Browsing Tag

oncologie

Despuiată

Hai sa fim realiști

Mă uit bine înăuntrul meu. Mă uit bine înăuntrul tău. E multă tristețe. Tristețe acoperită cu afirmații pozitive.

Nu mă crezi? Ieși afară, mergi pe stradă și uite-te în jur. Câți oameni ai văzut zâmbind? Câți oameni ai văzut cu privirea pierdută?

Ascultă. Ce auzi? Nu am bani. Sănătatea îmi e șubredă. Mă simt rău. Muncesc prea mult. Nimeni nu mă iubește.

Cum poți să te minți că tristețea nu există? Cum e posibil să fugi de oamenii care îndrăznesc să își arate tristețea? Crezi că este contaminabilă? Adevărul este că tristețea există deja în sufletul tău. Dar ai muncit atât de mult să o camuflezi în citate motivaționale încât ți se pare că ceilalți sunt triști, nu tu.

Ai mereu la tine pregătită tolba cu “va fi bine”. Mă întreb ce însemna binele asta pe care îl fluturi pe sub nasul celor triști. Ai habar? Nu cred.

Ignoranța doare. Nu acum, acum e călduț cât de cât, sub “Sunt fericită” spus de 100 de ori pe zi.

Nu mă simt confortabil. Oamenii mor în spitale mâncați de cancer în timp ce tu mergi la coafor. Să fiu fericită pentru tine? Să fiu tristă pentru cei care mor? Ironia este că sunt mai fericită invers.

Hai să fim realiști, te rog. Dacă tu crezi că tristețea este un moft, vino la spitalul de oncologie. Stai o singură zi. Aș fi bucuroasă să vorbesc apoi, despre fericire cu tine.

În toată tristețea pe care o vezi la mine, n-am fost în viața mea un om mai fericit.

Pești cu Cancer

Bun sau ne-bun

Binele ăsta pe care îl purtam ca pe o bijuterie de mare valoare după noi, o fi într-adevăr bine? Deseori mă uit în interiorul meu și decopăr după masca de bine – înțeglată pe față, ascunsă și mai bine, dar totuși la vedere asemenea un ruj prost întins pe gură, mândria. Am făcut mult bine la viața mea, doar așa ca să fiu apreciată și iubită. Și atunci mă întreb din nou, cât de bun este binele acesta care are ca unic scop, recunoașterea faptului că ești și tu un om valoros.

Dar recunosc, fără apreciere și iubire din partea semenilor suntem pierduți, eu cel puțin.

Martie 2016

Luna aceasta a început bine, cu bucurie pentru finalizarea ședințelor de chimioterapie dar cu o ușoară teamă pentru operația care se anunța pe 9 martie. Mi-au spus domnii doctori că operația va fi dificilă, dat fiind faptul că sânul îmi era în proporție mare – distrus.

Olivia terminase și ea chimioterapia și urma la operație pe 21 martie. Mi se părea incredibil faptul că urma să avem fix același tip de operație. Mastectomie radicală cu grefă de piele de pe spate pentru închiderea găurii. Ne ziceam în convorbirile telefonice: – Uite băi, că până și la operație suntem una după alta!

Ziua de naștere mi-am petrecut-o în spital. A fost greu, M-am trezit din anestezie după șase ore de intervenție, cu trei cabluri atârnate de mine care aveau la capăt o butelcuță de plastic pentru scurgerea limfei din axilă. Spatele nu îl simțeam deloc, era țeapăn, la fel și mâna dreaptă și zona sânului. Capul îmi era amețit cu stare generală de confuzie.

Olivia m-a sunat curioasă și dornică să mă audă, îmi amintesc și acum și râd în sinea mea, cum o încurajam în confuzia în care mă aflam: – Băi, domniță, am un sân bionic, tu știi ce fain e?

După trei zile de spitalizare am plecat acasă cu butelcuțele din axilă, ascunse într-o plasă, trebuia să rămân cu ele în jur de două săptămâni. Mergeam la control regulat.

Pe 14 martie, la control, m-am întâlnit cu mama Oliviei pe holul spitalului, mi-a spus că este internată la oncologie fiindcă se simte rău. M-am dus la ea să o văd, era palidă și cu burtica umflată, dar cu zâmbetul ei specific pe față. Mi-a spus că îi e rău tare și că speră să își revină până la operație, altfel se va amâna. Recunosc, m-am îngrijorat, dar niciodată nu mi-am imaginat cât de gravă este starea ei de fapt.

