Browsing Tag

oameni

Non-sens

Musca

Un liant între mine şi ceilalţi a devenit diagnosticul pe care-l port. Cel mai adesea observ că, singurul subiect de interes sunt stările şi senzaţiile pe care le simt sau le percep.

Un interes morbid aş putea spune, pentru că, nu se simte în conversaţiile avute un vădit interes pentru condiţia mea ci, mai degrabă, o teamă a interlocutorului de a nu dobândi maliţioasa boală.

Cuvintele mele devin fără tăgadă, ori cuţite vii care sfârtecă mintea ori punţi de speranţe spre un final fericit.

Nu cred în finaluri fericite. Am văzut suficient de multe încât, să ştiu să-mi îmi ofer echilibrul unei resemnări. Mă disperă extazul gândirii pozitive, sinceră să fiu, n-am înţeles niciodată la ce ajută. Mi se pare chiar hilar să observ combinaţia dintre zâmbetele forţate de pe feţele oamenilor şi logorea verbală compusă din exagerări propulsate într-un viitor în care, absolut nimeni nu se poate încrede.

Când am ieşit la masă cu cele două fete, cunoscute şi necunoscute în acelaşi timp, am vrut mai mult să scap din lâncezeala în care mă zbat adesea. Am vrut să mă îmbat din vitalitatea şi elitismul pe care le percepeam la ele.

Reţinută în reacţii, zâmbeam plăpând după fiecare răspuns mecanic pe care îl ofeream întrebărilor curioase. Mă întrebam totuşi de ce simt nevoia să punctez interacţiunea cu zâmbete. O cereau ele? Mă liniştea pe mine?

Am simţit adesea cum între mine şi ceilalţi, cancerul a luat conturul unei persoane care stă întrepătrunsă între mine şi ei. O persoană care mănâncă fără încetare gânduri şi cuvinte. Nici nu pot spune mai mult decât curiosul prieten vrea să afle şi rămân înecată în propriile cuvinte, înfipte ca nişte ţepuşe, direct în gât.

Mă întristează faptul că nu pot să mă golesc de mine în nici o circumstanţă, să pot să uit pur şi simplu bagajul cu informaţii undeva, într-un loc neştiut ulterior, nici de mine.

Mâncarea părea a fi bună, exceptând excesul de grăsime lipit pe marginea farfuriilor. O lingură de mâncare contracara efectul de epuizare mentală, provenit din insistenta încercare a mea, de a părea totuşi un om normal. Cred că şi zâmbetul plăpând, uşor forţat îşi avea rădăcina într-o nevoie absurdă de-a mea de a proteja fetele de tristeţea ştanţată în mine.

Subiectul nu este deloc simplu. Greutatea vine însăşi din faptul că pe undeva, suspendată în neant, se vede o licărire a morţii. Cine vrea să se gândească la moarte într-o zi minunată de primăvară când absolut totul, învie?

Dar iată cum ironica viaţă îmi arată că moartea, este mult mai aproape de noi, ba mai mult, zace în farfuria alăturată, într-o baltă de grăsime. Era o muscă fleşcăită, cu aripile întinse în sosul maroniu. Cum să-i spun prietenei elitiste, că pozitivismul ei s-a metamorfozat într-o muscă moartă? Simţeam că nu merită ceea ce i se întâmplă, simţeam că este mult prea sensibilă pentru a suporta elegant aşa o înfăţişare grosolană. Îmi era teamă că odată observată cruda realitate, vitalitatea îşi va lua zburdalnic tălpăşiţa lăsând în urmă un dezgust total.

La un moment dat am avut senzaţia că biata muscă îşi mişcă picioruşele în lichidul vâscos, vrând parcă să ne scutească de penibilul situaţiei şi să se târâie într-un loc unde să nu fie văzută.

Probabil că era imaginaţia care proiecta propria-mi tendinţă de salvare a celor două din ghearele înfricoşătoare ale morţii, cea care vedea musca vie.

