Browsing Tag

oameni

Pești cu Cancer

Iubirea de sine

Nu de puține ori mă regăsesc contemplând la iubire. Ce este ea? De unde vine?

Această temă a iubirii mă urmărește încă din copilărie. Primul pas către înțelegerea ei a fost prin intermediul gândurilor, printr-o analiză a ceea ce eu percepeam în jurul meu ca fiind iubire. Nu mi-a fost dat să simt, trăind într-o famile dezbinată, iar acest lucru mi-a fost motiv de căutare a unei definiții matematice care să cuprindă această minune de a iubi sau a fi iubit.

Vedeam în jurul meu, la alți oameni, momente de blândețe, de mângâiere, auzeam spunându-se cuvinte frumoase și am asociat acest sentiment cu binele. Pentru că da, iubirea asta, fără îndoială, trezește în tine și în ceilalți, o stare de bine, îmi spuneam adesea.

Apoi, am căutat-o în cărți, am citit romane despre iubire, în care oamenii se iubeau, dar se și urau în același timp. Sufereau din cauza iubirilor neîmplinite sau mai bine spus, iubiri nematerializate în ceva concret, trupesc. Îmi plăcea să-mi alimentez setea de cunoaștere a iubirii prin descrierile pe care le regăseam iar și iar. M-am observat suferind la o laltă cu personajul din carte dacă iubirea lui ajungea să îi chinuie sufletul. Unul dintre aceste personaje este Julien Sorel, din romanul Roșu și Negru a lui Stendhal.

Recunosc, mi-a fost greu să înțeleg cum este posibil ca iubirea să provoace suferință, să îți tulbure într-atât existența încât să vrei să-ți pui capăt zilelor. De ce oamenii îi dau iubirii o conotație tragică și totuși, aleargă după ea o viață întreagă?

M-am regăsit apoi, preluând în comportament ad litteram, ceea ce studiasem despre iubire și mi-am însușit fără excepție, iubirea cu părțile ei bune și iubirea cu tragismul ei curmător de vieți.

Crescând, am aflat că sursa nefericirii mele constante își are sâmburele din lipsa de iubire fața de propria persoană și că trebuie neapărat să învăț cum se face. De multe ori am auzit această frază Iubește-te pe tine însuți. Am întrebat prietenii, oamenii din jur care păreau experimentați cu această acțiune, voiam să-mi spună și mie cum să fac să ajung și eu la realizarea de a mă iubi. Unii dintre ei mi-au spus că trebuie să mă privesc în oglindă și să-mi zic te iubesc până voi ajunge să cred, alții, mi-au spus că răsfățul este primul pas, apoi, trebuie să fiu blândă cu mine, să iert trecutul, iar pe alocuri să fiu egoistă, fiindcă înainte de toate, propria persoană contează cel mai mult.

Ianuarie 2016

Mulți ani am considerat că lipsa de iubire fața de propria persoană mi-a provocat cancerul de sân. Explicațiile care îmi întăreau convingerea erau multe și păreau adevărate:

Lipsa de iubire încă de mic copil a determinat ulterior, adultul din mine să nu știe ce-i aia iubire.
– Cancerul de sân are legătură cu iubirea, fiind situat în zona apropiată inimii.
– Neștiința de a iubi corespunzător duce la autodistrugere, chiar și printr-un cancer.
– Daca nu te iubești pe tine însăți nu te poți vindeca.

Luna ianuarie a fost o lună grea. Stările de rău din cauza tratamentului mă determinau să stau zile întregi în pat, fără vlagă sau dorință de a ieși pe afară să interacționez cu lumea. Răul se manifesta la nivel psihic prin stări de nervozitate accentuată, plâns isteric – uneori fără motiv, anxietate și uneori atacuri de panică, în special noaptea, mă trezeam din somn crezând că am murit.