A fost ultima zi în care am văzut-o, ulerior a murit. N-am putut să înțeleg cum și de ce s-a întâmplat așa. Nici o clipă nu m-a lăsat să știu că ea știa ce urmează, știa de la bun început că viața ei se număra în luni și nu în ani așa cum mă lamentam eu adesea când povesteam cu ea, despre cât mai am de trăit.

Uneori gândesc despre ea că a fost un înger care mi-a ușurat mie traiul din spital și apoi a plecat. E bine să gândesc așa? Nu știu! Dar știu însă că deși îmi spunea uneori: – Andreea! Eu nu sunt un om bun, mă duc acasă mai beau câte un pahar de vin, mai bag câteva țigări, a fost de departe unul dintre cei mai buni oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc.

P.S Astăzi ar fi fost ziua ei.

Pești cu Cancer

El

Mulți ani, complexele de pe urma înălțimii mele nu mi-au dat pace. Mă visam mică de statură, purtam încălțăminte cu talpa lipită de pământ și deseori veneam plângând acasă de la școală după ce colegi de-ai mei râdeau de faptul că sunt înaltă.

Nu mi-a fost ușor să țin pasul cu corpul meu care, se încăpățâna să o ia înaintea dezvoltării mele psihice. Fără să realizez, într-o vară, prin clasa a șasea, am crescut în înălțime 20 cm, am realizat apoi, când toate hainele din dulap mi-au rămas mici și îmi priveam fizicul mare, în oglinda din sufragerie cu ochii unui copil.

Ciudat este faptul că după atâția ani de neacceptare, ajunsă la Sibiu, unde oamenii pe care îi vedeam pe stradă erau mici de statură, am considerat propria înălțime ca pe o binecuvântare. Deseori îmi îndreptam spatele cocoșat și pășeam pe străduțele orașului ca un cocoș semeț și mândru de noua descoperire.

Râdeam în sinea mea cănd comparam înălțimea fizicului cu informația care trebuie să circule prin el, râdeam de prostia și naivitatea ființei mele.

Aprilie 2014
Durerile de spate îmi îngreunau activitățile zilnice. Nu știam motivul acelor dureri, dar aveam multe justificări. Îmi imaginam că poate corpul meu se revoltă acum când am început să țin spatele drept, era normal, l-am agresat prea mult cu nemulțumire.
Aerul condiționat din biroul în care lucram, nu-mi era nici el de ajutor. În unele nopți, abia dormeam.
L-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta, părea priceput. A acceptat. Apoi, am pierdut noțiunea timpului în discuții și emoții.

Mă observam ziua cu un zâmbet tâmp pe față și inima aproape să-mi iasă din piept. Îmi plăcea așa de mult de el, încăt durerea de spate, cancerul și toate celelelate care îmi umbreau existența s-au spulberat. Mă uitam la el, prin el, îi vedeam în suflet, era transparent, jucăuș și bun. Energia lui era ce căutam, fără să stiu măcar că aveam nevoie.

Mai mult de nevoie, am venit la Brașov să refac ecografia mamară care ieșise atat de prost în februarie, la Sibiu.

Rezultatul a fost aproape identic, recidivă mamară cu metastază apropiată. Eram cu mama pe stradă, a insistat să vină cu mine, eu țipam la ea, ea plângea la mine.

– Trebuie să mergem la oncologie, mi-a spus. Eu, nu și nu. Nu voiam să ajung legumă după urma chimioterapiei, știam că e inevitabilă degradarea corpului meu, în condițiile prezente și că probabil procesul o să fie mult mai rapid fără medicație, dar voiam să trăiesc normal, atât cât îmi era dat.

Mai 2014
El aproape că se mutase la mine, dormeam, mâncam, ne iubeam și mergeam la muncă. Toate cele descrise se desfășurau într-un decor emoțional de o intensitate numai bună de orice reușită umană. Noaptea, în timp ce dormea lângă mine, îmi plăcea să-mi imaginez cum sănătatea lui este o plapumă pentru mine, mă înveleam cu ea și dimineața mă simțeam bine.

Durerile de spate au dispărut. În locul lor, și-au făcut apariția, zâmbetele, cheful de viață, bucuria și entuziasmul.
Am trăit așa multe luni, în octombrie 2014, mi-am dat demisia, m-am mutat la el acasă. Ne-am izolat de lume și ne-am concentrat pe emoție.

