Browsing Tag

oameni

Non-sens

Hilar

Viața este un cerc. Sunt învăluită într-o sferă. Am cumpărat carioci colorate pentru a desena puncte pe foi nude.

Mi-am imaginat că datorită punctelor voi face mai ușor conexiunea experiențelor.

Când am început să-mi desenez mie cercul? Când eram mai mică, cercul eram eu.

Totul se repetă cu aproximație de matematician. Îmi ascult pattern-ul, îmi strigă frică.

Merg pe linii paralele, creez raze ajutătoare. Introduc în cerc, persoane. Le împrumut metode de mișcare în propriul cerc. Fără să vreau, dar uite, că uneori vreau. Dar ce vreau eu, ele nu vor și uite așa cercul se micșorează, doar ca să crească iar.

În cercul meu am o plasă de pescar. Mă pescuiesc singură, hilar. Prind pești, unul mai victimă ca celălalt. Îi adulmesc cu foame de om nemâncat, de alții.

Șterg o bucățică de cerc, o numesc lumină. Am nevoie de ea pentru a-mi lumina gândurile. Cine ne bagă ideile cu pâlnia în cap?

E aglomerație, iar aerul din cerc e sufocant. Mă ascund și mă descopăr iar. Tot în cerc și tot la fel.

Îi scot afară pe cei pe care nu-i mai plac. Ei urlă la mine, că ei mă plac. Sunt rea.

Sunt autentică în cercul meu, în afara lui, sunt identică.

Și ce dacă viața mi se derulează pe langă cerc?

Și ce dacă mi-am dorit să fiu Zenobia și mi-am dorit să mă îmbrac în folie de plastic, pentru ca tu să mă iubești sufletește? Dar tu m-ai iubit după rochie.

Iubirea e un cerc vicios. Iubirea din cercul fiecăruia. Iubești, iubești, iubești, pâncă cazi lat. Te ridică viciul și crezi că o întâlnești iar, doar ca să te vindeci.

Pești cu Cancer

Pană când?

Nu am considerat niciodată că oamenii sunt fundamental răi. În egală măsură, n-am considerat nici că oamenii sunt fundamental buni. În tot răul pe care de multe ori l-am simțit până în măduva oaselor, am găsit partea bună, acea parte care nu te lasă să renunți la cineva, oricât de mult te doare. Cred însă, că o lipsă acută de iubire față de semenii noștri ne duce sau mai bine zis, ne aduce în fața unei urâte goliciuni sufletești care mănâncă fiecare părticică bună pe care o avem în noi, încet și sigur.

Mi s-a spus de multe ori să fac ce îmi place, să profit de viață, să merg încolo și-ncoace, să văd și să aud ce n-am mai întâlnit până acum. Ușor de zis, greu de făcut. Greu de făcut pentru că pentru mine a profita de viață înseamnă să fiu liniștită și împăcată, să am acea bucurie interioară, indiferent de circumstanțe. Bineînțeles, este greu de menținut așa o stare, ar însemna să contemplez continuu la frumusețe, bunătate și iubire. Pot să fac asta uneori, dar alteori mă lovește realitatea direct în moalele capului și atunci începe tragedia.

Iarna 2016

Mi-a fost greu să accept plecarea fostului meu prieten din viața mea. Mereu am avut o tendința de a mă agăța de câte cineva și a rămâne acolo agățată până nu se mai putea. Nu știu cum se renunță la oameni. În absolut toate relațiile pe care le-am avut, eu am fost cea părăsită, pe diverse motive: sunt prea egoistă, sunt prea demanding, sunt prea complicată, sunt prea independentă, sunt prea mult, sunt prea tristă etc., etc.

Ce să faci când vezi că cealaltă persoană nu înțelege ce se întâmplă? Ce să faci când știi că visele celeilalte persoane legate de viață nu mai corespund cu ceea ce tu poți să oferi? Ce să faci când realitatea în care tu îți duci traiul provoacă suferință? Ce să faci când vezi clar că cealaltă persoană se chinuie lângă tine, dar pe interior strigă o voce disperată: -te rog nu pleca, nu acum, am nevoie de tine!

A plecat, a fost mai ușor să audă de la altcineva cuvinte frumoase care îl înălțau într-un fel sau altul, decât să mă asculte pe mine văicărindu-mă de nu știu ce dureri sau stări anxioase. Și îl cred, e mai bine așa.

Pe 30 noiembrie, am terminat chimioterapia. Ce ușurare! Ce stare de bucurie la văzul analizelor care indicau remisie completă. Părul avea să crească, fizicul să se înzdrăvenească, până când? Nu se știe.

