Browsing Tag

operatie

Pești cu Cancer

Plânge Dumnezeu

9 martie 2016

M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.

– E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de încordată.

Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea să devină o analiză pe o foaie de hârtie.

Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care se întinde în fața mea?

Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume fără noimă și cred că eram singura care râdea.

După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă. Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.

M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre. Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin ei și murim – de multe ori.

O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.

– Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.

Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri pline cu sânge.

Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?

– Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.

Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.

Pești cu Cancer

Metanie

Radu Gyr – Metanie

Doamne, fă din suferință,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velință
Ca intr-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se și vin.
Din înfrângeri, scări și trepte,
Din căderi, urcuș alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cadelnița spre cer;

Și din fiece dezastru
și crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
și fă zâmbet înțelept.

Aprilie 2016

Corpul meu se vindeca văzând cu ochii. Mama mă ajuta să schimb bandajele și făceam cu rândul la starea de leșin. Când o apuca pe ea, preluam eu controlul la dezlipit plasturi și la uns rănile cu dezinfectant, când mă apuca pe mine, mă curăța ea. Trebuia să îmi înving odată teama de sânge, iar acesta părea momentul cel mai potrivit. Am reușit să privesc în oglindă tăieturile fără să mi se incețoșeze privirea. Recunosc, nu mi-am imaginat vreodată că la 33 de ani voi arăta pe o parte a corpului ca ieșită de pe front, dar rănile mele fizice erau incomparabil mai tolerabile față de golul din inimă pe care l-am simțit după plecarea Oliviei.

Sentimentul de vinovăție nu-mi dădea pace deloc. De ce ea și nu eu? Cu ce sunt eu mai importantă? Mă consola ideea că s-a terminat totul rapid și nu a apucat să se chinuie prea tare.

Viața asta de care ne agățăm cu dinții, vrem să trăim cât de mult, să acumulam cât de multe lucruri materiale, să avem dreptate în tot ceea ce zicem, să ni se recunoască valoarea, ne părăsește brusc fix atunci când vrem cel mai mult să trăim și nici măcar nu depinde de noi. Viața asta de care vrem să profităm în toate sensurile posibile, iar pentru a face aceasta ajungem la a provoca adevărate catastrofe, este ca un fulger pe cer în timp de furtună, ca o milisecundă într-o mare de secunde. Și atunci ce rămâne după noi? Rămâne durerea celor care încă mai sunt în viață și ne-au iubit. Adică rămâne iubirea – singurul “lucru” care contează.

Tot în această perioadă am remarcat faptul că sunt ca o adevărată fântână arteziană. Replica mamei de bază, când mă vedea era: – Hai! Te rog eu nu mai plânge! Dar eu voiam să plâng, să-mi plâng durerea până la epuizare și apoi să uit de ea.

Încet, am început să privesc din nou spre cer, îi vedeam chipul Oliviei – îmi zâmbea – eram bucuroasă, acest zâmbet al ei îmi era un fel de mângâiere, dar și o confirmare a faptului că trebuie să am încredere în Doamne că știe El ce face. Și am avut, chiar dacă am reînceput chimioterapia și chiar dacă prietenul meu a dispărut.

Pești cu Cancer

Bun sau ne-bun

Binele ăsta pe care îl purtam ca pe o bijuterie de mare valoare după noi, o fi într-adevăr bine? Deseori mă uit în interiorul meu și decopăr după masca de bine – înțeglată pe față, ascunsă și mai bine, dar totuși la vedere asemenea un ruj prost întins pe gură, mândria. Am făcut mult bine la viața mea, doar așa ca să fiu apreciată și iubită. Și atunci mă întreb din nou, cât de bun este binele acesta care are ca unic scop, recunoașterea faptului că ești și tu un om valoros.

Dar recunosc, fără apreciere și iubire din partea semenilor suntem pierduți, eu cel puțin.

Martie 2016

Luna aceasta a început bine, cu bucurie pentru finalizarea ședințelor de chimioterapie dar cu o ușoară teamă pentru operația care se anunța pe 9 martie. Mi-au spus domnii doctori că operația va fi dificilă, dat fiind faptul că sânul îmi era în proporție mare – distrus.

Olivia terminase și ea chimioterapia și urma la operație pe 21 martie. Mi se părea incredibil faptul că urma să avem fix același tip de operație. Mastectomie radicală cu grefă de piele de pe spate pentru închiderea găurii. Ne ziceam în convorbirile telefonice: – Uite băi, că până și la operație suntem una după alta!

Ziua de naștere mi-am petrecut-o în spital. A fost greu, M-am trezit din anestezie după șase ore de intervenție, cu trei cabluri atârnate de mine care aveau la capăt o butelcuță de plastic pentru scurgerea limfei din axilă. Spatele nu îl simțeam deloc, era țeapăn, la fel și mâna dreaptă și zona sânului. Capul îmi era amețit cu stare generală de confuzie.