Pești cu Cancer

Îndoielile și descoperirea

Jumătatea lui aprilie 2008

Îmi revenisem destul de bine după operație. Puteam să mișc mâna deși era amorțită de la umăr până la cot. Aveam momente când mă studiam în oglindă dar stările de leșin pe care le experimentam la vederea tăieturii m-au determinat să renunț.

Șefa de la muncă mă suna aproape zilnic să-mi transmită că trebuie să mă întorc la birou pentru că este foarte mult de lucru.

Mai 2008

Gândirea pozitivă nu e lucru ușor, aparent, nimic mai simplu, elimini tot ce este negativ și te concentrezi pe ceea ce este pozitiv.

Primul film pe care l-am văzut din seria celor care explică faptul că atragem în viața noastră ceea ce gândim, a fost un film destul de în vogă pe vremea aceea, The Secret, am fost nevoită să mă uit de mai multe ori la el pentru că nu înțelegeam mai nimic. Cum adică ești ceea ce gândești? Cum adică gândurile tale formează realitatea? În fine, cale de întoarcere nu era, chimioterapia era tăiată de pe listă, așa că nu-mi rămânea decât să continui cu astfel de tehnici despre care văzusem că au dat rezultate la persoane mult mai grav bolnave.

Am luat legătura cu un medic naturist care mi-a făcut o schemă personalizată de tratament. M-am întors acasă cu două sacoșe pline cu tot felul de tincturi, ceaiuri, pastiluțe homeopate și așa mai departe. Trebuia să țin acest regim foarte strict, să renunț la carne, brânză, ouă și alte asemenea și să îmi ocup ziua cu procedurile explicate de acest medic. După o săptămână am aruncat la gunoi tot ce luasem de acolo, aproape că intrasem în depresie, toata ziua nu făceam decât să iau 2 picături de nu știu ce, apoi la o oră după, să pun sub limbă plante de ceai și să le țin așa vreo 20 de minute, ceai care avea gust de șosete nespălate. Nici acest regim nu era o soluție.

Vara 2008
Îmi ocupam timpul cu identificarea gândurilor și emoțiilor care, conform filmelor pe care le vizionam și a cărților pe care le citeam, mi-au provocat această boală. Eram aproape sigură de faptul că m-am îmbolnăvit singură. Simțeam nemulțumire, bine înrădăcinată în ființa mea, clar acest lucru nu era de bine, dar și multe alte emoții care mă destabilizau. Gândurile pe care le aveam, cel puțin în mare parte, erau negative, mă șocam pe zi ce trecea pentru că nu înțelegeam cum am putut să trăiesc cu mine atâția ani fără să îmi pun vreodată întrebarea de ce gândesc ceea ce gândesc.

Am constatat că nu puteam să-mi accept nici fizicul, mereu m-am considerat prea înaltă, prea slabă și în loc să mă bucur de el, îl agresam cu tot felul de critici preluate de la alți oameni.

Septembrie 2008
M-au anunțat de la serviciu că trebuie să-mi dau demisia, nu mai voiau să mă primească așa bolnavă. Mi-am dat demisia, nu am vrut să fac scandal, deși m-a întristat egoismul celor de-acolo. Mi-am propus să atrag cu puterea gândului un loc de muncă mult mai fain și până la urmă m-am convins singură că locul și oamenii aceia nu erau pentru mine.

Octombrie 2008
Știau foarte puțini cunoscuți despre boala mea, cea mai bună prietenă a mea de pe vremea aceea, mama, surorile și vreo doi, trei apropiați. Îmi era rușine.

Îndoielile nu-mi dădeau pace, pe lângă calea pe care alesesem să merg mai departe în viață, existau și momentele de panică. Ceva din interior îmi spunea că trebuie totuși să merg la un control. Am căutat pe cineva la spitalul de oncologie, m-am prezentat cu toate actele, i-am explicat că nu vreau chimioterapie, am primit înțelegere dar am început acel tratament hormonal. Practic, făceam o injecție o dată la 28 de zile care bloca ovarele să producă estrogen și luam două pastile în fiecare zi.

Reacțiile secundare pe care am început să le simt după aproximativ o săptămână, erau greu de suportat pentru un om de 25 de ani, transpiram aproape non-stop, noaptea îmi schimbam hainele cam de două ori, oboseam teribil și începusem să mă îngraș. După două luni am renunțat și la acest tratament pe care trebuia să-l fac între doi și trei ani, în funcție de evoluția bolii.
Îmi amintesc că mergeam la spital, doamna doctor îmi dădea injecția și îmi spunea să merg pe secție să o fac. Eu luam injecția, ieșeam pe ușa spitalului și o aruncam în primul coș de gunoi.

