Browsing Tag

salon

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?