Într-un final, fata a luat cu un şerveţel vişiniu musca din farfurie.

Pentru o clipă, am zărit în colţul gurii ei un zâmbet plăpînd, forţat.

Despuiată

mai presus de orice

Uneori viaţa pare construită pe o cumpănă mare. Avem de luat decizii pendulând între ceea ce ne produce plăcere şi ceea ce trebuie cu adevărat de făcut.

Când alegi să faci lucrurile după bunul plac ţinând cont doar de ceea ce produce plăcere, întotdeauna există şi un revers. Întotdeauna plăcerea este precedată de durere. Fără exccepţie.

Un pas greşit pe calea delăsării, un singur pas în slujba propriului ego care tot timplul vrea ceva pentru a umple golul din sufletul omului lipist de Dumnezeu, este un pas sigur spre calea pierzării de sine în detrimentul deşertăciunilor.

Este crunt de dureros să asişti cu bună ştiinţă la moartea a tot, înainte de moartea propriu-zisă, mânat de instinctuala şi falsa nevoie de plăcere, de falsul sentiment de iubire în timp ce, cu bună ştiinţă alegi degradarea. Suferi.

Câteodată afundarea în iad este atât de adâncă încât, nimic nu te mai poate scoate de acolo. Rămâi prins în noroi dând vina pe viaţă, pe ceilalţi, pe orice altceva, dar nu pe propriile alegeri.

Totul îmi pare atât de întors pe dos încât firescul şi tânjirea omului câtre Dumnezeu se traduce ca fiind o capcană. Slujim morţii având convingerea că în felul acesta trăim. Ne vindem timpul şi viaţa. Ne vindem sufletul, total inconştienţi de ceea ce facem.

Cum am ajuns aici? A fost vreodată altfel?

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Îmi tot repet mecanic în cap, ştiind în acelaşi timp că nu înţeleg în profunzime această afirmaţie, dar crezând cu toată fiinţa că există o altă definiţie a iubirii. Trebuie să existe. Am citit despre ea.

Iubirea toate le rabdă, fără efort, căci în secunda în care sentimentul a devenit o corvoadă, e orice altceva, dar nu iubire.

Cel mai tare pe mine mă doare că nu sunt capabilă să iubesc. Sunt prinsă în iubirea asta lumească, instinctuală, dedată plăcerii şi, deşi interiorul îmi urlă după autenticitate, nu mă pot abţine să nu trăiesc limitat, minimalist în sentimente, devotată plăcerii, conştientă de toată durerea care urmează, dar consecventă în autodistrugere.

Sindromul masochistului? Minciuna omenirii? Capcana timpului? Cumpăna vieţii?

Totuşi, văzând în juru-mi vieţi împlinite prin diferite metode, sunt sigură şi în acelşi timp nu mai sunt sigură de nimic.

Taina intuită de mine în momentele bune, se pierde în fum de ţigară şi scrum. Se pierde în dependenţă, în neputinţă şi într-o nevoie absurdă de a îndrepta cu orice preţ ceea ce am omorât în ceilalţi, văzându-i trişti.

Testul vieţii pe care îl dăm cu oamenii, l-am pierdut de mult şi, nu din cauză că nu-mi pasă ci, pentru că îmi pasă mai mult de oameni decât de mine însămi şi, mai presus de orice, mai mult decât de Dumnezeu.

Non-sens

Antirăbdare

Stau şi mă uit cum creşte părul, mă uit cum îmi cresc unghiile, cum se modifică pielea şi cum apar ridurile. Am toată răbdarea în inima mea, pentru că treaba asta este o chestiune de-o viaţă. Apoi, dulceaţa monotoniei e liniştitoare.

Ce inginerie interesantă!

Firele de păr îmi cresc în prelungirea gândurilor şi sfârşesc sugrumate într-un elastic de păr.

Să fii bolnav de gânduri!

