Browsing Tag

oameni

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.

Despuiată

O mare de oameni

Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame, dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.

Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa? Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?

“Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i om.” Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om…

Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri, aveam aproape 1.80 m.

Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care l-am purtat încontinuu.

Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.

Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: – uite ce înaltă e fata aceea!

Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr. Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași înălțime cu toată lumea.

Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea. Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe care îi luasem că erau buni la lungime.

Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt oameni.

Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.

Despuiată

Ideal

Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele

În ceva nemaivăzut

Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți

Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus

uite așa nu mai dorm noaptea

Ziua umblu fără rost

Nu mai știu ce e cu mine

nu mai știu nici ce am fost.

Despuiată

Creștin sau cretin

M-am născut în perioada comunistă. Că au fost multe lipsuri materiale, asta o știe toată lumea. Mai puțin știut însă, este faptul că în întreaga perioadă care a succedat al doilea război mondial și până în anii 90, s-a dus o luptă crâncenă care a avut ca scop distrugerea creștinismului. S-au demolat multe biserici, au fost închiși în pușcării preoți care prezentau pericol pentru sistemul comunist, au fost batjocoriți și umiliți monahi ori oameni de seamă ai neamului românesc. Practic s-a dorit reducerea omului la statutul de animal muncitor, fără nici un Dumnezeu.

Evident, cineva care gândește câtuși de puțin, realizează că această condiție a omului este foarte ușor de controlat și manipulat.

Omul fără nici un Dumnezeu, este un fir de pai în bătaia vântului.

Nu am avut parte o cultură creștinească, în vremea când eram încă un copil, cei din jurul meu erau terifiați spre a pronunța cuvântul biserică sau Dumnezeu. Am trăit mulți ani într-o repulsie față de ceea consider acum că este sfânt. Nu mi se părea că este ceva greșit în felul meu de a vedea viața și religia pentru că aveam confirmarea colegilor de la școală, a vecinilor sau a prietenilor, care și ei la rândul lor erau la fel ca mine. Ba din contră, îmi amintesc că minoritatea celor care mergeau regulat la biserică erau luați în derâdere și categorisiți drept îndobitociți.

Prea multe nu s-au schimbat nici acum, când teoretic nu mai există constrângere din partea vreunui sistem dictatorial, iar omul are liberul arbitru. Ura împotriva credinței creștin-ortodoxe se manifestă din plin, în media – în principal, dar și în grupuri de oameni care se autoproclamă inteligenți.

S-a schimbat însă în mine ceva. M-am apropiat de ceea ce am căutat toată viața. Am găsit sens și am primit bucurie.

Da, știu e greu de explicat, e și mai greu de înțeles. Dovadă îmi sunt discuțiile cu ceilalți despre religie sau discuțiile despre mine care au ajuns la urechile mele. Nu îmi pasă prea tare ce spune lumea. Cei mai mulți dintre cei care acum consideră că am luat-o pe arătură, atunci când mi-a fost cel mai greu, s-au disipat în neant, preocupați de propria viață, refugiindu-se în cursuri de dezvoltare personală.

Cred că deși au trecut ceva ani de când s-a terminat cu prigoana creștinilor, au rămas urmașii celor reeducați de sistem, crescuți în iluzia puterii banilor.

Nu mă mai miră argumentele inteligenților atei împotriva lui Dumnezeu, îmi e clar că nu vorbesc din experiență proprie. Suntem oricum un neam priceput la păreri, suntem oricum urmași ai foamei, justificare să spunem, pentru foamea de bani și putere, care primează înaintea oricărui avânt dumnezeiesc.

Am scris acum ceva timp, un eseu într-o revistă de seamă, și îmi amintesc că mi-au șters pasajul în care povesteam despre descoperirea lui Dumnezeu, pe motiv că nu se cade, am insistat să fie pus la loc înainte de publicare, pentru că în toată experiența mea cu viața, oamenii și boala, descoperirea și aprofundarea religiei în care m-am născut este de departe cea mai tare descoperire.

Să trăiești fără nici un Dumnezeu, pe mine m-a durut, ironic este că m-a durut în cele mai fericite momente. Să trăiești conștient că există Dumnezeu pe mine m-a fericit, ironic este că m-a fericit în cele mai dureroase momente.

