Browsing Tag

peruca

Pești cu Cancer

Eu sunt, tu ești?

Cine sunt eu?

Mă chinuie răspunsul acestei întrebări și de când mi-a fost adresată, îmi rearanjez în minte descrierea potrivită a ceea ce sunt. Adevărul este că nu îmi plac etichetele și nu reușesc să-mi fac o descriere coerentă. În egală măsură, pot să vorbesc despre mine ore în șir, pot să îmi povestesc experiențele, dar nu pot să-mi compactez trăirile într-o definiție care poate să arate, să zicem,doar o nuanță a acestei minuni de a fi.

Caracteristicile pe care ni le atribuim unii – altora ne limitează viziunea despre ceea ce este, oferindu-ne într-adevăr iluzia unei cunoașteri.

Mulți ani am considerat că știu ce este cancerul, știu de unde vine și știu de ce m-am îmbolnăvit.Viața mi-a demonstrat că nu știu nimic. De fapt, am trăit într-o negare continuă a realității, fapt care mi-a agravat situația.

Când povestesc oamenilor că am trăit opt ani cu un cancer de sân pe care nu l-am tratat corespunzător, cei mai mulți dintre ei își fac cruce și se minunează cum de am rezistat. Acum, și eu mă minunez cum de mai sunt în viață.

Octombrie 2015

Spitalul era o a doua mea casă. Principala casă era la Sibiu, acolo aveam toate lucrurile iar la Brașov stăteam câteva zile pe săptămână. Oboseala pe care am simțit-o în urma tratamentului, m-a determinat însă, să locuiesc mai mult în Brașov. Aveam cu mine strictul necesar de haine, puse într-un ruxac. Nu mi-a fost greu, pentru că în ultimii 8 ani am fost obișnuită să mă mut des, să arunc sau să donez frecvent haine, din dorința de a căra după mine cât mai puțin.

În schimb, îmi era dor de el, mi-aș fi dorit să putem locui împreună în Brașov, dar nu a fost posibil. Vorbeam des la telefon, dar simțeam că ceva s-a rupt între noi. De multe ori mi-a lăsat senzația că încă mai vorbește cu mine, din milă.

Am făcut rost de o perucă și am început să o port pentru că în urma unei băi sănătoase, am pierdut toată podoaba capilară. Când m-am uitat în oglindă am început să plâng. Eram urâtă. Fața îmi era umflată de la chimioterapie și steroizi, sprâncenele abia se mai vedeau, genele îmi cădeau mai ceva decât lacrimile iar mâinile îmi erau vinete de la perfuzii și injecții.

După ce am plâns, am râs. Am râs cu mama de noua mea înfățișare. Am avut curajul să mă uit în oglindă, să mă privesc drept în ochi și să văd dincolo de eticheta care îmi era pusă din ce în ce mai des, bolnavă de cancer. Pentru câteva secunde sau poate, minute, m-am văzut pe mine din afara mea. M-am văzut copilul fricos care a fugit timp de opt ani de chimioterapie și m-am văzut femeia curajoasă de acum.

Știu însă că nu sunt nici frică, nici curaj, nici urâtă și nici frumoasă. Știu doar că, sunt.

Pești cu Cancer

Cuvinte interzise

Ovidiu îmi spunea adesea să nu vorbesc despre cancer. Nu știți cine este Ovidiu?  În toată aventura pe care am trăit-o în 2008 și-a făcut apariția un băiat. Nu voi insista pe descrierea lui pentru că la momentul prezent este șters oricum din memoria mea și cel mai probabil îi voi deforma imaginea.

Așadar, încercam pe cât posibil să nu pronunț acest cuvânt, dar cu cât îl evitam mai tare cu atât el revenea în viața mea cu o forță izbitoare. Știu sigur că nu trecea o zi, fără ca eu să nu aud măcar o dată cuvântul cancer. Cineva, știa pe altcineva care a avut cancer sau are cancer sau a murit de cancer. Întotdeauna cel care a murit de cancer, a avut dureri groaznice. Două cuvinte pe care le detestam, durere și cancer.

Îmi dezvoltasem un fel de radar interior de detectat femei cu perucă și nici măcar nu mă străduisem să fac asta, se întâmpla foarte natural. Mă plimbam pe stradă sau oriunde altundeva și cu siguranță întâlneam pe cineva care purta perucă sau batic, nu avea sprâncene si gene și probabil se simțea rău.

De ce? De ce suntem noi oamenii nevoiți să trecem prin așa ceva? Cine a inventat boala asta care transformă corpul uman într-o ruină mergătoare?

Cu toată gândirea pozitivă pe care mi-am însușit-o în ultimul timp, tot nu puteam să evit senzația de cuțit înfipt în inimă atunci când auzeam că cineva a mai murit de cancer. Mă visam noaptea în laboratoare de chimie, printre eprubete și substanțe încercând să găsesc antidotul.

Eram într-un fel, disperată și îmi doream din tot sufletul să evit durerea fizică. Nu-mi plăcea deloc să mă doară ceva, dar cu cât fugeam de durere cu atât ea venea spre mine.

Îmi amintesc discuții lungi pe care le aveam cu Ovidiu, despre cât de greșit abordez subiectul.

-Trebuie să trâiești ca și cum nu ești bolnavă, tu nu ai cancer, cancerul nici nu există, chimioterapia este o minciună iar corpul tău reacționează așa de dur pentru că tu singură bagi energie negativă în el. Te distrugi singură și îți place. Încetează!

Voiam să-l cred, aveam nevoie ca de aer să cred ceea ce el îmi explica, părea că știe multe, nu știu de unde, dar chiar știa.

În ianuarie 2009, am început munca, economist la un mall din Brașov, evident la controlul de medicina muncii, am mințit, eu nu eram bolnava și nici nu avusesem vreo operație în viața mea.