Browsing Tag

moment

Non-sens

Fără pată

Cobor în beciul ființei mele. Este întuneric și miroase urât, a umezeală și a stătut, dar cel mai frică îmi e de întuneric. Am încercat de multe ori această aventură, dar s-a sfârșit la fel cum a început.

Cobor încet, treaptă cu treaptă, și-mi adaptez vederea în nevăzut. Cine ne-a implantat în cap ideea că întunericul este de temut? Isteață a fost acea persoană, căci chiar acum în timp ce vreau să urc din nou la suprafață, mă străfulgeră un gând, că acolo jos în întuneric se ascund comori de nepriceput. Și, totuși frica mă lipește de perete, vreau să țip, dar gura nu pot s-o deschid, fiindcă ar năvăli în ea mirosul de acru și de nepotrivit.

Visez în semiîntuneric, ascult cu ochii întredeschiși, cum cineva îmi zice dulce, că sunt frumoasă și-s om bun. Nu, nu mai vreau să merg în mine, mă duc afară, mă duc să mă mai mint.

Ce bine este să fiu iubită, ce bine este să fiu plăcută, ce bine îi este creierului meu maimuță să se târască în frumos! Superficial, dar frumos.

Apoi, adorm în uitare, adorm în iluzii, adorm în mâncare și-s tot mai nefericită. Începe să mă doară negarea asta în care mă zbat. Îmi fac avânt și-o iau pe scări în jos, din nou, în beci, vreau să ajung.

O văd ascunsă în tăcere, pe Nicoleta, prietena mea, este mică și neagră. Mă iubește și mă urăște și mă face să sufăr de nu mai pot suporta. O iubesc și o urăsc. Vreau să o bat, dar când mă apropii să-i dau o lovitură, observ că eu sunt ea și ea sunt eu.

Nedreptatea își face apariția-n prim plan, mă pune la pământ nu alta. Detest acest defect la oameni, aș vrea să-i zgâlțâi, să-i aduc la ceva mai bun, dar uite că mă simt nedreptățită, de ea, de tine, și de mulți.

Văd bine acum în întuneric, mă văd pe mine sângerînd, de fiecare lovitură primită pe acest pământ. Acest tărâm nedigerabil, e tot al meu, eu l-am creat, fugind cu mintea spre frumosul de neimaginat care mai tot timpul dispărea, fiindcă nu prea era, deaia.

Da, eu sunt tot ceea ce observ la tine, sunt tu, iar tu ești ceea ce observi la mine, ești eu. Și știu acum că de m-aș pierde, m-aș regăsi în toate judecățile făcute, m-aș regăsi plângând, îngenuncheată de închipuirea ființei mele că eu sunt fără pată. Sau tu.

Utopie

Ochii

Într-una dintre plimbările pe care obișnuiam să le fac zilnic, m-am regăsit pierdându-mă pe alei de pădure, alei uitate de oameni, umblate doar de vietăți specifice zonelor sălbatice. Era vară, o zi de caniculă, de aici nevoia de a adulmeca răcoarea copacilor.

Am mângâiat pomii, am sărutat frunzele și mi-am făcut culcuș pe pământul moale și cald, la umbra unui pin. Am zăbovit acolo, în nesimțire. Am închis ochii și am strâns iarba în pumni. Printre crengile copacilor, cerul albastru îmi clătea irisul de toate impuritățile. Nori pufoși și jucăuși tranzitau când și când bucățica de albastru pe care o zăream și contrastau fantastic cu verdele acelor de pin.

Trilurile păsărilor îmi compuneau cea mai frumoasă melodie, o ascultam cu setea aceea pe care o ai după o ora de alergat, în toiul verii. Îmbinarea culorilor din jurul meu îmi lăsa senzația ca respir aerul dintr-un tablou impresionit de-al lui Monet. Inspiram pace și expiram liniște. Natura, din totdeauna a avut asupra mea efectul de ieșire din corp. Acolo, printre crengi de copaci, fizicul îmi dispare, rămâne doar sufletul care zburdă orgasmic printre flori, pomi și păsări.

O siluetă, puțin cam difuză, își face apariția în zare. Se apropie rapid de iubitul meu pin și recunosc înfățișarea unui bărbat. Privirea lui, ajunsă destul de aproape de mine îmi taie subit respirația și îmi da un tremur nefiresc. Ochii aceia mari, albastru închis, rămân ațintiți asupra mea și mă fac să mă simt dezgolită de toate adevărurile pe care le-am ascuns bine prin mine, numai eu știu cu câtă truda și îndemânare. Acolo în secunda aceea care a durat cât o viață, omul acela pe care nu-l mai văzusem niciodată, știa totul despre mine, fără ca eu să fi depus vreun efort.

Ciudat însă, este faptul că, și eu la rândul meu, am simțit că știu totul despre el. Eram muți amândoi. Ne pricepeam doar să ne privim. Nu mai voiam să plece. Știam că dacă va pleca, va lua cu el o bucată din mine. Îmi este familiar să mă simt pe mine ciopârțită dupa plecările oamenilor din viața mea și nu mai voiam să cad pradă din nou acestei senzații.

Ochii aceia pe care i-am văzut pentru prima oară, s-au ștanțat definitiv în memoria mea. Nu culoarea lor m-a fascinat, cât expresia și blândețea lor. Din ei, izvorau raze de bunătate care atingeau suav fiecare părticică din corpul meu aproape inexistent. Am plâns de fericire și m-am întregit pe mine ca om din acele priviri care au apărut din neant lângă mine.

Mi-am ridicat privirea spre cer, am tras aer adânc în piept pentru ca voiam să ies puțin din intesitatea momentului. Apoi am căutat ochii să mă hrănesc din nou cu ei dar ei dispăruseră. Am văzut printre copaci silueta care se depărta de mine și am început să alerg după ea. Voiam să-mi recuperez bucata din mine. Îl urmăream prin pădure sau cel puțin așa cred, fiindcă la un moment dat am avut senzația că de fapt, el este cel care mă urmărește.

Am ieșit din pădure, mergând în spatele lui, decisă să intru în prima cafenea de pe stradă pentru a mă asigura că și el mă urmărește pe mine. Dacă era așa cum bănuiam ar fi trebuit să se oprească din mers și să aștepte în fața cafenelei sau să intre acolo și să-și comande ceva de băut. M-a așteptat afară, iar din spatele ușii de sticlă a cafenelei puteam să-i văd nerăbdarea. Am terminat rapid de băut ce îmi comandasem și am ieșit afară după el. Din nou dispăruse.

Nu-mi era deloc confortabil sentimentul de panică care mă cuprinsese. M-am uitat disperată de jur împrejur și m-am gândit că asta a fost tot. Pot să plec liniștită acasă, cu gaura imensă din piept și să aștept până se vindecă, doar știam cum se face.

A fost în zadar încercarea de a-mi distrage atenția de la căldura ochilor lui. Cu cât mă încăpățânam să-i uit cu atat reveneau în memorie cu o forță mai pătrunzătoare. Am căutat pe străzi, am vrut să-i înlocuiesc cu altceva. Inutil.

Drumul până acasă a fost un calvar, un amalgam de amărăciune combinat cu deziluzie și furie pusese stăpânire pe mine. Ajunsă acasă, într-un final, îl văd acolo sprijinit de ușă. Zâmbind îmi întinde o mână și-mi spune:  – Chiar credeai că te las?