Browsing Tag

padure

Despuiată

Trebuie

Mă regăsesc închisă ermetic în spatele cuvântului TREBUIE. Cine își poate imagina că un cuvânt, aparent lipsit de însemnătate, poate provoca adevărate crize de anxietate. Bineînțeles, în spatele cuvântului, se ascunde energia persoanei care-l folosește pentru a corecta și a aduce pe calea cea bună pe cineva. Recunosc, au fost momente în care, acest “trebuie”, m-a ferit de anumite pericole sau poate nu, dar în mod cert forța lui, m-a pus pe drumul pe care sunt acum.

Trebuie să te trezești dimineața, trebuie să mănânci tot, trebuie să fii curat, trebuie să mergi la serviciu, trebuie să te căsătorești, trebuie să zâmbești, trebuie să te porți frumos, trebuie să cedezi scaunul din autobuz oamenilor în vârstă, trebuie să faci copii, trebuie să înveți bine etc., etc.

Corpul meu se contractă și acum, când realizez că nu am reușit să îndeplinesc vreun “trebuie”, care mi s-a implantat în subconștient. Trăiesc uneori secunde de groază, la gândul că nu am realizat ceva, după cum ar fi trebuit.

Îmi repet în gând cuvântul TREBUIE.

Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, de 10 ori, de 20 de ori, până rămâne fără sens. Serios, e chiar hilar cum se aude, trebuie, repetat la infinit. T r e b u i e, i -ul pare nelalocul lui, apoi, buie – sună de-a dreptul grotesc, dacă mut t-ul în locul lui i – avem rebute. Exact, rebut anxios încătușat într-un cuvânt.

Nimic nu trebuie. Dacă trebuie atunci este nefiresc, tras de păr, nenatural.

În fiecare duminică, la biserică, întâlnesc o doamnă durdulie, cu chip blajin și privire ușor pierdută spre alte sensuri. Îmi place ce emană. În fiecare duminică, atunci când vede că mă așez pe scaun, își spune sieși cu voce tare, zic așa fiindcă ea de fapt vorbește cu mine, fără a se uita la mine însă, ci privind în gol: – Ia uite, iar a obosit!

E drept, în cea mai mare parte a timpului sunt obosită, dar eu nu mă așez pe scaun din acest motiv, ci pentru că am momente când mi se încețoșează privirea, încep transpirațiile și mi se înmoaie picioarele, atunci e musai să mă așez, altfel nu știu ce se poate întâmpla. Ea nu știe lucrurile astea. Ea știe că tinerii trebuie să stea în picioare și bătrânii să stea jos. E prinsă și ea în colivia lui “trebuie”.

Orgoliul meschin pe care îl trăiesc deseori, îmi sună în cap să iau atitudine, să-i răspund doamnei că “trebuie” ăsta e un mare căcat și să mă lase în pace că nu știe ea pe ce linii orizontale îmi duc traiul.

Modestia acută de care sufăr uneori, ca o a doua personalitate, își întinde înțelegerea față de ea și o învăluie. În momentele astea mă îndeletnicesc să-i admir chipul blajin, făuresc în imaginația mea toată copilăria ei de copil durduliu, o văd jucăusă pe alocuri, îmi lasă senzația că este chiar un om amuzant.

Apoi, îi observ accuratețea de a vedea dedesubturile oamenilor. Îmi vine să țopăi de bucurie pentru că mă observă, deși eu îmi doresc să fiu invizibilă, mă străduiesc chiar. De unde știe ea că eu îmi doresc și să fiu observată? De unde știe ea că mă zbat între nevoia de a fi văzută și dorința de a deveni insesizabilă?

Într-o duminică, când își va spune oftând că iar am obosit, am să-i spun că trebuie să-i mulțumesc că mă cunoaște atât de bine.

Un alt cerc care mă înghite fără voia mea, este cel în care îndepărtez lumea.

– Trebuie să faci ceva și să nu mai îndepărtezi oamenii, mi se spune. Nu o singură dată m-am confruntat cu acest “trebuie”, dar de fiecare dată rămân perplexă și mă întreb, când oi fi dobândit această putere. Eu nu vreau să îndepărtez pe nimeni, ba din contră, nevoia mea acută de iubire, adesea vrea oamenii legați de mine. Recunosc totuși o doză de adevăr în această afirmație, mă recunosc pe mine fugind după iubire în timp ce strig cât pot de tare că ea nu există.

Am să îngrop “trebuie”, undeva în pădure, după ce îl voi scrie de 108 ori pe hărtie. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vreau.

Utopie

Mi-ar plăcea

Tare mult mi-ar plăcea să mă mut cu tine la țară. Într-o casă micuță, cu ferestre spre sud, cu o curte rotundă, plină de salcii. Mi-ar plăcea să creștem flori și legume în loc de copii. Nu pentru că nu-mi plac copiii, îmi plac, dar uite, dacă chiar îți dorești, am putea să luam de la alții. Sunt destui copiii părăsiți.

Mi-ar plăcea să avem și o scorbură mică, atât căt să-ncăpem amândoi.  Și să ne ascundem acolo de lume, atunci când mi se face teamă că nimeni nu mă iubește. Să stăm cu zilele-n scorbură, să ne uite acolo Dumnezeu, să privim cerul albastru printre clipele când privirea e-n gol. Să fim lipiți unul de altul, chiar dacă nimic nu vorbim, doar să simt că singurătatea nu-mi e povară atunci când lipsa încrederii în mine s-a dus. Apoi, după zilele lungi și grele, tu să-mi șoptești la ureche: “Liniștește-te! A fost greu, dar a trecut! Totul e bine acum!”

