Browsing Tag

lume

Despuiată

mai presus de orice

Uneori viaţa pare construită pe o cumpănă mare. Avem de luat decizii pendulând între ceea ce ne produce plăcere şi ceea ce trebuie cu adevărat de făcut.

Când alegi să faci lucrurile după bunul plac ţinând cont doar de ceea ce produce plăcere, întotdeauna există şi un revers. Întotdeauna plăcerea este precedată de durere. Fără exccepţie.

Un pas greşit pe calea delăsării, un singur pas în slujba propriului ego care tot timplul vrea ceva pentru a umple golul din sufletul omului lipist de Dumnezeu, este un pas sigur spre calea pierzării de sine în detrimentul deşertăciunilor.

Este crunt de dureros să asişti cu bună ştiinţă la moartea a tot, înainte de moartea propriu-zisă, mânat de instinctuala şi falsa nevoie de plăcere, de falsul sentiment de iubire în timp ce, cu bună ştiinţă alegi degradarea. Suferi.

Câteodată afundarea în iad este atât de adâncă încât, nimic nu te mai poate scoate de acolo. Rămâi prins în noroi dând vina pe viaţă, pe ceilalţi, pe orice altceva, dar nu pe propriile alegeri.

Totul îmi pare atât de întors pe dos încât firescul şi tânjirea omului câtre Dumnezeu se traduce ca fiind o capcană. Slujim morţii având convingerea că în felul acesta trăim. Ne vindem timpul şi viaţa. Ne vindem sufletul, total inconştienţi de ceea ce facem.

Cum am ajuns aici? A fost vreodată altfel?

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Îmi tot repet mecanic în cap, ştiind în acelaşi timp că nu înţeleg în profunzime această afirmaţie, dar crezând cu toată fiinţa că există o altă definiţie a iubirii. Trebuie să existe. Am citit despre ea.

Iubirea toate le rabdă, fără efort, căci în secunda în care sentimentul a devenit o corvoadă, e orice altceva, dar nu iubire.

Cel mai tare pe mine mă doare că nu sunt capabilă să iubesc. Sunt prinsă în iubirea asta lumească, instinctuală, dedată plăcerii şi, deşi interiorul îmi urlă după autenticitate, nu mă pot abţine să nu trăiesc limitat, minimalist în sentimente, devotată plăcerii, conştientă de toată durerea care urmează, dar consecventă în autodistrugere.

Sindromul masochistului? Minciuna omenirii? Capcana timpului? Cumpăna vieţii?

Totuşi, văzând în juru-mi vieţi împlinite prin diferite metode, sunt sigură şi în acelşi timp nu mai sunt sigură de nimic.

Taina intuită de mine în momentele bune, se pierde în fum de ţigară şi scrum. Se pierde în dependenţă, în neputinţă şi într-o nevoie absurdă de a îndrepta cu orice preţ ceea ce am omorât în ceilalţi, văzându-i trişti.

Testul vieţii pe care îl dăm cu oamenii, l-am pierdut de mult şi, nu din cauză că nu-mi pasă ci, pentru că îmi pasă mai mult de oameni decât de mine însămi şi, mai presus de orice, mai mult decât de Dumnezeu.

Non-sens

Ziua aceea

Deși sunt purtătoarea unui singur corp pe care îl mișc de colo-colo, simt cum fragmentarea interioară îmi crează sentimentul unui dublu pe care l-am tot negat, complacandu-mă în ideea de a avea o singură parte, cea bună. Desigur că evitarea părților negative sau a defectelor, mai bine spus, este o preocupare din vremurile ancestrale, omului fiindu-i greu să se vadă pe el însuși într-o lumina nefavorabilă. Fugă de realitate este și ea o practică des întâlnită, deși, ne batem cu pumnii în piept că posedăm realismul și că îl trăim zi de zi într-un stil destul de covărșitor.