Să treci prin doi ani jumătate de chimio, două operații, dureri fizice pe care nici nu mai vreau să le descriu, moartea prietenilor mei pe care mi i-am făcut la spital, incapacitatea de muncă sau indiferența oamenilor pe care credeam că mă pot baza, fără un ajutor supraomenesc – nu este posibil.

Deaia mă doare când văd cum este luat în derâdere ceea ce este sfânt, ceea ce ar trebui să conteze pentru noi oamenii, fiindcă am simțit pe pielea mea ce înseamnă toate acestea.

Non-sens

îmi pare rău

Îmi pare rău că lumea detestă dreptatea

Îmi pare rău că se lasă, iar noaptea

Îmi pare rău că n-am plătit întreținerea

Îmi pare rău că mi-au tăiat, iar lumina

Îmi pare rău că fugi de albine

Îmi pare rău că stau doar cu mine

Îmi pare rău că nu pot să alerg mai bine

Îmi pare rău că inventezi scenarii

Îmi pare rău că nu cunosc marinarii

Îmi pare rău pentru tine

Îmi pare rău pentru voi

Îmi pare rău pentru mine

și-mi pare rău de albine.

Despuiată

Gânduri, gânduri

Într-un sat din China, oamenii obișnuiesc să se scuipe unul pe altul în fiecare zi, pentru a-și aduce aminte ce ființe mici sunt.

Locuim într-o lume neimaginat de mare, dar uite că, în toată această măreție, noi oamenii ne rezumam la a trăi în propria noastră minte deloc încăpătoare. Ajungem până într-acolo, încât ne expulzăm chiar și pe noi din ea, prin inconfortul pe care-l simțim adesea, dar și prin incapacitatea de a accepta micimea propriei persoane.

Adevărul este că habar nu avem cine suntem. Reperele la care ne raportăm, exterioare și interioare, sunt de-a dreptul distorsionate.

Este vina cuiva? Este vina noastră?

Zilnic, repetăm ritualuri – ne ridicăm din pat, mergem la muncă, venim acasă și ne uitam la televizor. Mergem la mese organizate împreună cu colegii de muncă și ne mâncăm împreună fericirea, apoi, o arătăm pe Facebook. Ne cumpărăm haine, mergem la saloane de înfrumusețare, apoi așteptăm să fim apreciați. Ce lucru extraordinar am făcut, nu?

Ne frunzărim încolo și-n coace discutând despre vreme, bineînțeles cu un ochi în telefonul de ultima generație pe care l-am achiziționat. Întreținem atmosfera prin discuții superficiale și apoi ne dăm de ceasul morții că suntem deprimați.

Mergem la psiholog. Acolo, ni se spune că de fapt toate traumele provin din copilărie. N-am fost iubiți suficient, părinții noștri sunt niște monștrii care trebuie crucificați, fiind direct responsabili de nefericirea noastră actuală.

Ce bine, ce minunat este că am găsit sursa angoaselor! Îi crucificăm, îi iertăm pe vinovații noștri, apoi ne târâm mai departe prin mintea noastră mică, ne mai cumpărăm două haine, după care sfârșim din nou epuizați și triști.

Suntem setați doar pe a primi. Dar, nu oricum, ci extrem de condiționat – cum vrem noi, și cât vrem noi. Să nu cumva să ne spună cineva ceva, o vorbă care ar putea să ne scoată din zona de confort, că îndreptăm trăgaciul spre el, fie el chiar și cel mai bun prieten. Nimicim și desființăm orice cuvânt sau gest care ar putea să ne pună în față cu propria nefericire, deși în mod ironic, nefericirea stă în fața ochilor noștri, ca o peliculă fină, zi de zi, noapte de noapte.

Nu gândim, deloc! Nu ne punem întrebări, nu vrem să aflăm cine suntem. Ne transformăm existența când în victimă, când în agresor. Simțim cu toată ființa că ceva este în neregulă cu noi, cu lumea din jur, dar nu avem puterea să ne mișcăm din loc. Așteptăm să vină sfârșitul lumii ca să ne scape de propria persoană, dar până atunci, dacă este posibil, să se inventeze o pastilă pe care să o luam și care să ne facă fericiți.