Când cade lumea pe tine, ce faci? Te scuturi?

Pe mine a căzut lumea şi din ziua aceea, fac flotări cu ea în spate. Să fiu iertată, dar altceva ce poţi să faci cu lumea toată ascunsă printre reţelele neuronale?

Azi aşa, mâine aşa şi aşa, poimâine m-a înnegrit de-a binelea. Murmurul şi râsetele, bine înfipte în clipa prezentă, ca şi cum niciodată în viaţa asta, ei nu şi-au dezonorat prietenii.

Sigur, vinovăţia nu-i pentru oricine, doar sufletele nobile gustă din acreala vinovăţiei permanente. Căci golul abisal în care se zbate omul – şlefuieşte porinirile.

Uneori, lumea mea toată stă ascunsă sub bandajul alb, pus pe înţepătura acului. Prin locul ăla minuscul îmi e scoasă din suflet durerea şi, culmea, chiar mă simt uşurată.

E mult mai bine să umbli cu lumea prin vene decât să o porţi în spate.

În momentele critice îmi iau la revedere mental de la ceilalţi. Sunt câţiva pe care i-am iubit, câţiva care mi-au fost indiferenţi, câţiva care nu mi-au plăcut pentru că, nu m-au cruţat de lipsa de iubire.

În rest, mă uit cum îmi creşte părul.

Despuiată

mofturi sau?

Acum ceva vreme aş fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că depresia chiar există. Aş fi râs, fiindcă în capul meu depresia era echivalentul lipsei de iubire. Este drept şi că am văzut-o ca pe un moft sau poate ca pe o metodă de a atrage atenţia.

Nu poţi înţelege pe deplin până nu experimentezi pe propria piele ceva, orice. Cine spune că ştie, fără să fi trecut prin acele experienţe pe care se hazardează în a demonstra că le înţelege, doar se dă rotund.

Detest gândirea pozitivă. Detest absolut orice sfat care are ca finalitate îndemnul de a fi optimist.

Poate că starea de tristeţe profundă în care mă zbat deja, de ceva vreme, este mai mult decât justificată.

Uneori mă simt ca un impostor care a mimat că poate să ducă singur o boală dubioasă cum e cancerul. Ironia este că nu de cancer îmi e frică. Am văzut unde se poate ajunge, chiar cred că sunt pregătită să îmi asum orice ar fi să fie.

Totuşi, nu înţeleg, de ce acum?

De ce acum când unele lucruri par să se îndrepte, mă regăsesc stând în pat, uitându-mă în gol, încercând să evit cumva tirajul monstruos de gânduri care nu mă slăbesc nici măcar când dorm?

Agitaţia, frica fără motiv real, starea de vinovăţie constantă pe care o resimt pentru absolut tot ce se întâmplă în jurul meu, mă debusolează şi mă determină să mă întreb tot mai des, cine sunt eu?

Sunt zile mai bune, zile în care am impresia că am depăşit momentul, că de acum totul va fi intrat pe făgaşul cunoscut. Sunt zile în care pot socializa normal, fără să mă irite anumite cuvinte sau zgomote din jur. Apoi, ca un hoţ, care abia aşteaptă să dea lovitura, gândurile se repornesc, agitaţia se instalează, plâng şi observ că absolut nimic nu mai are sens. O frică intensă îmi acaparează tot orizontul şi apar scenarii în legătură cu posibile evenimente care s-ar putea întâmpla.

Aş putea să şi mint, să mimez zâmbete şi entuziasm în colţul gurii, uneori şi fac treaba asta, fiindcă nu vreau să-i influenţez în vreun fel pe cei din jur, dar apoi, ajung tot la mine, tot la gânduri şi stări care par rupte din filme cu subiect dramatic.

Da, acum recunosc, depresia şi anxietatea nu sunt mofturi.