Tot în ianuarie, o persoană dragă mie, s-a îmbolnăvit și a fost nevoie de o spitalizare mai lungă. Persoana respectivă neavând pe cineva care să-i fie de ajutor a apelat la mine. Cu greu m-am dus prima oară în vizită fiindcă starea de vomă pe care o aveam aproape constant, se accentua din cauza mirosului de spital. Cu greu am mers și a doua oară, apoi gândurile că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc au început să își facă apariția. – Doar și eu sunt bolnavă! îmi spuneam adesea.

Cum era cu iubește-te pe tine însăți? Așa am făcut în luna ianuarie, m-am pus pe mine pe primul loc, m-am gândit că persoana mea este mai importantă. De un egoism crâncen, am fost. Și am să regret toată viața, fiindcă acea persoană s-a dus, iar eu am rămas cu iubirea de sine care mi-a făcut o gaură imensă în piept și mi-a arătat că iubește-te pe tine însuți este cea mai mare minciună.

Despuiată

Înger de lut

Mi-a trimis Dumnezeu un înger,

Să nu fiu singură,

Este făcut din lut.

În ochi are râvnă și știe a plânge.

Uneori îi văd aripile care-l înalță,

Chiar dacă obișnuiește a spune,

Că-i om și poartă cu el, neputință.

Zâmbetul lui e o joacă,

Inima, caldă.

Înger de lut,

Ce și-a transformat suferința în artă.

Vorbele lui mă propulsează în viață,

Cu bunătatea lor atât de firească.

Cuvintele lui îi sunt alinare

Trupului meu obosit de tumultul vieții.

Cum să mă bucur, Doamne de el?

Fără a vrea să-i frâng aripile?

Despuiată

Conversație în cinci acte

I

El – Salut!

Ea – Salut!

El – De ce ești rasă în cap?

Ea – Chemo.

El – Nice. Eu am poliartrită reumatoidă. Știu cum e cu durerea. Sunt un empatic.

Ea – 🙂

El – Cu ce te ocupi?

Ea – Scriu despre cancer și ocazional contabilitate, dar cel mai des îmi place să sufăr. Tu?

El – Eu sunt haitist, scriu romane și strâng bani pentru zile negre.

Ea – Faci vreun tratament ceva? Te descurci, ai nevoie de ajutor?

El – Mă descurc, îmi place sa mimez independența chiar dacă sunt dependent de țigări, muncă și vorbit excesiv despre propria persoană.

Ea – Auch! Cum vine asta?

El – Să-ți explic. În primul rând, așa sunt eu, să nu zici că nu te-am atenționat. Muncesc mult fiindcă îmi place să-mi cumpăr iluzia la libertate cu salariul lunar pe care îl câștig. Pe ăștia de la muncă nu prea îi suport, în special pe șefu’, mă gândesc să-i sabotez firma, într-o zi.

Ea – Crezi în ceva?

El – Da. În mine și în puterea mea de a face bani.

Ea – Înseamnă că încă n-ai suferit destul.

Chat Conversation End

II

El – Vrei să ne vedem? Sunt un curios din fire.

Ea – Nu putem să ne vedem acum, urmează o perioadă dificilă pentru mine iar urcușurile și coborâșurile emoționale nu-mi sunt de ajutor.

El – Bine, am răbdare.

Ea – De ce ai vrea să te vezi cu o persoană ca mine? Viața mea e puțin diferită și cei mai mulți dintre oameni nu rezistă să-mi fie alături.

El – Îmi plac persoanele ca tine, ciudate, misterioase cu un dram de inteligență, în plus, știu cum este să fii bolnav, am rezona foarte bine pe partea asta.

Ea – Să știi că nu mai cred în oameni de multă vreme, dar îmi place simplitatea pe care o afișezi, aproape m-ai convins.

El – Hai să ne vedem!

Ea – Hai!

III

El – Nu-mi plac femeile tunse scurt, o să-ți mai crească părul vreodată?

Ea – M-ai dezamăgit! Cum poți să pui o asemenea întrebare? Te-am întrebat vreodată de ce ai mâinile strâmbe și dacă se vor mai îndrepta?

El – Ai dreptate, sunt un porc! Îți datorez niște scuze.

Ea – Ok, trecem peste. Sunt obișnuită cu întrebările stupide. Într-o zi m-a întrebat cineva dacă se ia cancerul, so….