Vărsăm pe ceilalți tot gunoiul emoțional din străfundul interiorului, prin vorbitul continuu despre nimic – da, sigur, nimic foarte important și crucial pentru fiecare – sugerând subtil interlocutorului că ascultatul este o calitate divină. Am senzația că vrăjeala asta cu ascultatul a inventat-o unul care vorbea non-stop.

Ce este în neregulă cu noi, oameni buni?

Da, reunosc, uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap și să mă scuip singură, doar așa să-mi aduc aminte cât de mică sunt.

Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.

Despuiată

Trebuie

Mă regăsesc închisă ermetic în spatele cuvântului TREBUIE. Cine își poate imagina că un cuvânt, aparent lipsit de însemnătate, poate provoca adevărate crize de anxietate. Bineînțeles, în spatele cuvântului, se ascunde energia persoanei care-l folosește pentru a corecta și a aduce pe calea cea bună pe cineva. Recunosc, au fost momente în care, acest “trebuie”, m-a ferit de anumite pericole sau poate nu, dar în mod cert forța lui, m-a pus pe drumul pe care sunt acum.

Trebuie să te trezești dimineața, trebuie să mănânci tot, trebuie să fii curat, trebuie să mergi la serviciu, trebuie să te căsătorești, trebuie să zâmbești, trebuie să te porți frumos, trebuie să cedezi scaunul din autobuz oamenilor în vârstă, trebuie să faci copii, trebuie să înveți bine etc., etc.

Corpul meu se contractă și acum, când realizez că nu am reușit să îndeplinesc vreun “trebuie”, care mi s-a implantat în subconștient. Trăiesc uneori secunde de groază, la gândul că nu am realizat ceva, după cum ar fi trebuit.

Îmi repet în gând cuvântul TREBUIE.

Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, de 10 ori, de 20 de ori, până rămâne fără sens. Serios, e chiar hilar cum se aude, trebuie, repetat la infinit. T r e b u i e, i -ul pare nelalocul lui, apoi, buie – sună de-a dreptul grotesc, dacă mut t-ul în locul lui i – avem rebute. Exact, rebut anxios încătușat într-un cuvânt.

Nimic nu trebuie. Dacă trebuie atunci este nefiresc, tras de păr, nenatural.

În fiecare duminică, la biserică, întâlnesc o doamnă durdulie, cu chip blajin și privire ușor pierdută spre alte sensuri. Îmi place ce emană. În fiecare duminică, atunci când vede că mă așez pe scaun, își spune sieși cu voce tare, zic așa fiindcă ea de fapt vorbește cu mine, fără a se uita la mine însă, ci privind în gol: – Ia uite, iar a obosit!

E drept, în cea mai mare parte a timpului sunt obosită, dar eu nu mă așez pe scaun din acest motiv, ci pentru că am momente când mi se încețoșează privirea, încep transpirațiile și mi se înmoaie picioarele, atunci e musai să mă așez, altfel nu știu ce se poate întâmpla. Ea nu știe lucrurile astea. Ea știe că tinerii trebuie să stea în picioare și bătrânii să stea jos. E prinsă și ea în colivia lui “trebuie”.

Orgoliul meschin pe care îl trăiesc deseori, îmi sună în cap să iau atitudine, să-i răspund doamnei că “trebuie” ăsta e un mare căcat și să mă lase în pace că nu știe ea pe ce linii orizontale îmi duc traiul.

Modestia acută de care sufăr uneori, ca o a doua personalitate, își întinde înțelegerea față de ea și o învăluie. În momentele astea mă îndeletnicesc să-i admir chipul blajin, făuresc în imaginația mea toată copilăria ei de copil durduliu, o văd jucăusă pe alocuri, îmi lasă senzația că este chiar un om amuzant.

Apoi, îi observ accuratețea de a vedea dedesubturile oamenilor. Îmi vine să țopăi de bucurie pentru că mă observă, deși eu îmi doresc să fiu invizibilă, mă străduiesc chiar. De unde știe ea că eu îmi doresc și să fiu observată? De unde știe ea că mă zbat între nevoia de a fi văzută și dorința de a deveni insesizabilă?