Îmi pare rău că nu am înţeles mai mult în trecut despre ceea ce pot trăi oamenii cu depresie, deşi, pe alocuri, am avut zile de tristeţe, pe interior a locuit un clovn care mă făcea să râd. Mai mereu.

Acum, clovnul pare că e supărat pe mine.

Sper să-şi revină. Curând.

Despuiată

Cuvintele

Mama mea respiră de două ori. O dată pentru ea şi, o dată pentru mine.

Respiraţia pe care nu o pot duce până la capăt, o duce ea.

Nimeni altcineva nu poate să respire în locul tău.

Nimeni altcineva nu vrea să respire jumătate din cât tu nu mai poţi.

Când au început atacurile de panică am crezut că este un joc al hazardului. Auzisem că există în realitate, însă ele se situau pe un plan intangibil.

Apoi, panica s-a instalat ca la ea acasă.

Niciodată nu ştii când îşi înfige ghearele în pieptul tău, râzând de tine şi de frica pe care o generază gândurile.

Unii au spus că sigur am făcut ceva neortodox şi deaia îmi e frică.

Dumnezeu priveşte în sufletul meu, sunt sigură de asta.

Cel mai tare mă doare când oamenii le ştiu pe toate şi se bagă în viaţa altuia explicând că nu este bine nici aşa, nici altfel.

Practic, nu prea mă comport “ca la carte”.

Ar trebui:

Să fiu mai raţională;

Să fiu mai visătoare;

Să nu am aşteptări;

Să iubesc pe toată lumea;

Să ascult problemele;

Să scriu mai puţin;

Să scriu despre alte subiecte;

Să scriu despre Dumnezeu;

Să scriu mai puţin despre Dumnezeu;

Să îmi caut un iubit;

Să nu-mi caut un iubit că va suferi;

Să fiu mai deşteaptă cu băieţii;

Să mă dezsălbăticesc;

Să nu mai sufăr când prietenii mei nu sunt prietenii mei;

Să nu mai scriu pe Facebook;

Să nu mai fac cercei;

Să nu-mi fac buletin biometric că voi fi controlată;

Să învăţ că pământul este plat şi să nu mai trăiesc în ignoranţă;

Să nu mai folosesc imaginaţia pentru că mă va omorî înaintea cancerului;

Să nu mai cumpăr de la supermarket ca să nu mai încurajez corporaţiile;

După toate acestea, voi fi “ca la carte”.

Într-un târziu am izbucnit în plâns. Într-un alt târziu, am izbucnit în plâns tot mai des.

Gândeşte pozitiv. Trăieşte pozitiv.

Când mai merg pe stradă mi se pare că oamenii nu mai au ochi. În locul lor sunt cuvinte răstite. Cuvinte “ca la carte” care spun cum trebuie să trăim şi cum nu trebuie fim.

Alte ori când merg pe stradă mi se pare că sunt invizibilă. Mă mişc cu bocancii mei grei şi mă duc nu ştiu unde. Acolo, pare să fie mai bine.

Non-sens

o mie de melci uriaşi

O mie de melci uriaşi măncau liniştiţi rezidurile gândurilor. Bine, e drept, nici eu nu mă strofocam prea tare să diminuez fluxul mental în care mă zbăteam de o vreme…

Toate întâmplările cotidiene erau fix inversul a ceea ce mă aşteptam de la viaţă. Sănătatea – şubredă, viaţa amoroasă – un dezastru, linia financiară – întreruptă brusc.

Un pierzător pe toate liniile care se mai şi văicăreşte pe ici pe colo.

Nu tu progres, nu tu viziuni de viitor, nu tu liste cu dorinţe şi satisfacţii prin magazinele cu haine.

Oamenii de succes îşi flutură ţanţoş reuşitele pe la nasul spectatorilor. Fiecare adulmecă mirosul flouoreşcent al schimbărilor interioare. Oamenii de succes nu mai cred în Dumnezeu. Îl blamează pe la toate colţurile, cu feţe zâmbitoare şi creierul gol de adâncuri, dar plin de slavă de sine.