Pești cu Cancer

Întâmplarea de la petrecere

Toamna 2016

Nu-mi mai aduceam aminte când am dansat ultima oară. Poate acum o sută de ani, având în vedere că n-am dansat niciodată cu adevărat. Cumva, de fiecare dată, în mulțime, când e de dansat, mă apucă complexele. Sunt prea înaltă pentru dans, lumea se uită la mine, dar cât de mult îmi place să dansez, cât de mult îmi place muzica.

În vinerea aceea se anunța petrecere în oraș. Să merg și eu îmi spuneau oamenii, mai ies din casă și din păduri, mai cunosc pe cineva, nu se știe. Să cunosc pe cineva în condițiile astea pentru mine este oarecum o provocare.

Acțiunea se desfășoară extrem de rapid, cunosc persoana, se arată dată pe spate de felul meu de a fi, află diagnosticul și fuge. Nu este vreo tragedie, dar ajung la compătimire față de omul respectiv, iar mie îmi scade drastic încrederea în mine, și ea, destul de șubredă de fel.

M-am îmbrăcat frumos, cum s-ar zice, mi-am luat inima în dinți, frizura nu a necesitat aranjare, eram în perioada în care părul se aranja de la sine, fiindcă nu prea era și uite așa m-am îndreptat spre petrecerea cu pricina.

Ajunsă acolo, plin ochi de lume, pe semne că și ei voiau să cunoască pe cineva sau pe altcineva, nu se știe. Multe figuri îmi erau cunoascute de pe vremea când eram petrecăreață și nelipsită de la tot ce era mai cool și mai nonconformist prin oraș. Tot așa, cam acum o sută de ani, fiindcă între timp am bântuit și prin alte orașe, am avut și alte lucruri de făcut. În fine.

Muzica acceptabilă, ritmuri hip-hop, jazz, soul, dată cam tare pentru sistemul meu auditiv ușor defect de la atâta chimioterapie. Am mai socializat cu o persoană, două, s-au minunat că unde este părul meu lung, de ce m-am tuns domnule, apoi că îmi stă bine și așa, dar să-i mai schimb nuanța, în fine, discuții de petrecere.

În camera de dans nu prea era lume, o cameră mică și întunecată, exact ce-mi trebuia. Am dansat poate două ore, fără oprire și fără complexe, cu ochii închiși, doar eu și muzica. Nu știu cum a trecut timpul.

Am ridicat ochii spre bar, mă gândeam că ar fi util să-mi cumpăr o stică cu apă și l-am văzut, mergea pe patru cărări. Un amic, simpatic de felul lui, mă amuza mereu cu ideile lui oscilante despre orice. În general, își dorea să se călugărească, dar în cea mai mare parte a timpului alerga după fete pentru a le cere de nevastă. Evident nici una n-a vrut pentru că el tot singur era, la vârsta lui.

M-am apropiat de el, pentru a înțelege mai bine ce voia să comunice cu mine, dar ce să vezi, că în timpan îmi răsună un răgnet monstruos: – Băăăă, voi știți de ce are asta cancer? Fiindcă e proastă! Poate doar DJ-ul nu a auzit răgnetul având căștile pe urechi. M-a luat amețeala instat, nu mi-a venit să cred ce aud, eram ca într-un vis, cum e posibil?

Secunda sau secundele, nici nu mai știu, s-au dilatat nemăsurabil, dar știu că totul a durat poate o sută de ani. Toate șansele de a cunoaște pe cineva s-au risipit în răgnetul acela. N-am observat dacă se uita cineva la mine, fiindcă din cauza amețelii nici nu mai vedeam. Am văzut în schimb că îmi plângea neîncrederea, eram nefericită și mă zbăteam în noroi, nu mai vedeam dragostea dintre oameni, nu mai simțem dragostea mea, ce tristețe și amărăciune și tot ce este mai urât pusese stâpânire pe mine. Am ridicat pumnul, tot în secunda aceea și tot ce am știut să fac a fost să îi dau cu el în față. I-am dat unui om cu pumnul în față, da, dar uneori circumstanțele cer violență, altceva n-am știut ce să fac. Apoi, am fugit, până acasă, pe jos, noaptea.

Am fugit să mă asund de lumea pe care oricum nu doream s-o cunosc de la bun început.

Dimineața când m-am trezit aveam febră musculară.

