Browsing Tag

prieteni

Pești cu Cancer

Florile umbrele

În drum spre casă mă găndeam la oameni. La el țineam în felul meu, cel mai adesea îl întălneam în gînduri. Îi povesteam vrute și nevrute, era singurul care știa cele mai multe despre mine. Culmea este că nu părea prea afectat, mă asiguram că și el ține la mine așa cum sunt.

Cănd umblam bezmetică cu inima larg deschisă și băteam la picior străzile din oraș, îmi imaginam că merge și el umăr la umăr cu mine și mă ascultă liniștit, contemplând la cele auzite.

Mă mai scotea din ale mele câte o mașină care făcea raliu pe străzi și atunci mă enervam de numa-numa. – “Cum, Domne să mergi în halul ăsta pe șosele?” “Da ție nu îți e frică de nimic?” Apoi, picam în adâncul întâlnirii mele neimaginat de profundă.

Odată, mi-a adus un buchet de flori, pe semne că voia să-mi arate mărinimia lui. L-am luat frumos, am zâmbit și mi-am amintit cum zicea maică-mea când eram mică -” Ce ții florile alea așa de parcă ar fi umbrele!” E! L-am iertat în sinea mea, n-avea el de unde să știe că nu prea mă pricep la ținut buchete de flori.

Mi-a zis că nu mai are mult de trăit, i-au spus și medicii, simte și el asta, că e grav ce are el. Chiar dacă îi sar în ajutor toți sfinții, el tot nu mai vrea să o prelungească. Da’ cine l-a crezut? Pe mine nu m-a păcălit, că eu vedeam fiecare picur de viață care îi înroșea venele.

Prietena lui îl părăsise, o scuza că era mică, genul de fată veșnic îndrăgostită de câte cineva, mereu de altcineva.

Eu mi-am promis că nu îl voi părăsi, chiar dacă întâlnirile noastre erau mai mult în capul meu. Când îmi scria, voiam să fug spre el să-i scot inamicul din pancreas. Cei mai mulți oameni nici nu știu ce-i ăla pancreas.

După ce a văzut emisiunea cu mine de la televizor, mi-a scris mai mult ca niciodată. Zicea că sensibilitatea mea este peste puterea de înțelegere, deaia sunt mai mereu singură, că e greu să țină cineva pasul cu adâncurile mele. A mai zis că este mândru că m-a cunoscut.

Câteva luni a rupt legătura cu mine, am crezut că tot ce a mai rămas din noi va fi veșnicia, că numai dincolo ne vom reîntâlni și că buchetul de flori va fi deja uscat. Apoi, m-am trezit cu el în spatele meu. – Tu de unde ai apărut, i-am zis? Am crezut că s-au întrerupt telepatiile dintre noi, am crezut că oricât am să umblu încolo și încoace, nu te voi mai întâlni roșu în obraji, am crezut că te-ai dus deja dincolo, deși, un fir de ață mă mai lega încă de tine, sperând că ești viu.

Îi cursese sânge din stomac și slăbise mult de tot, dar tot el era. Era și agitat, îmi spunea că la spital trebuie să aștepte mult și că nu mai poate, preferă să își ardă timpul diferit. S-a enervat și pe mine că sunt prea calmă, că de ce nu mă lupt cu sistemul, stau așa și înghit tot cu zâmbetul pe buze, de parcă suferința îmi este prietenă bună.

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Strigam așa în mine, fiindcă nu voiam să îl sperii.

În vară, fix atunci când era cel mai cald, oricum nu-i prea plăcea căldura, și-a luat catrafusele și a plecat, de data asta a plecat definitiv. Însă, eu știu, că dincolo de toate mărețiile astea cotidiene, eu țin la el în felul meu.

Pești cu Cancer

Împreună

Mie îmi plac oamenii ciudați. Alături de ei, inima mea bate la unison. Sunt atrasă spre tiparele comportamentale care rup barierele normalității.

Îmi plac oamenii-poveste, oamenii cu lumi interioare bogate, oamenii timizi, oamenii emoționali, oamenii-artiști, oamenii marginalizați, oamenii inventivi, oamenii curioși, oamenii excluși, oamenii etichetați, oamenii care poartă dialoguri cu ei înșiși.