Am şi obosit să mă mai cert cu ei, în gândul meu, fiindcă în realitate nu mă bagă nici unul în seamă, dar ce le-aş zice vreo câteva.

  • Păi bine măi, scriitoare-o, tu crezi că le ştii pe toate? Ştii cum e cu religia, ştii cum e cu psihologia, ştii cum e cu amanţii, iubiţii sau ce or mai fi? Nu ştii nimic, blufezi doar, ascultă aici la mine, un nimeni care vorbeşte despre nimic.

M-am şi întâlnit într-o zi cu cineva care le ştia pe toate şi mai avea şi succes în a-i împovăra pe alţii cu fraze pompoase despre cine a fost şi cine a ajuns. I-am zis în gândul meu că şi-a asortat prost culoarea părului cu geanta, unde mai pui că avea şi şliţul desfăcut la pantaloni. Trebuie să recunosc faptul că îl purta cu eleganţă, eu personal n-aş fi reuşit.

Asta îmi lipseşte, rafinamentul în exprimare. Bine, la mine se pun şi emoţiile care mă copleşesc şi ajung să mă comport tot invers decât ar fi normal, deaia mi-am luat măsuri de precauţie, adopt postura fără expresie facială. În felul acesta nu mai sunt susceptibilă de a fi tristă, a fi bucuroasă, a fi sictirită sau ce se mai întreabă oamenii unii pe alţii în ziua de azi.

Până şi fericirea ieşită pe gura oamenilor de succes îmi pare o porcărie. Vorbesc despre fericirea în zece paşi sau despre cum au învăţat la cursul de autovindecare spontană să îşi preţuiască eu-ul suprem şi să-şi asculte vocea interioară. După parcurgerea acestor etape se declară pe deplin satisfăcuţi de evoluţia fericirii în propria lor viaţă şi propovăduiesc paşii de urmat peste tot pe unde apucă.

Melcii ăştia tot nu-mi dau pace, este ca şi cum se mai află cineva lângă mine. Cineva care mănâncă firimituri, cineva care se hrăneşte cu respiraţii sacadate din suflet şubred de om.

Este ca şi cum melcii uriaşi sunt atenţia obsesivă pe detalii, obsesii care duc inevitabil la frământări. La frământări şi la dor. Mult dor de Ansamblu, de Chip şi de Sens.

Non-sens

Despre una, despre alta


Contrar convigerii mele, astăzi, mi se pare că toată lumea trăiește așteptând perfect conștientă, moartea. Fiecare așteaptă făcând ceva: unii lucrează, unii fac artă, unii încurajează consumerismul, alții cercetează, analizează, disecă și combat orice.

Eu, mai mult că niciodată aștept nefăcând mare lucru. Îmi caut prin interior frânghia de salvare pe care, se pare, că am pierdut-o. Am picat pe gânduri, în gânduri și pe lângă gânduri, dar cum să spun, niște gânduri repetative, nedemne de luat în seamă nici măcar de către mine. Nici nu-mi vine să le spun mai departe pentru că nu aș face decât să îmi arăt mie însămi ce nenorocită sunt.

Cert este că în asemenea momente de neîncredere în mine mai caut și frânghiile de salvare ale celorlalți. Astăzi, nu mai găsesc nici una pentru că îmi este foarte greu să iubesc. Atât timp m-am amăgit și m-am dezamăgit încât inima s-a pietrificat, din și prin prisma propriilor mele încrâncenări în ale vieții.

Frânghia colorată care îmi trezea entuziasmul și mă determina să ies din starea vegetativă dominată de gânduri îmi dădea un ciudat sentiment de apartenență, că și cum, uite domnule că mă iubește și pe mine cineva. Însă, ceea ce este cu adevărat important este propria mea iubire care mă descătușa până într-acolo sau până dincolo de orice.