El – După ce te faci bine, o să facem lucruri împreună. Chiar îmi pare rău, sunt un om care nu știe să facă complimente, așa sunt eu și tu trebuie să înțelegi asta.

IV

El – Eu nu mă consider un om bolnav, îmi place să visez că voi avea copiii, familie, spre deosebire de tine, care și-a limitat posibilitatea de a avea copii. Știi că se vede pe tine că ești bolnavă?

Ea – WTF! Știi că pe prospectul medicamentelor tale scrie infertilitate și risc de mutație genetică? Cum poți să vrei să aduci un copil pe lume în condițiile astea? Și apropo, vrei să ne uităm în oglindă să vedem cine pare mai bolnav?

El – Eu ignor boala, atât timp cât pot să muncesc sunt sănătos. Iar toți banii aștia pe care îi am, pentru că trebuie să recunosc, am mulți, îmi vor cumpăra libertatea la un moment dat.

Ea – Daaaa! Vezi că proiectezi cam mult într-un viitor incert și uiți prezentul. Nu vrei tu, mai bine, să ne bucurăm de ce este acum?

El – Nu pot, trebuie să muncesc, doișpe ore pe zi, iar duminca fac curat în casă.

Ea – La banii tai aș fi plătit pe cineva să-mi facă curat. Cum era faza aia că o să facem lucruri împreună?

El – Păi facem, dar trebuie să ai răbdare, pentru că înainte de toate, eu sunt important.

Ea – Ce îți place să faci cel mai mult?

El – Baie fierbinte cu paracetamol.

Ea – Băi, eu nu pot concura cu salariul, munca și egoismul tău. Ai auzit cumva de emoții? Ai simțit?

El – Sigur că am simțit, deaia am devenit așa acum, am simțit prea mult și m-am fript.

Ea – Sunt un pic obosită de la atâta analiză, cuvintele tale sunt multe și nu le pot procesa. Aș prefera să ne plimbăm, să ne bucurăm de natură.

El – Nu pot astăzi, dar promit să-mi fac timp pentru tine.

V

El – De ce nu vorbești cu mine?

Ea – Vorbesc cu tine, dar aș prefera să vorbim față în față.

El – Ești ok? Te comporți ca o femeie la menstruație. Vrei să ai răbdare cu mine? Crezi că merită investiția?

Ea – Investiția? Tu, până și relațiile emoționale le vezi inginerește. Dai ceva doar dacă ești sigur că merită, așa-i?

El – Lasă martirismul. Nu ești maica Tereza. Toți facem așa. Eu știu foarte bine ce trebuie să fac, adică bani și din când în când sex. O să-mi construiesc un glob de cristal în care am să locuiesc și nu am să mor niciodată de foame.

Ea – Băi! Tu observi că mănânci numai porcării? Supă la plic, MC-uri, bagi câte două pachete de țigări cu Fanta și te gândești la viitor. Mișcare nexam, pulsul tău este 120 în repaos și respiri ca un tren. Chiar mă enervează autosuficiența în care trăiești. Trebuie să te ajuți cumva, omule, dacă vrei să faci să devină realitate iluzia aia a ta, cu banii și libertatea.

El – Tu ai cancer, ai uitat? Să nu crezi că îmi e ușor să te accept așa, cu boala asta.

Ea – N-am uitat, n-am cum să uit, dar puținul timp petrecut cu tine mi-a dat și mie iluzia nemuririi. Mă învârt în metafizic, materialul mă sufocă. Planurile mă irită. Iar tu, nu trebuie să depui vreun efort să mă accepți. Sunt bine. Oricum, dacă reîncep chimio, ne despărțim.

El – Mi se pare corect, nu intenționez să vin după tine în groapă.

The end.

Non-sens

Primăvara sufletului

Oare ce vezi la mine om trecător?

Când pe stradă privirile se intersectează întâmplător?

Vezi o figură ponosită de griji?

Cu ochii vii și zâmbetul trist?

Un chip străveziu?

Capul ras milimetric?

