Browsing Tag

om

Non-sens

Fără pată

Cobor în beciul ființei mele. Este întuneric și miroase urât, a umezeală și a stătut, dar cel mai frică îmi e de întuneric. Am încercat de multe ori această aventură, dar s-a sfârșit la fel cum a început.

Cobor încet, treaptă cu treaptă, și-mi adaptez vederea în nevăzut. Cine ne-a implantat în cap ideea că întunericul este de temut? Isteață a fost acea persoană, căci chiar acum în timp ce vreau să urc din nou la suprafață, mă străfulgeră un gând, că acolo jos în întuneric se ascund comori de nepriceput. Și, totuși frica mă lipește de perete, vreau să țip, dar gura nu pot s-o deschid, fiindcă ar năvăli în ea mirosul de acru și de nepotrivit.

Visez în semiîntuneric, ascult cu ochii întredeschiși, cum cineva îmi zice dulce, că sunt frumoasă și-s om bun. Nu, nu mai vreau să merg în mine, mă duc afară, mă duc să mă mai mint.

Ce bine este să fiu iubită, ce bine este să fiu plăcută, ce bine îi este creierului meu maimuță să se târască în frumos! Superficial, dar frumos.

Apoi, adorm în uitare, adorm în iluzii, adorm în mâncare și-s tot mai nefericită. Începe să mă doară negarea asta în care mă zbat. Îmi fac avânt și-o iau pe scări în jos, din nou, în beci, vreau să ajung.

O văd ascunsă în tăcere, pe Nicoleta, prietena mea, este mică și neagră. Mă iubește și mă urăște și mă face să sufăr de nu mai pot suporta. O iubesc și o urăsc. Vreau să o bat, dar când mă apropii să-i dau o lovitură, observ că eu sunt ea și ea sunt eu.

Nedreptatea își face apariția-n prim plan, mă pune la pământ nu alta. Detest acest defect la oameni, aș vrea să-i zgâlțâi, să-i aduc la ceva mai bun, dar uite că mă simt nedreptățită, de ea, de tine, și de mulți.

Văd bine acum în întuneric, mă văd pe mine sângerînd, de fiecare lovitură primită pe acest pământ. Acest tărâm nedigerabil, e tot al meu, eu l-am creat, fugind cu mintea spre frumosul de neimaginat care mai tot timpul dispărea, fiindcă nu prea era, deaia.

Da, eu sunt tot ceea ce observ la tine, sunt tu, iar tu ești ceea ce observi la mine, ești eu. Și știu acum că de m-aș pierde, m-aș regăsi în toate judecățile făcute, m-aș regăsi plângând, îngenuncheată de închipuirea ființei mele că eu sunt fără pată. Sau tu.

Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.