Non-sens

Oamenii spun așa și pe dincolo

Oamenii spun că o să mă ajute, dacă am nevoie să apelez la ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e nasoală condiția mea, dar eu sunt puternică și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au și ei problemele lor, e greu să mă asculte și pe mine cu ale mele și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că de la ceva tot trebuie să murim și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că arăt prea bine pentru un om bolnav și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt curajoasă să mă expun așa cu boala în fața și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că se roagă pentru mine și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că cei care au cancer mor în chinuri groaznice și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că perucile mele par nenaturale și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e prea dur pentru ei ceea ce eu trăiesc și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că îi deprim cu poveștile mele telenoveliste și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că scriu foarte fain și să scriu chiar o carte și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că le este frică să stea prin preajma mea din cauză că o să sufere dacă pățesc ceva și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că mă pot vindeca naturist, cu ajutorul gândului și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au altceva de făcut când am nevoie de ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt înaltă și se vede de la o poștă că sunt altfel și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că nu prea ai șanse dacă problemele au ajuns la oase și așa și pe dincolo.

Dar vuietul cuvintelor nespuse mie el îmi răsună în creier, el este cel adevărat.

Restul, cuvintele spuse – sunt particule fine de tot care se risipesc, dar nu înainte de a fi un tot unitar care îți străpunge universul și așa și pe dincolo.

 

Pești cu Cancer

Gânduri aleatorii

Vara, 2016

Uneori mă uit la medicul meu și mi se pare că are pe interior multe sertărașe cu toate simptomele pacienților lui. Sertărașele sunt aranjate în ordine, și deschise doar atunci când este necesar, altfel, stau încuiate și păzite bine de fiecare diagnostic în parte.

Pe mine mă întreabă de fiecare dată cum mi-a fost săptămâna de la ultimul control. Pentru că o perioadă am mers săptămânal. În vara lui 2016, am început să merg o data la trei săptămâni. Făceam chimio dintre cele mai puternice. Șapte sau opt ședințe trebuia să fac, am scăpat doar cu șapte.

Prima tură, mi-a fost frică pentru că nu știam la ce să mă aștept. A doua tură, mi-a fost frică pentru că știam la ce să mă aștept. După, răul dura trei zile, dar trei zile în care îmi doream să devin una cu patul în care dormeam. Apoi, încet îmi reveneam. Gustul de vopsea îl aveam în gură cam o săptămână. Trebuia să mănânc mâncare foarte picantă.

Cu siguranță că există Dumnezeu. Am văzut doamne care înainte de tratament își fac o mică cruce. Semn de credință, altfel n-ar avea sens.

O doamnă de la spital, mi-a spus că știe pe cineva care are probleme la oase. Într-o zi I s-a rupt din senin mâna, au operat-o și i-au pus tijă. Îmi e teamă că o să ajung și eu la fel. Îl întreb pe medic dacă este posibil, îmi răspunde că nu.

Prietena mea Andreea, vrea să îi bată pe băieții din Sibiu care au urlat după mine, că sunt proastă că port perucă. O rog să-I lase în pace că nu știu ce vorbesc. Mă enervez și eu. Acasă, râdem amândouă de toată experiența. Ne gândim că nu trupul ne este limită. În timp ce stăm în bucătăria ei frumoasă din Sibiu, îmi spune că ea nu crede că eu o să mor de cancer, n-are cum. O cred, vreau să o cred.

Stau în salonul de spital și contemplez pereții. I-am învățat pe de rost. Mă gândesc că dacă ar putea vorbi, ar scoate din ei multă suferință, iar noi am rămâne muți. Doamna de 83 de ani care stă cu mine în salon, e cea mai tare. Îmi povestește viața ei, îmi place ce aud. E calmă, împăcată și emană o iubire care mă învăluie protectiv. Sufletul ei pare de copil.

Doamna asistentă îmi spune copilu’ și mă mângâie pe mână înainte să înțepe vena. Știe că nu-mi plac venele. M-am mai învățat cu intepaturile de ac.

De la spital plec întotdeauna pe jos până acasă. Trebuie să iau aer cât pentru următoarele trei zile în care voi sta doar în pat. În zilele în care nu îmi e încă rău tare, mă așez pe bancă în parc la Hidro și privesc oamenii care trec și mă gândesc. Îmi dau seama că de fapt nu îmi e frică de cancer. Mă înspăimântă unele povești pe care le aud, dar de cancerul meu chiar nu-mi e frică.

Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.

Pești cu Cancer

Iubirea de sine

Nu de puține ori mă regăsesc contemplând la iubire. Ce este ea? De unde vine?