Și un trup slăbănog, clătinându-se pe alocuri?

Uite-te bine, om trecător!

Pe sub hainele astea care atârnă, se află un suflet.

Un suflet viu chiar dacă trupul stă să se rupă.

Un suflet naiv, care crede în oameni chiar și atunci când n-ar trebui.

Un suflet cu vise, care încă mai speră,

Deși viitorul e cumva, efemer.

Cândva și trupul părea viu,

Dar ca un hazard al universului,

Sufletul era mort.

Nu-i plăcea lumea asta

Viața îi părea o povară greu de dus.

Oamenii cu al lor egoism și instinct de supraviețuire,

Erau hilari și cumva, de neconceput.

El voia să se bucure, de o floare, un pom sau o pasăre,

Dar în schimb reușea doar să se tulbure.

În timp, a-nvățat să mimeze,

Iubirea și bucuria din orice nimic.

Și-a pus masca pe față și a arătat lumii,

Că, deși el nu se simte de aici, de pe pământ,

Totuși îi place.

Și cam atât.

 

 

 

 

Non-sens

Căpșunul

Îmi ești frag,

Îmi ești fragă.

Căpșunul inimii mele,

Căpșuna vieții mele.

Fructele se iubesc și ele,

dar nu ca oamenii ci din rărunchiul sâmburelui dătător de viață.

Oamenii iubesc din cap.

-“Îl iubesc pentru că e bun cu mine!”
Analiza minții strică profunzimea iubirii.

Sursa photo Pinterest

Utopie

The man with no soul

În acea dimineață de primăvară, m-am trezit cu o dorință de început proaspăt, zăcea de prea multă vreme în adâncul ființei mele astfel încât n-am mai putut să mă prefac.

Mi-am spus că trebuie să-l iert. Indiferent cât de supărată am fost și sunt încă, trebuie neapărat sa-l iert. Ranchiuna asta îmi mănâncă toată energia, deși pe bună dreptate o simt, doar și-a făcut bagajele să plece și m-a lăsat așa, înmărmurită, cu certuri inexistente la mine în cap.

Poate că sunt un soi de om laș pentru că în toate situațiile în care, în mod firesc, un om reacționează cumva, eu rămân înmărmurită, trupul îmi e inert, doar mintea rămâne vie. Îmi reglez conturile cumva în cap, rememorări de conversații cu replici pe care aș fi vrut să le spun, dar nu le-am spus, tot timpul replicile bune îmi vin în minte după ce momentul propice s-a încheiat.

Așadar, m-am îmbrăcat subțire și am ieșit să-l caut, în acea dimineață proaspătă, numai bună pentru planul pe care îl derulam în gând. Știam exact unde locuiește, nu-mi rămânea decât să merg până la casa cu pricina și să-mi fac curaj să bat la ușă.

Am zăbovit un pic mai mult pe drum, cu seamă imboldul născut în mine de a ierta și a-mi vedea mai departe de viață, îmi răscolea emoțiile trăite cât timp fusesem încă împreună, parcă voiam să le mai țin acolo în suflet, la căldură, înainte să le dau uitării.

Tălpile picioarelor mele mergeau singure, nu-mi amintesc deloc vreun efort depus pentru a înainta pe străzi, spre casa lui, mai bine zis, pluteam emoționată și îngândurată.

Voiam să-i spun înainte de marea iertare, că este un ucigaș de sentimente, că pe ale mele le-a omorât prematur, asemeni unui femei care decide să-si omoare pruncul înainte ca acesta să prindă contur. Voiam să știe că o data cu plecarea lui, a făcut o gaură în mine, pe care nici un doctor nu o poate opera, fiindcă nu are cu ce să o acopere. Nu există transplant de sentimente. Și apoi să-i spun că totuși îl iert. Îl iert fiindcă am nevoie să mă știu împăcată cu el, am nevoie să mă gândesc la el ca la un prieten vechi care a plecat în altă țară, deși știu prea bine că el a plecat din frică, spre altcineva.