Mi-ar plăcea să alergăm peste dealuri, ba nu, tu să alergi și eu să zburd pe lângă tine, de bucurie. Să mirosim flori sălbatice până ne îngălbenim nasul de la polen și să ne amuzăm unul de altul.

Mi-ar plăcea să ne ținem de mână tot timpul, chiar și atunci când fizic nu e posibil. Timpul doar să ne mângâie existența, o zi de-a noastră să fie cât trei.

Mi-ar plăcea să îmbătrânesc  în pădure, printre păsări și lupi și cerbi. Să vorbesc cu pomii înfloriți despre tine, să le spun că n-am să uit niciodată chipul blajin. Ei nu știu că noi nu vorbim, doar rar și doar când suntem în scorbură.

Sursa photo Pinterest

Utopie

Copilul

Dragi copaci,
Sunt conștientă și convinsă de faptul că nu sunteți obișnuiți să vi se adreseze cineva atât de direct și atât de uman. Am venit la voi pentru că vreau să vă cer o mână de ajutor. Păreți foarte stabili emoțional, în acord cu propria natură, motiv pentru care am îndrăznit să apelez la voi. Știu, e ciudat pentru voi să comunicați cu o făptură neînsemnată ca mine, dar promit să relatez toată întâmplarea cu lux de amănunte dacă și voi îmi promiteți că mă veți asculta.

Era o zi obișnuită de toamnă cu diminețile geroase și după-amiezile blânde și portocalii. Una dintre acele zile în care pleci de acasă îmbrăcată bine dar, după câteva ore de plimbare renunți pe rând la palton, bluză și rămâi doar în tricou. Îmi place teribil să umblu pe străzi, chiar mă gândeam acum câteva zile că, dacă s-ar inventa un job de plimbat pe străzi, aș lua cu siguranță cel mai mare salariu. Nu contează vremea de afară, eu umblu fie de-i ploaie, zăpadă sau vânt. Admir casele, pomii, oamenii, admir soarele, cerul si păsările. Inventez povești din gesturile oamenilor dar mă regăsesc suferind o dată cu ei, de vină sunt chipurile ponosite de griji și tristețe, pe care adesea le observ în ciuda zâmbetelor. Pentru mine plimbatul pe strazi este ca o putere magica venită în ajutor atunci când nu mai am putere și suflu să fac față nedreptății. Ies la plimbare și dispare orice urmă de mâhnire din sufletul meu, orice grijă sau gânduri care de multe ori mă țin legata de pat incapacitată să fac vreo mișcare.

Așadar, mă plimbam pe la Pietrele lui Solomon, cu jumătate din hainele luate de dimineață pe mine, în mână, de aici mersul strâmb pe care-l aveam. Respiram aerul proaspăt de toamnă târzie și îl simțeam ca pe un aer purificator, venit acolo in vale, de la facerea timpului. Ascultam trilurile păsărilor și eram pentru prima oară după mult timp, în acord cu toată ființa mea. Doar în natură am reușit să am așa o performanță.

În fața mea mai spre cartierul Schei, deodată observ că se întinde în vazul tuturor trecătorilor, o fastuasă înmormântare. O înmormântare cam demodată. Dricul era de fapt o căruță, trasă agale, de doi cai albi. Oamenii prezenți purtau veșminte din altă epoca, femeile aveau rochii lungi și bufante, negre, care contrastau fantastic cu stratul de pudră alb, de pe față. Bărbații și bătrânii aveau fața acoperită cu un material gri, ud de la lacrimile de pe față. Copiii, în schimb, dansau și cântau, îmi părea ca un fel de ritual, văzând totul, așa de departe.

M-am apropiat pentru a putea vedea mai bine cine este persoana care a murit. M-am gândit că moartea asta, este doar un punct suspendat într-o mare de întâmplări care ni se perindâ prin viață. Un punct încărcat de conotații și superstiții menite să terifieze absolut totul și să paralizeze în noi, orice umbră de nădejde.

În căruța dric, un trup firav cu pielea transparentă, ca de bebeluș ființa în tăcere. M-am uitat mai bine și m-am înspăimântat când mi-am dat seama că trupul acela sunt eu când eram mică. Deși nu puteam să văd bine culoarea ochilor, albastru de voroneț, pentru că erau închiși, m-am recunoscut după mimica feței. Mereu tristă și totuși jucăusă, cu acea căutătură blândă.

– Doamne, trupul acela sunt eu! am urlat așa în mine, vreo câteva minute. Sunt eu, dar eu totuși sunt vie. Cum e posibil? Poate am murit peste noapte, totul este vis. Năluci. Apoi, fără vreun efort intelectual, m-a străfulgerat ideea, că acel copil mort a fost omorât, eu m-am omorât. Și că, o data cu el am scos afară din mine toata neiubirea de copil prin care am fost nevoită să trec. Sufletul meu a tîșnit afară din el, asemeni unui furuncul, tot puroiul acumulat de la oamenii mari, cei care și-au abandonat și sacrificat propriul copil pentru propria fericire.

Un sentiment de eliberare și de exaltare a preluat controlul trupului meu. Am știut că din acel moment, nimic nu va mai fi la fel. Adultul care tânjea după orice frântură de iubire, de acum, își va furniza propria iubire, direct din interior.

De aceea, dragii mei copaci, vă vorbesc vouă acum, ca unor oameni. Vreau să vă cer voie să mă lăsați să îngrop copilul mort, printre voi. Vreau să fiu sigură că din acel copil vor crește vlăstari de speranță și de nădejde, că acei vlăstari vor deveni mari și vor rezista timpului așa cum faceți voi, dragii mei copaci.

Sursa photo Pinterest