Această temă a iubirii mă urmărește încă din copilărie. Primul pas către înțelegerea ei a fost prin intermediul gândurilor, printr-o analiză a ceea ce eu percepeam în jurul meu ca fiind iubire. Nu mi-a fost dat să simt, trăind într-o famile dezbinată, iar acest lucru mi-a fost motiv de căutare a unei definiții matematice care să cuprindă această minune de a iubi sau a fi iubit.

Vedeam în jurul meu, la alți oameni, momente de blândețe, de mângâiere, auzeam spunându-se cuvinte frumoase și am asociat acest sentiment cu binele. Pentru că da, iubirea asta, fără îndoială, trezește în tine și în ceilalți, o stare de bine, îmi spuneam adesea.

Apoi, am căutat-o în cărți, am citit romane despre iubire, în care oamenii se iubeau, dar se și urau în același timp. Sufereau din cauza iubirilor neîmplinite sau mai bine spus, iubiri nematerializate în ceva concret, trupesc. Îmi plăcea să-mi alimentez setea de cunoaștere a iubirii prin descrierile pe care le regăseam iar și iar. M-am observat suferind la o laltă cu personajul din carte dacă iubirea lui ajungea să îi chinuie sufletul. Unul dintre aceste personaje este Julien Sorel, din romanul Roșu și Negru a lui Stendhal.

Recunosc, mi-a fost greu să înțeleg cum este posibil ca iubirea să provoace suferință, să îți tulbure într-atât existența încât să vrei să-ți pui capăt zilelor. De ce oamenii îi dau iubirii o conotație tragică și totuși, aleargă după ea o viață întreagă?

M-am regăsit apoi, preluând în comportament ad litteram, ceea ce studiasem despre iubire și mi-am însușit fără excepție, iubirea cu părțile ei bune și iubirea cu tragismul ei curmător de vieți.

Crescând, am aflat că sursa nefericirii mele constante își are sâmburele din lipsa de iubire fața de propria persoană și că trebuie neapărat să învăț cum se face. De multe ori am auzit această frază Iubește-te pe tine însuți. Am întrebat prietenii, oamenii din jur care păreau experimentați cu această acțiune, voiam să-mi spună și mie cum să fac să ajung și eu la realizarea de a mă iubi. Unii dintre ei mi-au spus că trebuie să mă privesc în oglindă și să-mi zic te iubesc până voi ajunge să cred, alții, mi-au spus că răsfățul este primul pas, apoi, trebuie să fiu blândă cu mine, să iert trecutul, iar pe alocuri să fiu egoistă, fiindcă înainte de toate, propria persoană contează cel mai mult.

Ianuarie 2016

Mulți ani am considerat că lipsa de iubire fața de propria persoană mi-a provocat cancerul de sân. Explicațiile care îmi întăreau convingerea erau multe și păreau adevărate:

Lipsa de iubire încă de mic copil a determinat ulterior, adultul din mine să nu știe ce-i aia iubire.
– Cancerul de sân are legătură cu iubirea, fiind situat în zona apropiată inimii.
– Neștiința de a iubi corespunzător duce la autodistrugere, chiar și printr-un cancer.
– Daca nu te iubești pe tine însăți nu te poți vindeca.

Luna ianuarie a fost o lună grea. Stările de rău din cauza tratamentului mă determinau să stau zile întregi în pat, fără vlagă sau dorință de a ieși pe afară să interacționez cu lumea. Răul se manifesta la nivel psihic prin stări de nervozitate accentuată, plâns isteric – uneori fără motiv, anxietate și uneori atacuri de panică, în special noaptea, mă trezeam din somn crezând că am murit.

Tot în ianuarie, o persoană dragă mie, s-a îmbolnăvit și a fost nevoie de o spitalizare mai lungă. Persoana respectivă neavând pe cineva care să-i fie de ajutor a apelat la mine. Cu greu m-am dus prima oară în vizită fiindcă starea de vomă pe care o aveam aproape constant, se accentua din cauza mirosului de spital. Cu greu am mers și a doua oară, apoi gândurile că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc au început să își facă apariția. – Doar și eu sunt bolnavă! îmi spuneam adesea.

Cum era cu iubește-te pe tine însăți? Așa am făcut în luna ianuarie, m-am pus pe mine pe primul loc, m-am gândit că persoana mea este mai importantă. De un egoism crâncen, am fost. Și am să regret toată viața, fiindcă acea persoană s-a dus, iar eu am rămas cu iubirea de sine care mi-a făcut o gaură imensă în piept și mi-a arătat că iubește-te pe tine însuți este cea mai mare minciună.

