Browsing Tag

lume

Utopie

Lumea cu eticheta

Se trezeste de dimineata, merge la baie, da drumul la apa sa curga in chiuveta si se aseaza pe buda bucuroasa ca nu ii aude cineva sunetele provenite din neputinta de a se relaxa. Trage apa, expresia fetei ii tradeaza gandurile anxioase cu privire la ziua care sta sa inceapa dar care nu va fi cu nimic diferita fata de celelalte zile care au trecut. „-Nu-i nimic!”, isi spune, se uita in oglinda pe jumatate aburita de la apa calda scursa in chiuveta, isi da doua palme pentru revigorare si isi repeta obsesiv: „Sunt frumoasa, sunt frumoasa, sunt fericita, sunt sanatoasa…” exact asa cum a auzit de la altii ca se face. Iese din baie, se imbraca, se incalta iar inainte de a pleca isi pune masca pe fata. In drum spre serviciu ii vin in cap imagini de cand era mica, cum ii facea baie mama ei, intr-o cadita de plastic pusa pe doua scaune in bucatarie si cum tipa de durere la fiecare incercare a mamei de a-i baga piaptanul prin par. O figura a unui om din autobuz ii aminteste de colegul de banca pe care l-a iubit fara  sa-i spuna. Nu intelege de ce starile, gandurile si amintirile care ii traverseaza sporadic ecranul mintii si al inimii sunt toate negative. „Poate ar trebui sa merg la terapie la autocunoastere”, dar se consoleaza cu faptul ca oricum nimeni nu o vede, doar poarta o masca incredibil de reala, pe care scrie cu pix fara culoare exact unde lucreaza si ce meserie are, prinde putere, simte cum cifra de afaceri a firmei ii creste valoarea ei ca persoana si ii contureaza sigur viitorul. Nimic nu mai conteaza din ceea ce acum o ora ii desfiinta universul, acum a intrat pe usa viitorului ei sigur, unde nimeni nu stie ce face ea fara masca, dar toti ii respecta prezenta la munca.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Mai demult

Mai demult, ne plăcea să stăm lipiți unul de altul precum nisipul lipit de pielea udă. Ne trânteam în pat și ne uitam acolo cu orele, îmbrățișați în cele mai ciudate poziții.

Mai demult, rosteam același cuvânt amândoi odată și ne minunam de cum este posibil. Ne citeam gândurile, eram făcuți unul pentru altul, spuneam.

Mai demult, zâmbetul celuilalt era un indiciu că ziua avea să decurgă bine, lipsa zâmbetului prevestea tristețe.

Mai demult, ne plimbam cât era ziua de lungă, de mână, nici mâncare nu ne trebuia, ne aveam unul pe altul.

Mai demult, sufeream cumplit dacă sărutul tău nu era sigur, strângerea de mână, era leșinată, povestirile tale nu erau amuzante. Credeam că poate eu nu mai sunt bună.

Mai demult, iubitule, inimile amândoura băteau în același ritm, îmi plăcea să ascult cum ticăie.

Acum, nu ne mai place să avem pielea udă. Statul în pat e ca o boală lungă. Zâmbetul prevestește minciună. Plimbările sunt de prisos. Săruturile nu mai există iar inimă mea, cel puțin, a luat-o înainte.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Hai!

Mi-am deschis carnea de pe mine ca pe niște ferestre și te-am poftit să intri. Hai! Ia un loc! Vrei o cafea? Poți să te odihnești pe intestine, sunt moi și abia le-am curățat. Dorești să-ți arăt ce am prin casă? Să știi că nu e mult de văzut, e modestă, nu am investit prea mult în ea. Mai fac curat uneori, atunci când se adună praful și pânza de păianjeni. Păianjenii, trăiesc la umezeală, să știi, dacă te uiți la rinichi e plin. Unde îmi depozitez cumpărăturile? în stomac, el e dulapul, iar pe post de pantofar e ficatul, tot noroiul de pe stradă, strâns pe talpă de la pantofi, ajunge la el. Hai să vezi totuși, oglinda, o cheamă INIMĂ. În ea s-au oglindit suflete frumoase ca tine. Odată, am spart-o în mii de bucăți, și am vrut să o înlocuiesc cu plămânii, dar nu am reușit nici pe departe să îi fac să îi țină locul. Uneori se comportă ca o gaură neagră, mare, înghite tot și returnează resturi, resturi pe care le arunc la gunoi, prin creier. el filtrează tot și se înnegrește.

Sursa photo: Pinterest

Despuiată

Olivia

Nu am crezut niciodată cu adevărat în existența altor vieți în afară de aceasta pe care o avem.
Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul spitalului de oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi,-trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Nu am reușit să întru în vorba cu ea, atunci, eu însumi fiind într-un fel de transă de la durerile pe care le aveam, dar mi-a rămas în gând și ceva îmi spunea că o să ne mai revedem.
Timp de o lună nu am mai revăzut-o, nici măcar nu știam cum o cheamă și nu îmi înțelegeam emoțiile de dinaintea vizitelor săptămânale, când sporadic îmi revenea în minte imaginea ei. Într-o zi, cam pe la ora 3, stăteam liniștită în salon când deodată bate cineva la ușă, apoi, intră timid și întreabă dacă poate să ia loc lângă mine. Sufletul meu dănțuia la vederea-i, artificii de bucurie explodau în mine dar i-am răspuns și eu timid, că da, poate să stea. Și uite așa, m-am trezit cu acea frumusețe de om lângă mine, care mă studia din cap până în picioare mirată de vârstă pe care o am. Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi să fie! Asta da coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva. Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam. Medicul nostru, știa că în ziua de tratament a amândoura, un salon de spital trebuia rezervat doar pentru noi. Cum se mai încingeau vorbele! Povesteam, mâncam, plângeam, rădeam și o luam de la capăt. Doamne ce bucurie aveam în suflet când trebuia să merg să-mi iau doza de chimio, parcă m-aș fi dus la cel mai mișto club din oraș. Frigiderul lu’ mama era pistol cu apă pe lângă ce mâncăruri alese scoteam noi din geantă și le etalam prin salon pentru a le mânca. În zilele în care ajungeam înaintea ei la spital, prima întrebare adresată era:-Unde-i Olivia? nicidecum, să mă întrebe cineva ce mai fac. Ulterior mi-a spus că și pe ea o întrebau asistentele unde-i Andreea. Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. -Ce-i cu tine?, mă întreabă, iar eu am inceut și mai aprig cu lacrimile spunându-i că am citit eu undeva că mai am 5 ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând.-Ce-i domniță? Cine te-a supărat?-Aș vrea să mor mai repede!, îmi spune,-nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea. Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuam pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta, extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
-E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul asta peste mine eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia, să trăiești! Iar eu rădeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.
În luna martie 2016, am fost programată la operație, ea deasemenea, puțin după mine, urma. Pe 14 martie, am mers la control să văd dacă a decurs bine totul cu operația când pe hol, dau de mama ei.-Olivia a răcit, e sus internată! Mi-am luat trupul țeapăn de la tăietura de pe spate și am urcat la ea, să văd cum e.-A! Ai venit!, uite mi-a trebuit mie să mănânc sănătos, uite ce am pățit, o să merg acasă și numai ceafă la grătar am să mănânc! îmi spuse, cu batista la nas și glasul ușor stins.
Atunci a fost ultima mea întâlnire cu ea, dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer, îi văd chipul, zâmbindu-mi!

Sursa photo: Pinterest