Mă luasem cu gândurile și nici nu mi-am dat seama că stăteam de câteva minute în fața porții lui, pregătită să bat la ușă, când, stupefiată observ că ușa este întredeschisă ca și cum cineva care locuia acolo știa că am să vin. Dar de unde? Eu nu mă confesasem nimănui despre ceea ce avem de gând să fac, nici măcar eu nu eram foarte sigură, în urmă cu câteva ore.

Am intrat în casă, cu greu, pentru că la intrare zăceau mormane de haine mototolite. Am fost nevoită să le așez în dulapul de lângăm ușă, mai mult pentru faptul că din cauza lor, aerul din încăpere avea un iz usturător sau poate aerul provenea de la resturile de mâncare mucegăită care lâncezeau în bucătarie, printre farfuriile murdare. Am spălat vasele, am aruncat la gunoi resturile de mâncare, și am îndepărtat de pe podea senzația de lichid dulce căzut pe jos. Am deschis ferestrele și am tras pe nas o porție de aer proaspăt de primăvară.

Mi se făcuse milă de omul care locuia acolo, nu mă așteptam să găsesc așa o toamnă încețoșată și înecăcioasă, metaforic vorbind bineînțeles, dar nu știam cu ce să compar sentimentul de putrefacție care pusese stăpânire pe toate camerele acelei case.

Am urcat scările la etajul unu și am văzut acolo mult mai multe uși decât îmi aduceam eu aminte, erau vreo douăzeci la număr, fiecare având câte o poză cu o figură de femeie, atârnată într-un cui. – Măi să fie, pozele acelea semănau toate cu pozele de profil a unor fete pe care le știam de pe Facebook. Am deschis o ușă, am pășit în cameră și am zărit în întuneric silueta fetei a cărei poză o știam. Am fugit să deschid și celelalte uși unde am descoperit alte siluete. – This is completely disturbing! Unde am ajuns? Unde este el?

Am vrut să fug de acolo, dar curiozitatea mă împingea de la spate să descopăr misterul acelei case pe care nu o știam deloc așa. Voiam să-l găsesc pe el, să-mi cer iertare și să plec.

Am urcat la mansarda casei cu o presimțire de rău aprope nefirească, speram printre altele, să fie și el acolo, măcar să știu ca este sănătos. Nici nu mai voiam să-l cert, mi se părea destul de grav ceea ce el trăiește deja.

În capătul holului, îi văd figura printre razele de soare care intrau în încăpere prin crăpăturile din acoperiș. Era nebărbierit și îmbrăcat foarte sumar. Îi fac semn cu mâna dar el nu reacționează în nici un fel. Mi-a trecut prin cap ideea că poate nu mă vede, așa că m-am apropiat de el. Atunci mi-am dat seama că el de fapt nu vrea să mă vadă, îmi ignoră prezența cu o tenacitate demnă de școala de teatru. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre etajul unu, eu mă țin după el, deja mă ofitcam fiindcă bătusem atâta drum iar el nici nu se sinchisește să mă salute, măcar.

Deschide una dintre uși, intră în camera fetei iar eu, din nou înmărmurită, observ din hol, un ritual aproape nefiresc de ireal, care se derulează între cei doi, fără nici cea mai mică jenă de prezența mea acolo. Omul acela pe care eu nu-l mai cunoșteam, era un fel de Dorian Grey, își lua porția de apreciere în cel mai animalic mod posibil.

Atunci am înțeles, deși groaza celor văzute îmi lăsa senzația că nu mai gândesc limpede,  unii oameni pur și simplu trăiesc pentru a fi apreciați. Aprecierea este un fel de hrană spirituală pentru ei. And this is all they know. Apreciere, apreciere, apreciere.