Olivia m-a sunat curioasă și dornică să mă audă, îmi amintesc și acum și râd în sinea mea, cum o încurajam în confuzia în care mă aflam: – Băi, domniță, am un sân bionic, tu știi ce fain e?

După trei zile de spitalizare am plecat acasă cu butelcuțele din axilă, ascunse într-o plasă, trebuia să rămân cu ele în jur de două săptămâni. Mergeam la control regulat.

Pe 14 martie, la control, m-am întâlnit cu mama Oliviei pe holul spitalului, mi-a spus că este internată la oncologie fiindcă se simte rău. M-am dus la ea să o văd, era palidă și cu burtica umflată, dar cu zâmbetul ei specific pe față. Mi-a spus că îi e rău tare și că speră să își revină până la operație, altfel se va amâna. Recunosc, m-am îngrijorat, dar niciodată nu mi-am imaginat cât de gravă este starea ei de fapt.

A fost ultima zi în care am văzut-o, ulerior a murit. N-am putut să înțeleg cum și de ce s-a întâmplat așa. Nici o clipă nu m-a lăsat să știu că ea știa ce urmează, știa de la bun început că viața ei se număra în luni și nu în ani așa cum mă lamentam eu adesea când povesteam cu ea, despre cât mai am de trăit.

Uneori gândesc despre ea că a fost un înger care mi-a ușurat mie traiul din spital și apoi a plecat. E bine să gândesc așa? Nu știu! Dar știu însă că deși îmi spunea uneori: – Andreea! Eu nu sunt un om bun, mă duc acasă mai beau câte un pahar de vin, mai bag câteva țigări, a fost de departe unul dintre cei mai buni oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc.

P.S Astăzi ar fi fost ziua ei.

Pești cu Cancer

Chimioterapia

La un moment dat, cineva te rănește atât de tare încât nu mai ești capabil să simți durere. Trăiești închis în tine cu sentimentele bine ascunse, nici măcar tu, nu realizezi unde s-au dus și dacă se vor mai întoarce. Dar, apoi îți repeți că este bine să fii vulnerabil, să te mai deschizi câte un pic, poate nu este chiar atât de denaturată lumea în care trăiești. Vrei să simți din nou, pentru că îți place, durerea nu mai pare amară, e doar o amintire. Și este bine, atât de bine încât te întrebi ce urmează să se întâmple rău, pentru că știi deja, binele nu este pentru oameni ca tine. Cel mai bine, tu te pricepi să suferi. Te consolezi cu gândul că suferința este evoluție iar ție îți place să evoluezi. Pentru asta te-ai născut.

Cum o să poți vreodată să înțelegi de unde vin? Chiar dacă mă întrebi, chiar dacă mă asculți, adevărul este că nu mă asculți, îți auzi mintea paralizată de frică și crezi că sunt eu, când de fapt ești doar tu. Mă poți minți cu un “va fi bine”, deși, amândoi stim ce urmează să fie.

Septembrie 2015
Brașov

Mama se ținea bine psihic, cel puțin, de față cu mine, dar știu că noaptea plângea. Eu nu mai plângeam, am plâns destul, pe avion, pe mașină, când l-am văzut pe el la aeroport, când mi-am revăzut orașul natal, când am văzut spitalul din Brașov și bolnavii de cancer de pe hol.

Am intrat în cabinet pentru consult, medicul ne aștepta. S-a uitat peste analize, s-a uitat la mine și a înțeles.

– Îți este rău, așa-i? Te dor oasele? Cum ai rezistat până acum? Răspunsurile îmi erau sacadate, auzeam întrebări ca printr-un vis, îmi venea să vomit. Singurul dialog coerent era purtat doar în capul meu, vorbeam eu cu mine. Mai și râdeam de mine în minte, cum să vomit dacă nu am mai mâncat de o veșnicie. Ce bine că nu am mâncat, mă făceam de râs aici în fața doctorului. În fine.

Prima zi de chimioterapie
11 Septembrie 2015

La 8 dimineața am plecat cu mama și cu el la spital. Urma să încep tratamentul, era vineri. Am mai făcut câteva analize, RMN-ul la cap a exclus metastaza cerebrală, eram bucuroasă, cred.

Foarte multă lume pe holurile spitalului, nu m-aș fi gândit că există atâția oameni bolnavi. Femeile păreau aranjate, bărbații, dărâmați. Apoi am văzut-o pe Olivia, m-am bucurat, știu, e monstruos să te bucuri când cineva este bolnav, dar m-am simțit mai puțin singură. Mi-am imaginat că vom deveni prietene și că peste ani, vom râde amândouă la amintirea celor întâmplate. Aveam aceeași vârstă, același cancer de sân, ea era mai frumoasă, în schimb.
Mi se părea nedrept ca un om așa frumos să aibă cancer.

