei cu acul. Intră doamna asistentă pe ușă cu tăvița și gata, panică. Scade pulsul, se înroșește fața, simptome de leșin.

Doamnelor asistente! Consider că dumneavostră meritați câte o medalie. Munca voastră este demnă de podium. Să alergi după vene cu așa o iscusință și să câștigi de fiecare dată, depășește puterea mea de întelegere.

Sursă photo Pinterest

Despuiată

Beibi, nu pleca.

l-am întâlnit fix în perioada în care mintea mea desființa orice idee de a avea o relație cu cineva.

Mi s-a strecurat în suflet, încet și sigur. Și a stat așa, cocoțat acolo. Ba nu, eu l-am ridicat sus, sus de tot. Pe piedestal l-am pus și l-am încoronat. Nopțile îi respirăm pielea. Zilele îi adulmecam gesturile. Nu mai văzusem așa ceva. Și cred că nici el. Râdeam cu poftă din orice nimic. Găteam speranțe la cuptor. Ce bun era. Ce frumos ne împleteam viitorul. Împreună, mereu împreună, am jurat. Cu sânge din deget am pecetluit.

Ești a mea. Ești al meu.

Îmi ești drag. Îmi ești sănătos. Da-mi și mie din sănătatea ta. Îi luam pe furiș, noaptea, bucăți de sănătate. Fugeam cu ele în vis. Iar când mă trezeam, visul era realitate.

A dat norocul peste mine, ghinionista. Ochi albaștri ca ai tăi eu n-am mai întâlnit. Și nici povestiri ca ale tale. Tu le știi pe toate. Vreau și eu să le știu pe toate. Dar să le știu cum le știi tu.

Eu mă anulez pe mine. Și te updatez pe ține.

Am alergat amândoi prin pădure, noaptea. Apoi am îmbrățișat copacii și ne-am tăvălit printre frunze. Eram beți de entuziasm.

Mămăligă la ceaun. Era expert la făcut mămăligă. Eu eram expertă la mâncat.

Camera lui avea ferestre mari. Admiram norii mișcători direct din pat. Apoi tot în pat, dansam.

Of, dar ce bine e în culcușul tău. Aș putea să uit de mine, aici. Casa și viața noastră sunt rupte de lume. Lumea e ruptă de noi. Nu avem acces la civilizație, doar la iubrie.

Așa mi-am imaginat viața. Iubire, mămăligă și sânge.