Despuiată

Mulțumesc

Mulțumesc pentru că ai plecat, mulțumesc pentru convingerea ta că nu merit să fiu iubită de către tine, că nu sunt strălucitoare și demnă de prezența ta, dacă nu ar fi fost așa, nu aș fi știut că pot să mă descurc singură.
Mulțumesc pentru că ai renunțat la mine fix când aveam mai mare nevoie de cineva, ai renunțat pentru că îți era frică de viață, am învățat din asta, că și cele mai negre nopți au la finele lor, lumină.
Mulțumesc pentru că ai considerat că trăirile și stările tale sunt mai importante decât ale mele, așa este, privind din perspectivă ta. Din perspectivă mea, trăirile și stările, sunt iluzorii și lipsite de eternitate, dar mai ales, nu le poți programa.
Mulțumesc pentru că ai considerat că eu decad și te trag după mine, în timp ce tu ar trebui să înflorești. Am învățat că poți să decazi în cele mai înfloritoare condiții și poți să înflorești în cele mai decăzute situații.
Îți multmesc pentru că ai ales compania altor oameni pentru că ai crezut că ei te ridica, m-ai învățat că nimeni nu te ridică, pentru că toți suntem exact acolo unde trebuie să fim.
Mulțumesc pentru că m-ai ignorat chiar și atunci când strigătul meu interior îmi trăda disperarea, iar insistența mea dădea în penibil, m-ai învățat că sunt unul dintre acei oameni care nu renunță la credințele lor.
Mulțumesc pentru fiecare minciună, mi-ai arătat în felul acesta adevărul.
Mulțumesc pentru că nu ai avut răbdare și curaj să fii alături de mine, când eu chiar credeam că așa o să faci, mi-ai oferit posibilitatea să întâlnesc oameni care au fost și sunt alături de mine fără ca eu să cer ceva ci doar pentru că mă iubeau.
Îți mulțumesc pentru că ai renunțat atât de ușor la mine, m-ai învățat cum să lupt pentru mine și să renunț la a mă irosi fără rost.

 

Photo credit: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Utopie

Despre cum să fim mai buni

Să fim buni, pe această afirmație joacă dracii țonțoroiu cel mai aprig. După cum spunea un om tare desculț la minte : „Să fii bun, este investiția cea mai usora cu dobânda cea mai mare.”, un act de egoism, deci. Mi s-a spus de multe ori să fiu mai bună, să fac mai mult bine, am preluat sfaturile ad litteram și m-am dat de ceasul morții să fac să fie bine, luptându-mă în paralel cu trăirea interioară de a fi un om rău. Zic, luptându-mă în paralel, pentru că aparent nu e suficient niciodată pentru cineva, să fii bun. Trebuie să fii bun în contextul prezentat de el și în detrimentul ideilor lui.

Este cel mai ușor să accepți invitația cuiva de a face o ieșire împreună și a-i asculta povestea de viață, e mult mai ușor decât să refuzi, în orice caz, deși știi clar că nu vrei să petreci timp cu persoana respectivă, dar vrei să fii bun. Terenul propice pentru ieșirea la iveală a unor caracteristici mult mai josnice precum repulsia, iritarea și blestemul asupra faptului de a fi ieșit cu el. Acesta este doar un exemplu mai simplu care mi-a venit în minte, acum.

Cea mai perfidă formă de manipulare a semenilor este această expresie „trebuie să fii mai bun”. Este perfidă în primul rând, pentru că nici măcar cel care manipulează nu realizează ce face de fapt. Și apoi te regăsești înlănțuit cu bile mari și grele de picioare, pe care nu vrei și nici nu poți să le cari după tine.

Să fii bun că să te iubească lumea, să fii bun ca să primești recunoaștere, să fii bun ca să ajungi în Rai. Și uite așa trufia își face loc, încet și sigur, cu primul act de mărinimie pe care îl faci conștient pentru ce îl faci, ca să ai parte de ceva, mai bun.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Muzica