Despuiată

Înger de lut

Mi-a trimis Dumnezeu un înger,

Să nu fiu singură,

Este făcut din lut.

În ochi are râvnă și știe a plânge.

Uneori îi văd aripile care-l înalță,

Chiar dacă obișnuiește a spune,

Că-i om și poartă cu el, neputință.

Zâmbetul lui e o joacă,

Inima, caldă.

Înger de lut,

Ce și-a transformat suferința în artă.

Vorbele lui mă propulsează în viață,

Cu bunătatea lor atât de firească.

Cuvintele lui îi sunt alinare

Trupului meu obosit de tumultul vieții.

Cum să mă bucur, Doamne de el?

Fără a vrea să-i frâng aripile?

Despuiată

Conversație în cinci acte

I

El – Salut!

Ea – Salut!

El – De ce ești rasă în cap?

Ea – Chemo.

El – Nice. Eu am poliartrită reumatoidă. Știu cum e cu durerea. Sunt un empatic.

Ea – 🙂

El – Cu ce te ocupi?

Ea – Scriu despre cancer și ocazional contabilitate, dar cel mai des îmi place să sufăr. Tu?

El – Eu sunt haitist, scriu romane și strâng bani pentru zile negre.

Ea – Faci vreun tratament ceva? Te descurci, ai nevoie de ajutor?

El – Mă descurc, îmi place sa mimez independența chiar dacă sunt dependent de țigări, muncă și vorbit excesiv despre propria persoană.

Ea – Auch! Cum vine asta?

El – Să-ți explic. În primul rând, așa sunt eu, să nu zici că nu te-am atenționat. Muncesc mult fiindcă îmi place să-mi cumpăr iluzia la libertate cu salariul lunar pe care îl câștig. Pe ăștia de la muncă nu prea îi suport, în special pe șefu’, mă gândesc să-i sabotez firma, într-o zi.

Ea – Crezi în ceva?

El – Da. În mine și în puterea mea de a face bani.

Ea – Înseamnă că încă n-ai suferit destul.

Chat Conversation End

II

El – Vrei să ne vedem? Sunt un curios din fire.

Ea – Nu putem să ne vedem acum, urmează o perioadă dificilă pentru mine iar urcușurile și coborâșurile emoționale nu-mi sunt de ajutor.

El – Bine, am răbdare.

Ea – De ce ai vrea să te vezi cu o persoană ca mine? Viața mea e puțin diferită și cei mai mulți dintre oameni nu rezistă să-mi fie alături.

El – Îmi plac persoanele ca tine, ciudate, misterioase cu un dram de inteligență, în plus, știu cum este să fii bolnav, am rezona foarte bine pe partea asta.

Ea – Să știi că nu mai cred în oameni de multă vreme, dar îmi place simplitatea pe care o afișezi, aproape m-ai convins.

El – Hai să ne vedem!

Ea – Hai!

III

El – Nu-mi plac femeile tunse scurt, o să-ți mai crească părul vreodată?

Ea – M-ai dezamăgit! Cum poți să pui o asemenea întrebare? Te-am întrebat vreodată de ce ai mâinile strâmbe și dacă se vor mai îndrepta?

El – Ai dreptate, sunt un porc! Îți datorez niște scuze.

Ea – Ok, trecem peste. Sunt obișnuită cu întrebările stupide. Într-o zi m-a întrebat cineva dacă se ia cancerul, so….

El – După ce te faci bine, o să facem lucruri împreună. Chiar îmi pare rău, sunt un om care nu știe să facă complimente, așa sunt eu și tu trebuie să înțelegi asta.

IV

El – Eu nu mă consider un om bolnav, îmi place să visez că voi avea copiii, familie, spre deosebire de tine, care și-a limitat posibilitatea de a avea copii. Știi că se vede pe tine că ești bolnavă?

Ea – WTF! Știi că pe prospectul medicamentelor tale scrie infertilitate și risc de mutație genetică? Cum poți să vrei să aduci un copil pe lume în condițiile astea? Și apropo, vrei să ne uităm în oglindă să vedem cine pare mai bolnav?

El – Eu ignor boala, atât timp cât pot să muncesc sunt sănătos. Iar toți banii aștia pe care îi am, pentru că trebuie să recunosc, am mulți, îmi vor cumpăra libertatea la un moment dat.