Cum să nu fii fericit când mirosul amintirii a cuiva drag te împământează și te fluidizează în egală măsură?

O ciudată frică pune stăpânire pe mine și nu pot nicicum să îmi scot din cap că s-ar putea oricând să se întâmple ceva cu cineva la care încă țin. Nu sunt sigură dacă este normal așa ceva, și nici atunci când eram mai mică nu mi se părea normal, când vrând să îmi dau seama cât de mult o iubesc pe mama îmi imaginăm tot felul de chestii cu privire la soarta ei, pe care acum, aici, n-am puterea să le scriu.

Neîncrederea în cuvintele astea care zboară de colo-colo ca un șirag lung de perle care se vrea a fi prețuit la adevărată lui valoare. Cum să prețuiesc eu? Am pierdut de mult numărătoarea perlelor. Pentru mine cuvintele îmi par mai mult vorbe. Cu siguranță că se înscriu ele undeva în eter și se vor întoarce împotriva mea, razbunându-se că nu le-am înțeles la timp.

De obicei aceste stări pentru mine anticipează încheierea unor altor stări mult prea înalte în care, m-am zbătut un timp, iluzionand despre una și despre alta. Renunțarea la sine prinde contur atunci când te afunzi tot mai tare în nimicul interior și realizezi că de acolo din adâncimea ta numai o ieșire cu altă față te mai poate salva și repune pe o șină sau alta.

Non-sens

Bordura

Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. Oamenii de pe stradă păreau vii, chiar și cei morți zâmbeau prietenos. Uitasem pentru o clipă faptul că umblăm deja închiși în sicrie. Părea un timp pentru optimism. Îmi ziceam în sinea mea că uite ce armonios se îmbină totul după mult timp de haos mental.

Mi-am luat gândurile și m-am așezat pe o bordură pentru a adulmeca mai bine această trăire care chiar și atunci când o simți bine înfiptă ea poate să scape printre degete într-o clipă de neatenție senzorială.

Nici măcar ispita de a cădea în contemplarea aproapelului nu mă mai neliniștea. Îmi aminteam râurile de oameni binevoitori care au apărut în viața mea. În seara aia magică, l-am luat pe fiecare om în parte și i-am mângâiat gingaș inima, pentru că îmi suneam, cum să nu ne agățăm de aripile iubirii?

Zâmbeam și făceam cu mâna trecătorilor convinsă de faptul că trecător este doar timpul.

– Ce oameni cumsecade, așa da! Mă minunam și eu de inima mare numită pământ care în momente ca acestea bate la unison cu tot cosmsul.

– Ia! Hai, cară-te de aici! Ce cauți noaptea singură și îngândurată pe străzile orașului? Eu făceam plecăciuni și îi iubeam cu toată ființa mea pe cei care își făceau atâtea griji pentru mine.

De fapt, nici măcar nu era vorba despre mine, devenisem invizibilă, mă și miram cum de mă vede cineva.

Mă strecuram haiducește în comportamentul uman și observam cum în spatele ororilor se ascunde un copil mic privat de afecțiune, că el doar își dorește să-l observe cineva și să-i dea o bomboană, ulterior își va transforma năravurile într-un ascultător cuminte și dornic să-și primească recompensa.

Mă uitam la domnul cu barbă care mergea în baston pe lângă mașinile înghesuite și m-a lovit asemănarea izbitoare cu singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat. Până și mersul era la fel, ca să nu mai zic de barbă și de cămașa negru cu roșu în pătrățele. Dacă eu am fost singura ființă care îi netezește în capul ei, pașii? Dacă singura conexiune adevărată a fost doar cu el?

Dacă totul din tot ceea ce există acum, doar pare?

O transpirație rece ca o zugrăveală udă a pus stăpânire pe mine și mi-a răcit toate simțurile interioare încrezătoare în frumosul oamenilor.