Cu cât o persoană este mai arătată cu degetul de majoritate, cu atât dorința de a o cunoaște crește exponențial.
Am fost numită și eu la rândul meu, ciudată, motiv care probabil mă îndreptățește să empatizez mai bine cu cei din categoria mea.

Bolnavii de cancer au un fel de bulă a lor. Noi trăim împreună chiar și atunci când suntem fizic separați. În bula noastră există un fel de conștiință comună pe care o accesăm când avem nevoie.

Prietenii din bula mea de cancer sunt alifie pe rană vie, balsam pentru suflet, dar și pansament gastric în momentele de greață indusă de chimioterapie.

Elena

Este mai mare cu un an decât mine. Cancer de sân. Am făcut cunoștință pe holul spitalului, acolo unde trăirile sunt mai autentice ca oriunde altundeva. Plângea. Mi-a atras atenția delicatețea fizicului și debitul verbal. Vorbește mult, dar și mai mult vorbește în sensuri. Uneori îmi lasă senzația că întreaga ei viață este o metaforă. Mama a doi copii și soție iubitoare cum îi place ei să se descrie. În momentele de deznădejde, furie, anxietate accesez prietenia mea cu ea, întodeauna mă face să mă simt mai bine. Ne înțelegem reciproc stările, și mă bucur nespus că nu se suprapun. Când este ea jos, încerc eu să o ridic, când sun eu jos, mă ridică ea. Și uite așa, locul din inima mea a devenit mai cuprinzător cu o persoană.

Cristina

Ea este copilul, mi-a luat locul, fiind mai mică cu doi ani decât mine. Cancer de sân. Ne-am cunoscut pe holul spitalului. Foarte timidă, stătea singură într-un colț al banchetei și aștepta sentința la distracție. Minionă, slăbuță cu ochi rupți din cer. Privirea ei topește ghețare. Sufletul ei de copil fragil mă îngenunchiază. În toată fragilitatea ei, nu de puține ori m-a șocat puterea care îi iese prin toți porii. Rezistă.

Smaranda

Viața asta trăită în cercuri, mi-a adus ca prin minune acest omuleț. Este artistă, pictează de mama focului. Cancer de plămâni cu metastază cerebrală. Nu ne-am văzut fizic până acum, dar am avut ocazia să locuim în aceeași casă, la Sibiu, doar că în alinieri de timp diferite. A fost printrele primele persoane căreia i-am dezvaluit prin ce trec, telefonic, iar ea ca o adevărată supraviețuitoare a acestei maladii, a știut exact ce să-mi spună. Îi iubesc naturalețea.

Robert

Habar nu am câți ani are. Sufletul lui este tânăr. Aleargă maratoane așa cu cancerul după el. Ba unde mai pui că acum s-a pricopsit cu metastaza cerebrală, aleargă și cu ea. E tare. Este unul dintre eroii mei. Nu de puține ori mi-am imaginat că alerg maratoane cu el, dar îmi e teamă sincer că mă fac de râs. Respect.

Bătrânelul pe care nu știu cum îl cheamă

Ne întâlneam zilnic pe holul spitalului. Galant, îmi săruta mâna aproape de fiecare dată. Zâmbetul îi trăda bătrânețea, dar cu siguranță a fost un băiat tare cuceritor. Mi-a propus că mă ia de nevastă dacă ne mai întălnim la spital pe viitor. Nu ne-am mai întâlnit, dar eu îl port în gând.

Toate doamnele pe care le-am întâlnit în viața asta, cu părul ras, cu fața palidă, cu ochii triști

Mi-am format un detector de bolnavi de cancer. În autobuz, pe stradă, oriunde aș fi, îi văd. De fiecare dată când îi văd, vizualizez cum scot o bucată de inimă din mine și le-o înmânez mental. Sper să o folosească pe post de iubire.

În bula noastră a bolnavilor de cancer, iubirea este ingredientul principal de supraviețuire.

Pești cu Cancer

Cerșetorii

Cineva mi-a spus la un moment dat că bolnavii de cancer sunt precum cerșetorii. Îi vezi că vin spre tine să îți ceară bani, le dai pentru că îți imaginezi că faci o faptă bună, dar îți dorești să se termine momentul cât mai repede pentru că îți perturbă starea de liniște.