Muzica, intră exact acolo unde trebuie şi te face să nu te mai gândeşti, e un soi de meditaţie cică, nemaigândind, corpul  se armonizează  cu mediul şi începe să se mişte împreună cu el, aşa a luat naştere dansul, cred, atunci când dansezi ai cea mai înaltă vibraţie, nimic negativ nu trece prin tine.
Dacă mă gândesc la poveştile prin care se spune că dansul a stat la baza multor iubiri, aş putea spune că în iubire nu mai gândeşti, doar simţi, te armonizezi cu mediul, cu universul.
Interesant că am scos asta din mine, pentru că stau şi mă gândesc ce este de fapt universul şi de ce vorbim atât de mult despre el? La fel şi cu iubirea, se spun o grămadă de poveşti cică tot ce ne înconjoară este ea, oare? ştim noi de fapt sau eu, ce este iubirea şi universul,  când de cele mai multe ori nu vedem mai departe de propria persoană? Am auzit şi poveşti de genul, că tot universul este în noi, deci acolo ar trebui să fie şi iubirea, universul+iubirea+încă ceva=NOI. Da, tare, în cazul asta poate doar trebuie să ne reamintim, că iubirea este în noi şi nu trebuie să o căutăm în afară, oaaa, îmi place ideea, de fapt aşa este, că tot ce facem noi se reflectă tot asupra noastră. Dacă iubim pe cineva de fapt ne iubim pe noi, dacă ne purtăm într-un anume fel cu cineva de fapt cu noi o facem.
Ziceam la un momendat cuiva care se simţea singur, să se gândească dacă el la rândul lui face pe cineva să se simtă singur, când mi-am dat seama de chestia asta am avut remuşcări, fiindcă m-am gândit la bunicamea, o fac de atâtea ori să se simtă singură. Dar oare astea nu sunt decât aşteptări? Să aştepţi să te bage cineva în seama, apoi să te bage şi mai mult în seama, apoi să devii dependent, să te obişnuieşti şi să îl învinuieşti pe celălalt că nu se comportă cum te aştepţi. Când iubeşti laşi totul să curgă dai din tine tot şi nu aştepţi nimic, conform teoriei cică se întoarce. Din ce am văzut eu până acum în practică, nu prea se poate, doar pe perioade nu foarte lungi. Şi cu restul timpului în care nu putem ce se întâmplă? Sau stai, că nici timpul nu există, şi atunci cum măsurăm cum şi cât iubim? IUBIREA ESTE ÎN NOI…NOI SUNTEM IUBIRE, da, înţeleg acum, exact aşa cum suntem noi acum în momentul de faţă cu tot ce este bun cu tot ce este rău, suntem. Suntem=iubire. Simplu.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Freza și străinul

În orașul cel ridicat în slăvi de locuitorii orașului, care nu sunt de-ai orașului ci s-au mutat aici de prin împrejurimi, s-a lăsat ceața. Lumina de pe străzile mici și pline de mașini înghesuite este difuză și îți dă o senzație de gol în stomac și de: – ce aș mânca o plăcintă și aș bea un cappuccino, în cel mai frumos local, de pe cea mai frumoasă străduță, chiar aici în cel mai frumos oraș. Frumos, da’ întunecat. Localul este plin ochi. Ceața de afară este incomparabil mai tolerabilă decât fumul de țigară care îți taie subit respirația. Asemănarea localului cu orașul încețoșat și întunecat este înfricoșătoare. Merită efortul, îmi zic. Măcar să privesc la toți oamenii ăștia frumos colorați cu freze frumoase care par să vorbească între ei fără să spună nimic. Sorb o gură de cappuccino, iau o mușcătura de plăcintă și aud zgomote de cuvinte care vin din cealaltă încăpere. Era o ea, de o frumusețe nemaiîntâlnită cu părul proaspăt coafat, tuns, vopsit, tot tacâmul. Iși mișca buzele pe după țigara rotundă pe care o ținea între dinți, iar cuvintele prindeau glas pe după nodul din gât. Era supărată. Așa am dedus. Supărată pentru că efortul ei de a fi cea mai frumoasă dintre cei mai frumoși în cel mai frumos local din cel mai frumos oraș, nu era apreciat de străinul care îi ținea companie. Deși se cunoșteau de mulți ani. Aproape am terminat de mâncat când, el s-a ridicat de la masă, a trântit telefonul și a țipat: „Mai bine îți coafai țâțele că la păr nu se uită nimeni!” Și pleacă. Am uitat să spun că oamenii din acest oraș se strigă unul pe altul: „-Om frumos!” Și nu după nume.

Sursa photo: Pinterest