Browsing Tag

moarte

Pești cu Cancer

Mă numesc Luca

Mă numesc Luca. Am 34 de ani. De aproximativ 11 ani sunt bolnavă de cancer.

Nu îmi amintesc foarte bine dacă am fost un om fericit. Nici nu prea contează. Nu îmi amintesc foarte bine nici ce înseamnă viața fără spital.

De doi ani, spitalul a devenit a doua mea casă.

Chimioterapie, operație, analize, chimioterapie, operație, analize, iar chimioterapie. Cam așa se derulează firul liniștit al vieții mele.

Cea mai mare bucurie o am atunci când markerii tumorali ies buni. Asta înseamnă că pentru o perioadă limitată de timp, scap de perfuzii.

Îmi place să cred că mă voi vindeca, deși știu că acest lucru este o utopie.

Am învățat să trăiesc fără vise.

Mă întristează diferențele dintre oameni.

Mă întristează răutatea gratuită îndreptată spre bolnavii ca mine.

Am fost numită cerșetoare, proastă, păcătoasă, hipsteriță dependentă de atenție.

Am fost părăsită de oamenii pe care i-am considerat cei mai apropiați. Încă repar găurile din suflet.

M-am apucat de scris cu speranța că voi spulbera rușinea care m-a chinuit 8 ani în care, nu am spus celorlalți despre boala mea.

Muncesc de la 18 ani, dar după 14 ani de muncă cu acte în regulă, pensia de boală pe care mi-o oferă statul îmi ajunge fix o săptămână.

Tratamentele pe care le urmez, necesită eforturi financiare supraomenești. Pentru cei ca mine, este mai ieftină moartea. SOCIETATEA încurajează mortalitatea.

Oamenii normali se bucură fiindcă își cumpără mașină nouă, oamenii ca mine se bucură că au mai făcut rost de bani pentru spital.

Nu am apelat niciodată la strângere de fonduri, poate dintr-un orgoliu personal, poate pentru că m-am gândit că sunt alți oameni mai năpăstuiți ca mine.

Primesc multe sfaturi. Cele mai multe dintre ele sunt nerealiste.

Mă amuză persoanele care își dau cu părerea pe Facebook despre cancer, fără să fii avut vreo experiență în sensul ăsta. Sunt destui, câtorva dintre ei le-am cerut ajutorul în ale scrisului, m-au ignorat cu desăvârșire. Am înțeles că pentru ei cuvântul cancer însemnă de fapt vizualizări și trafic pe paginile personale, nimic mai mult. Suferință mimată.

Mă numesc Luca, și cred că în următorii ani, voi merge pe mașini, literalmente, așa de tare s-au înmulțit oamenii normali.

Pești cu Cancer

Halucinant

Viața este un vis, din care, cel mai probabil ne trezim prin moarte.

Mă încearcă adesea o stare de liniște interioară la gândul că această viață este doar o trecere spre ceea ce contează, de fapt. Asemenea unui vis, trecem prin întâmplări pe care nu le putem programa sau controla, ele doar se întâmplă și oricât am vrea să credem că înțelegem de ce au ele loc, adevărul este că ne supraestimăm.

Iunie 2015

Aparent durerea din coloana vertebrală a fost o criză de lombosciatică. Am primit de la medicul care m-a consultat, rețeta cu pastile pe care aveam să le iau de trei ori pe zi. În mare parte erau calmante. Cele pe care le luam seara, îmi dădeau o stare de euforie care mă ținea până a doua zi spre prânz. Luam pastilele ca pe bomboane, altfel nu puteam să funcționez normal, să merg la muncă, unde tocmai ce începusem activitatea și să interacționez cu oamenii din jurul meu.

Dimineața îmi era din ce în ce mai greu să mă trezesc, deși abia dormeam, prindeam totuși câteva ore spre dimineată, în care reușeam să ațipesc iepurește. Stare de iritare continuă, orice nimic cotidian îl percepeam ca pe o catastrofă.

Starea fizică se degrada pe zi ce trecea iar în loc de mâncare, pastilele erau preferatele mele: algocalmin fiolă – câte două de-o data, nurofen forte, tramadol, alifii pentru spate și carmol pentru frecții pe corp.

Iulie 2015

Dialog interior pe fond de dureri insuportabile și probabil halucinații, nici nu mai stiu:

– Dumnezeul meu bun și drag, ia-mă la tine, ai milă, nu mă mai lăsa să mă chinui!
– Doamne, lasă-mă să trăiesc, fă-mă bine și mai lasă-mă un pic!
– Beethoven, dulce compozitor, ce mă făceam fără muzica ta, e printre puținele lucruri care îmi mai alină durerile.
– Nu mă doare nimic, corpul meu este o iluzie iar ceea ce se întâmplă este ocazia perfectă să învăț să transcend durerea.
– De ce nu mă iubește nimeni? Sunt atât de singură. TU! Unde ești? Mă vezi? Mai exist?
– Gata! Vreau să mor, de fapt, nu vreau să mor, nu știu ce vreau, nu stiu nici ce vrei TU. Ar fi bine să-mi spui, ce vrei de la mineeeeee? Cine sunt eu? Cine am fost eu?