Tu ce vezi când privești un cerșetor care abia iese din canal cu punga de aurolac în mână? Vezi un om rău? Crezi că merită ceea ce i se întâmplă? Crezi că îți va da în cap și îți va fura portofelul plin cu bani? sau poate vezi un suflet chinuit care face ce știe el că trebuie să facă, fiindcă așa a fost să fie?

Septembrie 2015

Eu sunt, dar în același timp, sunt doamna de lângă mine care are cancer la ovare și suferă. Sunt bătrânelul de pe hol care îmi spune ca pentru el este mai ieftin să moară decât să mai plătească analizele. Sunt băiatul care a venit de mână, la spital, cu prietena lui bolnavă de cancer la stomac și speră să se vindece. Sunt domnul doctor care găsește putere să asculte, să analizele condiții medicale și să aleagă tratamentul potrivit pentru fiecare. Sunt doamna asistentă care se emoționează când vede că încep să plâng la văzul acului. Sunt doamna care s-a vindecat. Sunt doamna care trage să moară. Sunt tot ceea ce văd în jurul meu, sunt emoție și trăire.

Nu-mi mai este frică de chimioterapie. După prima ședință am redevenit om în putere. Am început să merg și să mănânc. Ce bine este când după o lungă agonie te trezești la viață!

Medicul meu este în zodia racului – cancer, în engleză, ironic.

Părul încă nu vrea să cadă, poate nici nu mai cade, îmi spun naivă în minte. Mama râde de mine că o să pună lacăt la frigider, în două săptămâni m-am îngrășat două kilograme.

Cu un picior șchiopătam încă, un prieten apropiat care știa de boala mea, s-a simțit rușinat că merge cu mine pe stradă iar eu îmi târâi piciorul după mine.

Lumea a început să pună întrebări:
– Unde îți este părul tau lung? Chiar așa ai vrut să te tunzi băiețește?
– De ce ești așa de slabă?
– Te-ai lăsat de fumat? Dar ce, ai cancer?
– Ai revenit în Brașov? De ce nu mai lucrezi?

Îmi era rușine să povestesc că am cancer, mă simțeam ca un cerșetor care strică buna-dispoziție. La spital îmi era cel mai bine, eram printre ai mei. Era Olivia, domnul doctor și toate asistentele care parcă ar fi făcut psihologia, se pricepeau să mângâie suflete, chiar dacă înțepau vene.

Pești cu Cancer

Întâlnirea

Noiembrie 2010

Garsoniera mea era verde. Îmi place verdele, mă înveselește. Ciudat că am spus garsoniera mea, în primul rând fiindcă nu era a mea, locuiam în chirie, apoi pentru că singurul sentiment de posesie fața de lucruri materiale era cel pe care îl dezvoltasem pentru haine. Atașamentul real care m-a bântuit și încă o face, este cel fața de sentimente și apoi implicit, față de oameni. Într-un fel, acolo la capătul lumii, la ultimul etaj al unui bloc de nouă etaje, mă simțeam acasă.

Citeam mult, de fapt în afară de muncă, cititul și gătitul îmi ocupau tot timpul. Cartea preferată pe vremea aceea era Inteligența materiei  a scriitorului Constantin Dulcan. În ea am citit că pe lumea asta, orice este posibil, chiar și vindecarea instantanee a celor mai grave maladii. Îmi dădea speranțe acest domn, prin scrierile lui, dar mai ales îmi întărea convingerea că am ales cea mai bună cale de vindecare.

Trebuia să iert, iertarea este primul pas spre schimbarea fundamentală a unui om. Tatăl meu era primul pe lista celor care trebuiau iertați. Îmi dădusem seama că așteptările noastre de la părinți sunt peste măsura puterilor lor, sunt și ei oameni, sortiți greșelilor. Voiam să-l întâlnesc, să am cu el o relație de prietenie, nici măcar nu mă mai interesa de ce a plecat.