Firește că ne agățăm de orice fapt minuscul ca să nu suportăm pe pielea noastră pierderile. Întotdeauna, ceilalți se fac vinovați de disconfortul rece al propriului egoism.

Mi-am luat sicriul și am plecat de acolo, în timp ce domnul cu baston striga după mine – Hei, frumoaso, voiai sa-mi spui ceva? Nu mi se mai părea nimic amuzant.

Non-sens

Liniștitorul cunoscut

Câteodată delicatețea unui buldozer pe care o posed iese la suprafață spunând vrute și nevrute, fapt care mă transformă într-o făptură grosolană demnă de a fi acuzată de disconfort interior. Uneori îmi pasă, alteori puțin îmi pasă. Lumea este destul de complicată și până la urmă fiecare cu sensibilitățile sale.

Comunicarea dintre doi oameni se aseamnănă cu un coridor foarte lung. Într-un capăt se află ieșirea, în celălalt capăt – adâncimea cuvintelor, iar zona de mijloc este locul în care se leagă totul cel mai bine, nici un milimetru într-o parte sau alta, fix acolo în mijloc se poate observa cum apropierea sublimă dintre cele două caractere înmugurește într-un liant care zguduie într-atât interiorul uman încât revelațiile sunt maxime. O singură greșeală, fie ea cât de mică, face ca totul să se transforme în altceva, se nasc texte zguduitoare, poate chiar să ducă la prăbușirea lumilor celor doi.

De câte ori n-am fost pe muchie de cuțit! Din pură stupizenie bun intenționată. Însă, este acolo și o satisfacție oarecare, e bine totuși să zgândărești orgolii, să vezi ce zace în om.

Odată, întâlnind o persoană deosebit de bună, era și gingașă și cuminte, mie îmi venea să demonstrez tot contrariul. Vocea mea, prin comparație, părea de broscoi, dar nu mă lăsam, voiam să văd ce zace în cumințenia aceea, chiar dacă riscam să mă fac de râs. Ea îmi tot povestea cum face și drege, îmi atrăgea atenția asupra nivelului ei deosebit de sus față de ceilalți. Sublim, minunat, creatură cu trei aripi, poate că avea nevoie să se învelească cu ele pentru a nu fi atinsă de răutățile celorlalți.

Pe ea o simțeam din start în capătul profund al coridorului conversațional, acolo unde orice trăire se lichefiează și capătă sens dincolo de explicații. Eu eram situată undeva la ieșire, acolo unde se șterg bocancii plini cu noroi. De acolo de unde mă aflam, tot nu puteam să-mi scot din minte că dacă am să trântesc vreo două, se fisurează de tot interacțiunea dintre noi. Aveam și o răbdare de fier, încă nu sosise momentul prielnic.

E foarte ciudat cum se simte clipa în care trebuie să ieși din tine neapărat, furnicături, vertijuri, nod în gât, arsuri la nivelul creierului și dacă nu zici în secunda aceea ce trebuie să zici, se pierde toată valoarea. Vrei să protejezi cumva imaginea minunată perpetuată de caldarâmul de caracteristici, dar vrei să o și faci să înțeleagă, până unde să tot meargă cu sublimul?

I-am zis într-un final că este minunată, dar că nu găsesc ce putem noi să vorbim țipând din capete opuse, ea minunăția-i, eu grosolonia-mi. Am străbătut un ocean de pustiu interior vrând să uit de seninătatea unor cuvinte simple și directe. Mă făceam vinovată de neputința ascultării. Ce fel de prietenă sunt?

Calitățile servite pe tavă nu sunt specialitatea mea, adică nu pot să le înghit, prefer să-i las pe alții să vorbească despre calitățile mele, dacă or fi, eu servesc pe tavă  – defecte și, să facă cine ce-o vrea cu ele, chiar să mi le întoarcă, în situații critice.