Ea – Daaaa! Vezi că proiectezi cam mult într-un viitor incert și uiți prezentul. Nu vrei tu, mai bine, să ne bucurăm de ce este acum?

El – Nu pot, trebuie să muncesc, doișpe ore pe zi, iar duminca fac curat în casă.

Ea – La banii tai aș fi plătit pe cineva să-mi facă curat. Cum era faza aia că o să facem lucruri împreună?

El – Păi facem, dar trebuie să ai răbdare, pentru că înainte de toate, eu sunt important.

Ea – Ce îți place să faci cel mai mult?

El – Baie fierbinte cu paracetamol.

Ea – Băi, eu nu pot concura cu salariul, munca și egoismul tău. Ai auzit cumva de emoții? Ai simțit?

El – Sigur că am simțit, deaia am devenit așa acum, am simțit prea mult și m-am fript.

Ea – Sunt un pic obosită de la atâta analiză, cuvintele tale sunt multe și nu le pot procesa. Aș prefera să ne plimbăm, să ne bucurăm de natură.

El – Nu pot astăzi, dar promit să-mi fac timp pentru tine.

V

El – De ce nu vorbești cu mine?

Ea – Vorbesc cu tine, dar aș prefera să vorbim față în față.

El – Ești ok? Te comporți ca o femeie la menstruație. Vrei să ai răbdare cu mine? Crezi că merită investiția?

Ea – Investiția? Tu, până și relațiile emoționale le vezi inginerește. Dai ceva doar dacă ești sigur că merită, așa-i?

El – Lasă martirismul. Nu ești maica Tereza. Toți facem așa. Eu știu foarte bine ce trebuie să fac, adică bani și din când în când sex. O să-mi construiesc un glob de cristal în care am să locuiesc și nu am să mor niciodată de foame.

Ea – Băi! Tu observi că mănânci numai porcării? Supă la plic, MC-uri, bagi câte două pachete de țigări cu Fanta și te gândești la viitor. Mișcare nexam, pulsul tău este 120 în repaos și respiri ca un tren. Chiar mă enervează autosuficiența în care trăiești. Trebuie să te ajuți cumva, omule, dacă vrei să faci să devină realitate iluzia aia a ta, cu banii și libertatea.

El – Tu ai cancer, ai uitat? Să nu crezi că îmi e ușor să te accept așa, cu boala asta.

Ea – N-am uitat, n-am cum să uit, dar puținul timp petrecut cu tine mi-a dat și mie iluzia nemuririi. Mă învârt în metafizic, materialul mă sufocă. Planurile mă irită. Iar tu, nu trebuie să depui vreun efort să mă accepți. Sunt bine. Oricum, dacă reîncep chimio, ne despărțim.

El – Mi se pare corect, nu intenționez să vin după tine în groapă.

The end.

Non-sens

Primăvara sufletului

Oare ce vezi la mine om trecător?

Când pe stradă privirile se intersectează întâmplător?

Vezi o figură ponosită de griji?

Cu ochii vii și zâmbetul trist?

Un chip străveziu?

Capul ras milimetric?

Și un trup slăbănog, clătinându-se pe alocuri?

Uite-te bine, om trecător!

Pe sub hainele astea care atârnă, se află un suflet.

Un suflet viu chiar dacă trupul stă să se rupă.

Un suflet naiv, care crede în oameni chiar și atunci când n-ar trebui.

Un suflet cu vise, care încă mai speră,

Deși viitorul e cumva, efemer.

Cândva și trupul părea viu,

Dar ca un hazard al universului,

Sufletul era mort.

Nu-i plăcea lumea asta

Viața îi părea o povară greu de dus.

Oamenii cu al lor egoism și instinct de supraviețuire,

Erau hilari și cumva, de neconceput.

El voia să se bucure, de o floare, un pom sau o pasăre,

Dar în schimb reușea doar să se tulbure.

În timp, a-nvățat să mimeze,

Iubirea și bucuria din orice nimic.

Și-a pus masca pe față și a arătat lumii,

Că, deși el nu se simte de aici, de pe pământ,

Totuși îi place.

Și cam atât.

 

 

 

 

Non-sens

Căpșunul

Îmi ești frag,

Îmi ești fragă.

Căpșunul inimii mele,

Căpșuna vieții mele.

Fructele se iubesc și ele,

dar nu ca oamenii ci din rărunchiul sâmburelui dătător de viață.

Oamenii iubesc din cap.

-“Îl iubesc pentru că e bun cu mine!”
Analiza minții strică profunzimea iubirii.

Sursa photo Pinterest