După o lună de la încetarea tratamentului, corpul meu a intrat pe făgașul normal.

Sosise timpul să-mi caut de lucru.

Pești cu Cancer

Durerea

Martie 2008

După operație, mergeam de două ori pe săptămână la control, la București. Am făcut cunoștință  și cu alte persoane care se confruntau cu aceeași problemă ca a mea, doamne mai în vârstă, în principal, dar vedeam și copiii, tineri sau bărbați. Trupurile firave ale copiilor, cu pielea translucidă prin care se vedeau venele arse de chimioterapie, îmi provocau, fără excepție, plânsul și indignarea.

În cabinetul medicului, se consultau mai multe femei de-odată, îmi amintesc trupul unei doamne, mutilat de o mastectomie, imaginea respectivă încă îmi rulează în background, m-a șocat.

Aprilie 2008

Medicul din București mi-a recomandat să merg de urgență la oncologie în Brașov pentru a fi luată în evidență și a începe tratamentele. Zis și făcut. Mi-am pregătit dosarul cu toate analizele, ieșirile din spital, copii după buletin și alte asemenea și m-am prezentat la ușa medicului din Brașov.

Domnul respectiv, nu o să-i menționez numele, a aruncat o privire peste acte, apoi cu o figură lipsită de expresie, dar foarte sigur pe ceea ce spune, mi-a descris viitorul. Și-a arătat regretul pentru că nu am ales să fac operație de mastectomie (îndepărtarea totală a sânului), mi-a spus că trebuie de urgență să încep chimioterapia, urmată de un tratament hormonal care va dura aproximativ doi ani. Speranța de viață cinci ani, conform statisticilor. Mi-a explicat că în corpul meu de 25 de ani, va locui de acum o bătrână de 70 de ani și că o astfel de boală la o vârstă atât de mică este foarte agresivă.

Mi-am luat dosarul cu acte, i-am mulțumit pentru informațiile oferite și am plecat. Nu m-am mai întors niciodată la ușa dumnealui.

Pe drum, lacrimile țâșneau din mine ca o fântână arteziană, nu vedeam unde pun piciorului, nu vedeam oamenii de pe stradă, nu auzeam nimic în afară de vocea medicului spunându-mi că mai am de trăit cinci ani. M-am decis să-mi pun capăt zilelor. Chimioterapia mi se părea iadul pe pământ.

Nu știu exact de ce eram așa dărâmată, pentru că trebuie să mai trăiesc încă cinci ani de chin sau pentru că în cinci ani voi muri. Oricum, nu gândeam limpede.

Pe stradă m-am întânit cu un cunoscut, l-am speriat probabil, pentru că după ce i-am povestit ce mi se întâmplase, a plecat într-ale lui, grăbit. Adevărul doare.

A doua zi, am luat hotărârea să ignor medicina alopată și să mă vindec prin puterea gândului.

Pești cu Cancer

Prima operație

Februarie 2008

Viața îi părăsește pe oameni fix atunci când sunt mai pregătiți să trăiască.

A fost o lună amorțită, eu în schimb, eram mai vie ca niciodată. Știam că până atunci trăisem amețită, muncă, casă, muncă, casă și tot așa, mă mai scutura din amorțeală vreo îndrăgosteală pasageră, dar niciodată nu îmi imaginasem că mă voi trezi la viață printr-un cancer. Prinsesem curaj să le spun celor de la muncă veștile mele și îi anunțasem că voi lipsi o perioadă.

Cred că îmi era teamă de operație sau de urmările ei mai cu seamă. Citisem că este posibil în timpul operației, o celulă stricată să plece prin corp și să te trezești din anestezie plin de cancer.  Doamne, informațiile astea de pe net zici că sunt făcute să îți distrugă și cea mai mică încredere pe care o ai în viață.

28 februarie 2008

Stăteam cuminte în salonul spitalului din București și făceam exerciții de imaginație. Scoteam nodulul afară din mine și îl călcam în picioare. Doamna asistentă a venit pregătită cu substanțe de tot felul sub formă de perfuzii și cu o lamă de ras, mi-a sugerat să ridic mâinile fiindcă vrea să mă epileze, așa se face înainte de operație.

Am dormit buștean în noaptea aceea.

29 februarie 2008

Mama, emoționată lângă patul meu, făcea exerciții de încurajare: – Hai că o să fie bine! – Hai că totul o să decurgă bine, ai să vezi! – E cel mai bun medic din România! Etc, etc și așa mai departe.