Într-o duminică, când își va spune oftând că iar am obosit, am să-i spun că trebuie să-i mulțumesc că mă cunoaște atât de bine.

Un alt cerc care mă înghite fără voia mea, este cel în care îndepărtez lumea.

– Trebuie să faci ceva și să nu mai îndepărtezi oamenii, mi se spune. Nu o singură dată m-am confruntat cu acest “trebuie”, dar de fiecare dată rămân perplexă și mă întreb, când oi fi dobândit această putere. Eu nu vreau să îndepărtez pe nimeni, ba din contră, nevoia mea acută de iubire, adesea vrea oamenii legați de mine. Recunosc totuși o doză de adevăr în această afirmație, mă recunosc pe mine fugind după iubire în timp ce strig cât pot de tare că ea nu există.

Am să îngrop “trebuie”, undeva în pădure, după ce îl voi scrie de 108 ori pe hărtie. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vreau.

Despuiată

Oameni buni

Nu cred în oameni buni. Imi este suficient să mă știu pe mine pentru a-mi da seama că bunătatea oamenilor este o iluzie. Cred în oameni care sunt conștienți de ei înșiși, în schimb. Cred în oameni care lucrează cu sinele lor în fiecare clipă a existenței pentru a deprinde darul bunătății. E cale lungă, e cale anevoioasă. Este dureros de inconfortabil să acceptăm ca suntem răi. Să acceptăm că răutatea din noi este cea care ne pricinuiește necazuri, de aceea este mai la îndemână să plasăm răul în exterior.

Am văzut oameni aparent buni, care, la cel mai mic afront adus propriei persoane au luat foc, au răbufnit în cele mai urâte moduri. Am văzut oameni aparent răi, care și-au dat haina de pe ei pentru cel necăjit. Si atunci? Ce față are bunătatea?

Spunea Nicolae Steindhardt în Jurnalul Fericirii, că bunătatea este o formă de egoism, ne face să credem că ne asigură calea cea mai ușoară spre mântuire. Da, îi dau dreptate, tind să cred că vorbea despre bunătatea închipuită. În fond oricine consideră despre el că este fundamnetal bun, suferă de o lipsă totală de smerenie.

Cred în oameni luminoși, oameni care au coborât în ei pe calea adevărului, acel adevăr care ustură când te luminează, când te face să vezi cât ești de mic în comparație cu toată creația lui Dumnezeu. Doar de acolo, din conștientizarea miicimii prorpiei ființe se naște lumina pe chip. Când stai de vorbă cu un cerșetor și ai puterea să-l pui mai presus de tine, așa zdremțuros cum este și cu sticla de băutură la subraț, atunci ai ajuns la adevărata cunoaștere și conștientizare că absolut totul în jur este Dumnezeu, adică adevăr. Cine poate face asta? Eu nu. Eu judec și eventual măresc pasul să nu mă deranjeze mirosul. Și atunci? Cu ce sunt eu mai bună decat un cerșetor?

Urlă egoul în noi după slavă deșartă. Ne amagim că ne crește nivelul de energie dacă ne complimentăm peste măsură. Ce bine este când ni se spune că suntem minunați, e comod, de ce să mai lucram la modelarea sinelui după învățăturile primite, dacă noi suntem deja minunați. Până la proba contrarie, când ne enervează cineva și să vezi atunci, minunăție. Acceptarea defăimării este adevărata putere, este adevărata lecție. Atunci când te pui în genunchi în fața lui Dumnezeu și urlă sufletul în tine de durerea pe care o ai conștientizând, câte gânduri urâte ai la adresa celorlalți, conștientizând câte suflete ai mâhnit poate doar cu un cuvânt.

Toți suntem un singur trup, un trup sufletesc, o conștiință comună. Absolut tot ceea ce facem influențează acest trup. Într-o direcție sau alta. Sună înfricoșător, știu. Este înfricoșător când înțelegem că la suferința oricărui om suntem părtași și noi, este așa pentru că înțelegând acest lucru, sigura cale care mai rămâne este să devenim responsabili de ceea ce gândim, vorbim sau facem. Responsabilitatea ne înspăimântă.