6 noiembrie 2010

În centrul orașului Baia Mare, găsisem o cafenea mică unde am stat cu prietenii mei până a apărut el. Între timp, emoțiile întâlnirii m-au făcut inaptă, stăteam lipită de scaun cu un zâmbet înghețat pe față. Prietenii încercau să destindă atmosfera cu glume și încurajări, dar privirea mea era ațintită pe geamul cafenelei. Așa emoții nu am trăit niciodată.

Când și-a făcut apariția, am țâșnit pe ușa și m-am îndreptat spre el, cu același zâmbet înghețat, habar nu aveam ce trebuia să spun, dacă era potrivit să-l îmbrățișez, eram aproape într-o stare de leșin. M-a șocat asemănarea fizică dintre noi, aceeași înălțime, nas, buze, zâmbet, parcă eram o celulă divizată din el, fix acolo în acel moment. Mi-a spus că nu poate să stea mult fiindcă trebuie să meargă la cumpărături, dar că se bucură să mă vadă. Mi-a promis că se va schimba totul între noi. La final m-a îmbrățișat și a plecat. Totul a durat aproximativ 20 de minute.

Mi-am întors privirea spre cafenea, prietenii mei stăteau toți aliniați la geamul acelui bar și se uitau la noi. M-am amuzat.

Nu s-a schimbat nimic între noi, a continuat să mă evite, îmi mai dădea câte un telefon să mă întrebe de sănătate, dar în principiu vorbea numai despre el.

Acea zi a rămas în memoria mea drept una dintre cele mai fericite. L-am iertat, nu pentru că făcuse ceva ieșit din comun ci pentru că așa am simțit că trebuie să fac. Nu mai voiam să-mi pierd timpul cu resentimente așa că am schimbat perspectiva asupra lucrurilor pe care le credeam adevărate și am continuat să-mi duc viața în garsoniera mea verde.

Începutul lui 2011

Eram foarte bine cu mine, pentru prima oară în viața mea, aveam libertate, independență și un sentiment de mulțumire pentru că încă trăiesc.

Am început să caut din nou tratamente alternative, deși le consideram inutile, forța gândirii îmi părea singura metoda plauzibilă de vindecare, m-am dus totuși la niște oameni despre care citisem că se pricep la energii, bioenergii, citiri cu ansa și alte asemenea lucruri.

Utopie

The man with no soul

În acea dimineață de primăvară, m-am trezit cu o dorință de început proaspăt, zăcea de prea multă vreme în adâncul ființei mele astfel încât n-am mai putut să mă prefac.

Mi-am spus că trebuie să-l iert. Indiferent cât de supărată am fost și sunt încă, trebuie neapărat sa-l iert. Ranchiuna asta îmi mănâncă toată energia, deși pe bună dreptate o simt, doar și-a făcut bagajele să plece și m-a lăsat așa, înmărmurită, cu certuri inexistente la mine în cap.

Poate că sunt un soi de om laș pentru că în toate situațiile în care, în mod firesc, un om reacționează cumva, eu rămân înmărmurită, trupul îmi e inert, doar mintea rămâne vie. Îmi reglez conturile cumva în cap, rememorări de conversații cu replici pe care aș fi vrut să le spun, dar nu le-am spus, tot timpul replicile bune îmi vin în minte după ce momentul propice s-a încheiat.

Așadar, m-am îmbrăcat subțire și am ieșit să-l caut, în acea dimineață proaspătă, numai bună pentru planul pe care îl derulam în gând. Știam exact unde locuiește, nu-mi rămânea decât să merg până la casa cu pricina și să-mi fac curaj să bat la ușă.

Am zăbovit un pic mai mult pe drum, cu seamă imboldul născut în mine de a ierta și a-mi vedea mai departe de viață, îmi răscolea emoțiile trăite cât timp fusesem încă împreună, parcă voiam să le mai țin acolo în suflet, la căldură, înainte să le dau uitării.

Tălpile picioarelor mele mergeau singure, nu-mi amintesc deloc vreun efort depus pentru a înainta pe străzi, spre casa lui, mai bine zis, pluteam emoționată și îngândurată.