Întotdeauna cunoscutul este mai confortabil ncunoscutului așa că încerc să rămân în interiorul extremelor pentru a nu provoca căderi pe lângă, pentru că știu sigur că nu le pot controla. Dacă scap un pic pe lângă extremă, mă tot duc, numai o zguduitură mă mai poate opri și repune pe șinele liniștitorului cunoscut.

Pești cu Cancer

Florile umbrele

În drum spre casă mă găndeam la oameni. La el țineam în felul meu, cel mai adesea îl întălneam în gînduri. Îi povesteam vrute și nevrute, era singurul care știa cele mai multe despre mine. Culmea este că nu părea prea afectat, mă asiguram că și el ține la mine așa cum sunt.

Cănd umblam bezmetică cu inima larg deschisă și băteam la picior străzile din oraș, îmi imaginam că merge și el umăr la umăr cu mine și mă ascultă liniștit, contemplând la cele auzite.

Mă mai scotea din ale mele câte o mașină care făcea raliu pe străzi și atunci mă enervam de numa-numa. – “Cum, Domne să mergi în halul ăsta pe șosele?” “Da ție nu îți e frică de nimic?” Apoi, picam în adâncul întâlnirii mele neimaginat de profundă.

Odată, mi-a adus un buchet de flori, pe semne că voia să-mi arate mărinimia lui. L-am luat frumos, am zâmbit și mi-am amintit cum zicea maică-mea când eram mică -” Ce ții florile alea așa de parcă ar fi umbrele!” E! L-am iertat în sinea mea, n-avea el de unde să știe că nu prea mă pricep la ținut buchete de flori.

Mi-a zis că nu mai are mult de trăit, i-au spus și medicii, simte și el asta, că e grav ce are el. Chiar dacă îi sar în ajutor toți sfinții, el tot nu mai vrea să o prelungească. Da’ cine l-a crezut? Pe mine nu m-a păcălit, că eu vedeam fiecare picur de viață care îi înroșea venele.

Prietena lui îl părăsise, o scuza că era mică, genul de fată veșnic îndrăgostită de câte cineva, mereu de altcineva.

Eu mi-am promis că nu îl voi părăsi, chiar dacă întâlnirile noastre erau mai mult în capul meu. Când îmi scria, voiam să fug spre el să-i scot inamicul din pancreas. Cei mai mulți oameni nici nu știu ce-i ăla pancreas.

După ce a văzut emisiunea cu mine de la televizor, mi-a scris mai mult ca niciodată. Zicea că sensibilitatea mea este peste puterea de înțelegere, deaia sunt mai mereu singură, că e greu să țină cineva pasul cu adâncurile mele. A mai zis că este mândru că m-a cunoscut.

Câteva luni a rupt legătura cu mine, am crezut că tot ce a mai rămas din noi va fi veșnicia, că numai dincolo ne vom reîntâlni și că buchetul de flori va fi deja uscat. Apoi, m-am trezit cu el în spatele meu. – Tu de unde ai apărut, i-am zis? Am crezut că s-au întrerupt telepatiile dintre noi, am crezut că oricât am să umblu încolo și încoace, nu te voi mai întâlni roșu în obraji, am crezut că te-ai dus deja dincolo, deși, un fir de ață mă mai lega încă de tine, sperând că ești viu.

Îi cursese sânge din stomac și slăbise mult de tot, dar tot el era. Era și agitat, îmi spunea că la spital trebuie să aștepte mult și că nu mai poate, preferă să își ardă timpul diferit. S-a enervat și pe mine că sunt prea calmă, că de ce nu mă lupt cu sistemul, stau așa și înghit tot cu zâmbetul pe buze, de parcă suferința îmi este prietenă bună.

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Strigam așa în mine, fiindcă nu voiam să îl sperii.

În vară, fix atunci când era cel mai cald, oricum nu-i prea plăcea căldura, și-a luat catrafusele și a plecat, de data asta a plecat definitiv. Însă, eu știu, că dincolo de toate mărețiile astea cotidiene, eu țin la el în felul meu.