E mai ușor să îl blamăm pe bolnavul de cancer că s-a îmbolnăvit din vina lui că nu mănâncă sănătos, că fumează sau a fumat, că e un bou și merită ce i se întâmplă, dar nu vedem că mâncarea ne-o otrăvim singuri, că ne e greu să ne mișcam curul din mașină, iar în felul acesta poluam aerul pe care îl respirăm, sau că am băgat invidie la greu prin gânduri în ceilalți până i-am desfigurat. Răul e la ceilalți, niciodată în noi, nu? Noi suntem buni și minunați.

Și ca să închei într-o notă pesimistă, că tot sunt acuzată de pesimism, mă uit în jur la cum arătam, la cum arată lumea în care trăim, la cum arată planeta pe care o locuim și vrem să o lăsăm urmașilor noștri și mă întreb, suntem buni sau nebuni?

Pești cu Cancer

Perdele cu frunze

Am primit de mai multe ori întrebarea cum mă simt după chimioterapie. Raspunsul este aprope întotdeauna – rău. Bine, bine, dar cum să descriu acest rău? Aș spune că este un amalgam de durere fizică combinată cu tot felul de stări emoționale și mentale.

Imaginează-ți o noapte de beție cruntă. Cum te simți dimineața?

Totul începe cu dimineața zilei de tratament. Slavă Domnului că memoria îmi este scurtă, în felul acesta uit mereu cât de rău mi-a fost tura anterioară de tratament și am putere să merg din nou la spital cu zâmbetul pe buze.

Analize.

Vene sparte.

Doamne asistente.

Spre după-masă, merg să ridic rezultatul analizelor cu emoțiile în gât – de fiecare dată. S-or mai fi îndreptat lucrurile? Am suficiente globule albe? Am suficiente globule roșii? Markeri buni?

În fața cabinetului domnului doctor se toarnă un film. Este unul adevărat, cu lacrimi, cu încurajări, cu povești de viață. Actorii sunt de toate vârstele.

Rețete naturiste.

Metode de a evita răul.

Iubiri dezvăluite.

Săgeți în inimă.

Acul mare cât un deget străpunge vena, bine că a intrat din prima. Tratamentul durează cinci sau șase ore.

Finalul se lasă cu amețeli, poate de la atâta stat jos, este replica fiecărui pacient. Se pleacă acasă cu fața palidă, dar cu o oarecare bucurie că a mai trecut o zi de chimioterapie.

A doua zi dimineața e cel mai nasol. Mahmureala mă ține în pat, aș vrea să mă ridic, dar dacă stau în picioare mă apucă voma. Prefer să mă holbez la perdea. Este colorată și plină de frunze. Unele mai mici, altele mai mari. Le urmăresc încet conturul cu privirea, de fapt le redesenez în mintea mea. Ce bucurie când reușesc să duc conturul frunzei până la capăt, este semn că nu trebuie să o iau de la început.

Inima bate tare, puls 120. Toți suntem unul. Realizez grandoarea impactului gândurilor mele asupra celorlalți oameni. Vreau să am gânduri de pace. Îmi e teamă ca nu cumva un gând nelalocul lui să provoace o catastrofă. Câți oameni oi fi descentrat cu gândurile mele tâmpite? Iartă-mă, Doamne. Nu știu ce fac.

Pe perete apare un paianjen mic. Mă cert că iar n-am făcut curat cum trebuie, dar ce bine că la mine în cameră mai este cineva. Se zbate săracul paianjen să ajungă la mine. Știe el ce primejdie îl paște? Pentru el sunt un fel de extraterestru.

A ieșit soarele, îmi închipui că spre seară o să ies la plimbare printre copaci. Nici o șansă. Adorm.

În somn nu doare nimic. Mă trezesc cu ideea obsesivă că nimic din ceea ce ni se face nu este ceva care să nu fi făcut noi mai înainte. Descompun fraza în cuvinte ca să înțeleg mai bine. Sună telefonul.

Mă uit pe geam, a venit seara. Mâine este o nouă zi cu alte dureri. Adorm din nou, în pace.