La ora 11, am fost dusă în sala de operații. Mi s-a spus să număr invers, de la 10 la 1, am numărat: 10, 9 și cam atât am apucat până mi-am luat somn de voie.

N-am visat nimic, nu știu unde au dispărut câteva ore din ziua aceea, dar m-am trezit la terapie intensivă, cu mama lângă pat, care se uita la mine cu ochii ei mari și verzi, ușor înlăcrimați, spunându-mi că i-au ieșit câteva fire albe cât a așteptat pe hol. M-a făcut să râd. Am spus bancuri, la toată lumea, asistentă, medici, colegi de salon, n-a scăpat nimeni de unicul banc pe care îl știam și îl ziceam încontinuu, ca o placă stricată.

Totul a decurs bine, fusese îndepărtată doar tumoarea, sânul era la locul lui cu o mică tăietură, dar era încă parte din mine. M-am bucurat.

Lângă patul meu, o doamnă  din alt pat, operată și ea, îmi tot zicea să mă duc în salon să-i aduc telefonul că trebuie să o sune fiul ei.  –  Camera 402, etajul 2, te rog domnișoară, mata ești mai tânără.

După câteva ore, am fost dusă în salon. Calmante, somnifere, perfuzii, vene, oameni confuzi, gânduri și mai confuze, dar eram fericită, în curând aveam să plec acasă și să-mi amintesc de acea zi, o dată la patru ani.

 

Pești cu Cancer

Începutul

August 2006,

Terminasem facultatea. Era o caniculă înfiorătoare, niciodată nu mi-a plăcut căldura și am încercat pe cât se poate să evadez dintre betoane, în zone unde se putea respira omenește.

În acea vară am mers în Vama Veche, aveam 23 de ani și eram bucuroasă că am reușit să duc până la capăt o facultate care nu mi-a placut. Contabilitate și informatică de gestiune. Ciudată meserie mi-am ales, pentru un om care mai toată viața s-a crezut artist. M-am distrat cum am putut eu mai bine, știam că la întoarcere voi începe lucrul, așa ca mi-am permis.

Ajunsă acasă, bronzată și faină, în timp ce făceam duș, am simțit un nodul la sânul drept, ca un bob de fasole și o durere deranjantă în axilă. Un fior mi-a străpuns inima și pentru câteva secunde m-am gândit că poate este ceva malign, apoi m-am consolat cu gândul că sunt prea tânără pentru așa ceva.

În 2006, doar în filme văzusem femei care aveau cancer mamar iar informația care circula pe internet pe vremea aceea, asigura cititorul că abia dupa 40, 50 de ani poți să te îmbolnăvești de o asemenea boală. Am stat oarecum liniștită și credeam că acel nodul provine de la vreo dereglare hormonală.

Am început lucrul, evident nu-mi plăcea, contabilitate pură, așa că m-am decis să mă apuc de școala de teatru. Ziua munceam iar seara mergeam la cursurile de actorie.

Decembrie 2007

Sânul meu drept începuse să se deformeze, axila nu mai durea, dar nodulul creștea. Atunci, înainte de Crăciun am intrat prima dată cu adevărat în panică și am decis să merg la control.

Nu știam exact ce fel de control ar trebui făcut așa că mi-am aranjat o programare la ginecologie. Am mers împreună cu mama. Cu jenă, i-am spus medicului motivul pentru care am venit la el. Cu jenă mi-a răspuns și el că nu este în regulă ce se întâmplă și ar trebui să fac niște controale mai amănunțite.

Nu știu cum a trecut Crăciunul și Revelionul.

Ianuarie 2008

Am ajuns la Institutul de Oncologie Fundeni, din București, tot cu mama. Am căutat un medic bun și am început analizele. Sânge, ecografie mamară, mamografie, RMN. Toate cadrele medicale întâlnite acolo, m-au întrebat dacă am pe cineva în familie cu cancer. Nu aveam, toate femeile din familia mea erau sănătoase tun. Au ieșit analizele pe care scria mare: PACIENT 24 DE ANI, CARCINOM INVAZIV DUCTAL SÂN DREPT, 1,5/2 cm. Excelent, mi-am zis.

Plângând am rugat-o pe mama să mă ierte, dar eu fumez de la 14 ani și tare mi-ar prinde bine o țigară. Am mers amândoua la chioșcul de vizavi, ploate, deși afară era ianuarie și am fumat acea țigară ca și cum ar fi fost ultima.