August 2015

10 kilograme în minus. Ridicat din pat doar pentru a merge la baie. Spălat pe corp, lipsă. Nu-mi mai păsa de nimic.

Îmi venea să plâng când îl vedeam pe El, neputincios, pe lângă mine. Îmi făcea mâncare, pe care nu puteam să o mânânc și frecție cu carmol, ca să pot dormi. Reușeam să adorm o oră pe noapte, în rest halucinam. Febră 37 -38. Rezonam perfect cu temperatura de afară.

Din fericire nu îmi mai amintesc foarte bine această perioadă. Nu am crezut vreodată că este posibil ca un om să aibă asemenea dureri fizice. Și ce mi s-a părut cel mai straniu în toată perioada este faptul că, am realizat că oricât de mult te iubește cineva, într-o asemenea situație este legat de mâini și de picioare, nu poate să facă nimic pentru a ameliora durerea. Într-un final ajunge să se chinuie și El.

Durerea fizică o suport, dar să văd cum se topește cineva lângă mine, din cauza mea, e greu al naibii de suportat.

Septembrie 2015

Am plecat cu mama în Turcia la o clinică privată pentru a vedea care este cauza degradării mele fizice. Deși, stiam amândouă care este motivul.
Tușeam în ultimul hal, pulsul era 130, constant, pantalonii cădeau de pe mine, părul era nespălat de aproximativ două luni, iar pe corp nu exista un loc care să nu doară. Mă rugam de mama să vorbească cu medicii să mă eutanasieze.
Râdeam ca proasta în sinea mea la văzul femeilor fără păr și îmi spuneam: – Măcar ele au scăpat de corvoada spălatului pe cap.

Despuiată

Prietena mea

O prietenă din copilărie, să tot fie vreo 25 de ani de atunci, m-a întrebat dacă îmi este frică de moarte. Am început să plâng și i-am răspuns că da, îmi este frică, nu vreau să mor. Plângeam de se topea asfaltul sub mine, o asemenea întrebare eu nu mai primisem. În schimb ea râdea, mirându-se de cum poate să-mi fie frică de moarte când nici nu știu cum este.

M-a bântuit întrebarea ei mult timp. Am întors-o pe toate fețele și i-am șlefuit fațetele ca unui diamant. Voiam să purific imaginea pe care această amintire mi-o provoca, cumva în mintea mea de copil aveam impresia că știa ea ceva și nu vrea să-mi spună. Apoi am îngropat totul și am dat uitării moartea, m-am luat cu viața.

Viață care mai la tot pasul m-a adus din nou și din nou în fața acestei teme taboo pentru oameni. Nu este bine sa vorbești despre moarte, invoci spirite, morții cu morții, vii cu vii. Apoi a murit bunicul. N-am înțeles exact ce se întâmplă. Am experimentat această întâmplare ca pe o joacă. Mă ascundeam să nu mă vadă, deși el oricum nu vedea. Vorbeam cu el iar el nu-mi răspundea. Un fel de v-ați ascunselea, făceam, doar că singurul personaj din joc, eram eu. Oamenii in jur, plângeau, eu râdeam și gândeam, de ce plâng oamenii aștia? Ei nu știu că bunicului nu-i este frică?

Între timp specific felului meu de a fi, am luat moartea in prorpiile mâini. Îmi imaginam cum ar fi viața dacă ar muri mama. Și sufeream cumplit la toate scenariile pe care mintea mea se încapațâna să le producă. Atunci am înțeles compasiunea. Am înțeles că mai frică îmi este de moartea altcuiva, nu a mea. Mie nu-mi place când oamenii suferă. Oare sunt egoistă? Oare lipsa cuiva drag ne doare din egoism?

Prietenă mă fac cu moartea. Pănă la urmă este singura certitudine pe care o avem. Stilul meu de a vedea, se cizelase, e drept citisem câțiva filosofi, care m-au ajutat să percep mai nuanțat, existența și non-existența. Îmi plăcea de acum să-mi înscenez propria înmormântare. Stăteam undeva suspendată în neant și priveam toți oamenii care mă plângeau. Erau întodeauna mulți. (cam schizofernice aceste trăiri, totuși). Bâi dar le citeam și gândurile, prezenților. Unii dintre ei chiar aveau un gol în suflet, altora le era doar foame și abia așteptau să mănânce ceva iar alții simțeau o ușurare, fiecare după cum m-a perceput cât încă eram în viață sau după cum se percepeau pe ei?

De curând, dorm cu moartea lângă mine. Am vrut eu să fim prietene și acum parcă nu mai scap de ea. Așa e când întinzi un deget de ajutor, ți se ia toată mâna. Băi ce praf sunt. :))). Dar e bine, chiar am învățat multe de la ea. Mi-a șoptit că egoismul, o altă temă a vieții mele, atunci când mori, dispare. Când treci dincolo, e ca și cum intri într-un spațiu de curățare a toxinelor sufletului. Nu-i așa că sună bine? Și nici nu costă bani.

*Sursa photo Pinterest