Browsing Tag

muzica

Pești cu Cancer

Întâmplarea de la petrecere

Toamna 2016

Nu-mi mai aduceam aminte când am dansat ultima oară. Poate acum o sută de ani, având în vedere că n-am dansat niciodată cu adevărat. Cumva, de fiecare dată, în mulțime, când e de dansat, mă apucă complexele. Sunt prea înaltă pentru dans, lumea se uită la mine, dar cât de mult îmi place să dansez, cât de mult îmi place muzica.

În vinerea aceea se anunța petrecere în oraș. Să merg și eu îmi spuneau oamenii, mai ies din casă și din păduri, mai cunosc pe cineva, nu se știe. Să cunosc pe cineva în condițiile astea pentru mine este oarecum o provocare.

Acțiunea se desfășoară extrem de rapid, cunosc persoana, se arată dată pe spate de felul meu de a fi, află diagnosticul și fuge. Nu este vreo tragedie, dar ajung la compătimire față de omul respectiv, iar mie îmi scade drastic încrederea în mine, și ea, destul de șubredă de fel.

M-am îmbrăcat frumos, cum s-ar zice, mi-am luat inima în dinți, frizura nu a necesitat aranjare, eram în perioada în care părul se aranja de la sine, fiindcă nu prea era și uite așa m-am îndreptat spre petrecerea cu pricina.

Ajunsă acolo, plin ochi de lume, pe semne că și ei voiau să cunoască pe cineva sau pe altcineva, nu se știe. Multe figuri îmi erau cunoascute de pe vremea când eram petrecăreață și nelipsită de la tot ce era mai cool și mai nonconformist prin oraș. Tot așa, cam acum o sută de ani, fiindcă între timp am bântuit și prin alte orașe, am avut și alte lucruri de făcut. În fine.

Muzica acceptabilă, ritmuri hip-hop, jazz, soul, dată cam tare pentru sistemul meu auditiv ușor defect de la atâta chimioterapie. Am mai socializat cu o persoană, două, s-au minunat că unde este părul meu lung, de ce m-am tuns domnule, apoi că îmi stă bine și așa, dar să-i mai schimb nuanța, în fine, discuții de petrecere.

În camera de dans nu prea era lume, o cameră mică și întunecată, exact ce-mi trebuia. Am dansat poate două ore, fără oprire și fără complexe, cu ochii închiși, doar eu și muzica. Nu știu cum a trecut timpul.

Am ridicat ochii spre bar, mă gândeam că ar fi util să-mi cumpăr o stică cu apă și l-am văzut, mergea pe patru cărări. Un amic, simpatic de felul lui, mă amuza mereu cu ideile lui oscilante despre orice. În general, își dorea să se călugărească, dar în cea mai mare parte a timpului alerga după fete pentru a le cere de nevastă. Evident nici una n-a vrut pentru că el tot singur era, la vârsta lui.

M-am apropiat de el, pentru a înțelege mai bine ce voia să comunice cu mine, dar ce să vezi, că în timpan îmi răsună un răgnet monstruos: – Băăăă, voi știți de ce are asta cancer? Fiindcă e proastă! Poate doar DJ-ul nu a auzit răgnetul având căștile pe urechi. M-a luat amețeala instat, nu mi-a venit să cred ce aud, eram ca într-un vis, cum e posibil?

Secunda sau secundele, nici nu mai știu, s-au dilatat nemăsurabil, dar știu că totul a durat poate o sută de ani. Toate șansele de a cunoaște pe cineva s-au risipit în răgnetul acela. N-am observat dacă se uita cineva la mine, fiindcă din cauza amețelii nici nu mai vedeam. Am văzut în schimb că îmi plângea neîncrederea, eram nefericită și mă zbăteam în noroi, nu mai vedeam dragostea dintre oameni, nu mai simțem dragostea mea, ce tristețe și amărăciune și tot ce este mai urât pusese stâpânire pe mine. Am ridicat pumnul, tot în secunda aceea și tot ce am știut să fac a fost să îi dau cu el în față. I-am dat unui om cu pumnul în față, da, dar uneori circumstanțele cer violență, altceva n-am știut ce să fac. Apoi, am fugit, până acasă, pe jos, noaptea.

Am fugit să mă asund de lumea pe care oricum nu doream s-o cunosc de la bun început.

Dimineața când m-am trezit aveam febră musculară.

Utopie

Muzica

Muzica, intră exact acolo unde trebuie şi te face să nu te mai gândeşti, e un soi de meditaţie cică, nemaigândind, corpul  se armonizează  cu mediul şi începe să se mişte împreună cu el, aşa a luat naştere dansul, cred, atunci când dansezi ai cea mai înaltă vibraţie, nimic negativ nu trece prin tine.
Dacă mă gândesc la poveştile prin care se spune că dansul a stat la baza multor iubiri, aş putea spune că în iubire nu mai gândeşti, doar simţi, te armonizezi cu mediul, cu universul.
Interesant că am scos asta din mine, pentru că stau şi mă gândesc ce este de fapt universul şi de ce vorbim atât de mult despre el? La fel şi cu iubirea, se spun o grămadă de poveşti cică tot ce ne înconjoară este ea, oare? ştim noi de fapt sau eu, ce este iubirea şi universul,  când de cele mai multe ori nu vedem mai departe de propria persoană? Am auzit şi poveşti de genul, că tot universul este în noi, deci acolo ar trebui să fie şi iubirea, universul+iubirea+încă ceva=NOI. Da, tare, în cazul asta poate doar trebuie să ne reamintim, că iubirea este în noi şi nu trebuie să o căutăm în afară, oaaa, îmi place ideea, de fapt aşa este, că tot ce facem noi se reflectă tot asupra noastră. Dacă iubim pe cineva de fapt ne iubim pe noi, dacă ne purtăm într-un anume fel cu cineva de fapt cu noi o facem.
Ziceam la un momendat cuiva care se simţea singur, să se gândească dacă el la rândul lui face pe cineva să se simtă singur, când mi-am dat seama de chestia asta am avut remuşcări, fiindcă m-am gândit la bunicamea, o fac de atâtea ori să se simtă singură. Dar oare astea nu sunt decât aşteptări? Să aştepţi să te bage cineva în seama, apoi să te bage şi mai mult în seama, apoi să devii dependent, să te obişnuieşti şi să îl învinuieşti pe celălalt că nu se comportă cum te aştepţi. Când iubeşti laşi totul să curgă dai din tine tot şi nu aştepţi nimic, conform teoriei cică se întoarce. Din ce am văzut eu până acum în practică, nu prea se poate, doar pe perioade nu foarte lungi. Şi cu restul timpului în care nu putem ce se întâmplă? Sau stai, că nici timpul nu există, şi atunci cum măsurăm cum şi cât iubim? IUBIREA ESTE ÎN NOI…NOI SUNTEM IUBIRE, da, înţeleg acum, exact aşa cum suntem noi acum în momentul de faţă cu tot ce este bun cu tot ce este rău, suntem. Suntem=iubire. Simplu.

Sursa photo: Pinterest