Voiam să-i spun înainte de marea iertare, că este un ucigaș de sentimente, că pe ale mele le-a omorât prematur, asemeni unui femei care decide să-si omoare pruncul înainte ca acesta să prindă contur. Voiam să știe că o data cu plecarea lui, a făcut o gaură în mine, pe care nici un doctor nu o poate opera, fiindcă nu are cu ce să o acopere. Nu există transplant de sentimente. Și apoi să-i spun că totuși îl iert. Îl iert fiindcă am nevoie să mă știu împăcată cu el, am nevoie să mă gândesc la el ca la un prieten vechi care a plecat în altă țară, deși știu prea bine că el a plecat din frică, spre altcineva.

Mă luasem cu gândurile și nici nu mi-am dat seama că stăteam de câteva minute în fața porții lui, pregătită să bat la ușă, când, stupefiată observ că ușa este întredeschisă ca și cum cineva care locuia acolo știa că am să vin. Dar de unde? Eu nu mă confesasem nimănui despre ceea ce avem de gând să fac, nici măcar eu nu eram foarte sigură, în urmă cu câteva ore.

Am intrat în casă, cu greu, pentru că la intrare zăceau mormane de haine mototolite. Am fost nevoită să le așez în dulapul de lângăm ușă, mai mult pentru faptul că din cauza lor, aerul din încăpere avea un iz usturător sau poate aerul provenea de la resturile de mâncare mucegăită care lâncezeau în bucătarie, printre farfuriile murdare. Am spălat vasele, am aruncat la gunoi resturile de mâncare, și am îndepărtat de pe podea senzația de lichid dulce căzut pe jos. Am deschis ferestrele și am tras pe nas o porție de aer proaspăt de primăvară.

Mi se făcuse milă de omul care locuia acolo, nu mă așteptam să găsesc așa o toamnă încețoșată și înecăcioasă, metaforic vorbind bineînțeles, dar nu știam cu ce să compar sentimentul de putrefacție care pusese stăpânire pe toate camerele acelei case.

Am urcat scările la etajul unu și am văzut acolo mult mai multe uși decât îmi aduceam eu aminte, erau vreo douăzeci la număr, fiecare având câte o poză cu o figură de femeie, atârnată într-un cui. – Măi să fie, pozele acelea semănau toate cu pozele de profil a unor fete pe care le știam de pe Facebook. Am deschis o ușă, am pășit în cameră și am zărit în întuneric silueta fetei a cărei poză o știam. Am fugit să deschid și celelalte uși unde am descoperit alte siluete. – This is completely disturbing! Unde am ajuns? Unde este el?

Am vrut să fug de acolo, dar curiozitatea mă împingea de la spate să descopăr misterul acelei case pe care nu o știam deloc așa. Voiam să-l găsesc pe el, să-mi cer iertare și să plec.

Am urcat la mansarda casei cu o presimțire de rău aprope nefirească, speram printre altele, să fie și el acolo, măcar să știu ca este sănătos. Nici nu mai voiam să-l cert, mi se părea destul de grav ceea ce el trăiește deja.

În capătul holului, îi văd figura printre razele de soare care intrau în încăpere prin crăpăturile din acoperiș. Era nebărbierit și îmbrăcat foarte sumar. Îi fac semn cu mâna dar el nu reacționează în nici un fel. Mi-a trecut prin cap ideea că poate nu mă vede, așa că m-am apropiat de el. Atunci mi-am dat seama că el de fapt nu vrea să mă vadă, îmi ignoră prezența cu o tenacitate demnă de școala de teatru. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre etajul unu, eu mă țin după el, deja mă ofitcam fiindcă bătusem atâta drum iar el nici nu se sinchisește să mă salute, măcar.

Deschide una dintre uși, intră în camera fetei iar eu, din nou înmărmurită, observ din hol, un ritual aproape nefiresc de ireal, care se derulează între cei doi, fără nici cea mai mică jenă de prezența mea acolo. Omul acela pe care eu nu-l mai cunoșteam, era un fel de Dorian Grey, își lua porția de apreciere în cel mai animalic mod posibil.

Atunci am înțeles, deși groaza celor văzute îmi lăsa senzația că nu mai gândesc limpede,  unii oameni pur și simplu trăiesc pentru a fi apreciați. Aprecierea este un fel de hrană spirituală pentru ei. And this is all they know. Apreciere, apreciere, apreciere.