În salonul de spital, erau trei paturi, în fiecare pat, câte un pacient. Asistenta a venit cu perfuzia, am întrebat dacă îmi va cădea părul. Mereu am avut fobie de ace și de sânge.

Lângă patul meu, o doamnă, prima zi de tratament și la ea, fusese în remisie o perioadă iar acum lucrurile scăpaseră puțin de sub control. Am intrat în vorbă, diagnosticul ei era la fel ca al meu, cancer de sân cu metastază osoasă. M-a încurajat, am îndrăgit-o instantaneu.

Oamenii la spital sunt sinceri, buni și se încurajează unii pe alții. Medicul meu este fain de tot, ba nu, mint, este cel mai fain medic peste care am putut să dau. Știe să asculte, calitate esențială pentru bolnavii ca mine.

Perfuzia se scurgea încet în vena care căpătase o culoare verzuie. Așteptam să mi se facă rău, apoi, îmi aminteam că îmi este deja rău. Spre seară m-am supărat pe domnul doctor fiindcă mi-a adus vestea că va fi posibil să urmeze o operație pe coloană. Partea cu chimio, am acceptat-o, dar operația pe coloană mi se părea începutul sfârșitului.

Până unde puteau să meargă toate încercările astea? Exista o limită? Când o să rămân fără păr? O să-mi cadă dinții? Unghiile? Am să supraviețuiesc? Dar cei de lângă mine?

Mă doare, mă doare atât de tare corpul încât mi-aș dori să mă metamorfozez într-o muscă, să trăiesc o zi, dar să fiu fericită.

El a stat lângă mine toată ziua, nici nu știu dacă a mâncat, nu știu ce-i în sufletul lui, nu știu dacă mai rezistă, mă detestam pentru ce i-am provocat. M-am decis că voi face tot posibilul să-l îndepărtez. Și îmi ieșea.

Pești cu Cancer

Prima operație

Februarie 2008

Viața îi părăsește pe oameni fix atunci când sunt mai pregătiți să trăiască.

A fost o lună amorțită, eu în schimb, eram mai vie ca niciodată. Știam că până atunci trăisem amețită, muncă, casă, muncă, casă și tot așa, mă mai scutura din amorțeală vreo îndrăgosteală pasageră, dar niciodată nu îmi imaginasem că mă voi trezi la viață printr-un cancer. Prinsesem curaj să le spun celor de la muncă veștile mele și îi anunțasem că voi lipsi o perioadă.

Cred că îmi era teamă de operație sau de urmările ei mai cu seamă. Citisem că este posibil în timpul operației, o celulă stricată să plece prin corp și să te trezești din anestezie plin de cancer.  Doamne, informațiile astea de pe net zici că sunt făcute să îți distrugă și cea mai mică încredere pe care o ai în viață.

28 februarie 2008

Stăteam cuminte în salonul spitalului din București și făceam exerciții de imaginație. Scoteam nodulul afară din mine și îl călcam în picioare. Doamna asistentă a venit pregătită cu substanțe de tot felul sub formă de perfuzii și cu o lamă de ras, mi-a sugerat să ridic mâinile fiindcă vrea să mă epileze, așa se face înainte de operație.

Am dormit buștean în noaptea aceea.

29 februarie 2008

Mama, emoționată lângă patul meu, făcea exerciții de încurajare: – Hai că o să fie bine! – Hai că totul o să decurgă bine, ai să vezi! – E cel mai bun medic din România! Etc, etc și așa mai departe.

La ora 11, am fost dusă în sala de operații. Mi s-a spus să număr invers, de la 10 la 1, am numărat: 10, 9 și cam atât am apucat până mi-am luat somn de voie.

N-am visat nimic, nu știu unde au dispărut câteva ore din ziua aceea, dar m-am trezit la terapie intensivă, cu mama lângă pat, care se uita la mine cu ochii ei mari și verzi, ușor înlăcrimați, spunându-mi că i-au ieșit câteva fire albe cât a așteptat pe hol. M-a făcut să râd. Am spus bancuri, la toată lumea, asistentă, medici, colegi de salon, n-a scăpat nimeni de unicul banc pe care îl știam și îl ziceam încontinuu, ca o placă stricată.

Totul a decurs bine, fusese îndepărtată doar tumoarea, sânul era la locul lui cu o mică tăietură, dar era încă parte din mine. M-am bucurat.

Lângă patul meu, o doamnă  din alt pat, operată și ea, îmi tot zicea să mă duc în salon să-i aduc telefonul că trebuie să o sune fiul ei.  –  Camera 402, etajul 2, te rog domnișoară, mata ești mai tânără.

După câteva ore, am fost dusă în salon. Calmante, somnifere, perfuzii, vene, oameni confuzi, gânduri și mai confuze, dar eram fericită, în curând aveam să plec acasă și să-mi amintesc de acea zi, o dată la patru ani.