Nu este nimic ieșit din comun această fragmentare a minții. Ceea ce o face să pară cumva de pe alte tărâmuri este iluzia de unitate a fiecărui om și privirea fragmentării că fiind ceva foarte îndepărtat propriei persoane. Această observație reiese din fraza mult discutată: “Așa sunt eu!” Siguranța de care omul dă dovadă că știe cine este se concentrează în trei cuvinte simple și directe.

Sensibilitatea fiecăruia iese la suprafață când acțiunea din jur nu se desfășoară în detrimentul a ceea ce știe omul deja despre el, dar mai ales ceea ce acceptă că fiind autentic. Cuvintele de laudă deschid întotdeauna porțile rănite ale sufletului. Bineînțeles că senzația de siguranță vine din iluzia că un cuvânt frumos înseamnă acceptare, iar ascunderea nu își mai are rostul din moment ce celălalt oricum te vede frumos.

Când comunicam cu Olivia, discuțiile noastre erau înțelese pe deplin, chiar integrate ca făcând parte de necontestat din felul fiecăreia de a fi. Aproape că ne citeam gândurile după expresia feței. Uneori după ce îmi venea să inchd ochii și să mă ascund de lumina orbitoare din salon, mă mai întreba curioasă la ce mă gândesc, pesemne că neprivitul în ochi reușește să mascheze o parte din ceea ce ne trece prin cap sau poate chiar tot.

În ziua aceea, ruptura sinelui era mai evidentă ca niciodată. Cu ochii plânși, deși nu recunoșteam în cuvinte, știam fiecare despre cealaltă că a ajuns într-un punct din care e mai greu de ieșit la suprafață. Voiam să o trag după mine, nu pentru că eu știam mai bine încotro mă îndrept ci, mai mult datorită sentimentului de apartenență pe care îl trăiam din plin alături de ea.

Ruptura sinelui de obicei, este ceva mai greu de verbalizat, însă pe om îl trădează gesturile, mimica, poziția corpului. Poate și un diagnostic mai greu de acceptat contribuie la lipsirea ulterioara de identitate a omului. Practic, din acel moment trebuie să înceapă remodelarea, reconfigurarea sau destul de rar întâlnitul –  abandonul rămășițelor a tot ceea ce credeam că suntem cândva, în mâinile sorții.

Încrâncenarea de a fi cu orice chip, cineva, ne falsifică întru-totul chipul și asemănarea a ceea ce am fost creați să fim. Fragmentarea, vine tocmai din acest fapt, vine din suprapunerea greșită a unor piese de puzzle pe care credem că le potrivim fix așa cum trebuie că să poată fi definite ca un întreg.

În ziua aceea, ruptura sinelui a putut fi verbalizată și a luat proporția unei forme difuze de iubire ce ne-o purtam una-alteia, mai ales pentru faptul că înțelgeam perfect prin ce trecea ea. Ea înțelegea perfect prin ce treceam eu sau cel puțin ne era confortabilă trăirea asta.

Non-sens

Despre una, despre alta


Contrar convigerii mele, astăzi, mi se pare că toată lumea trăiește așteptând perfect conștientă, moartea. Fiecare așteaptă făcând ceva: unii lucrează, unii fac artă, unii încurajează consumerismul, alții cercetează, analizează, disecă și combat orice.

Eu, mai mult că niciodată aștept nefăcând mare lucru. Îmi caut prin interior frânghia de salvare pe care, se pare, că am pierdut-o. Am picat pe gânduri, în gânduri și pe lângă gânduri, dar cum să spun, niște gânduri repetative, nedemne de luat în seamă nici măcar de către mine. Nici nu-mi vine să le spun mai departe pentru că nu aș face decât să îmi arăt mie însămi ce nenorocită sunt.

Cert este că în asemenea momente de neîncredere în mine mai caut și frânghiile de salvare ale celorlalți. Astăzi, nu mai găsesc nici una pentru că îmi este foarte greu să iubesc. Atât timp m-am amăgit și m-am dezamăgit încât inima s-a pietrificat, din și prin prisma propriilor mele încrâncenări în ale vieții.

Frânghia colorată care îmi trezea entuziasmul și mă determina să ies din starea vegetativă dominată de gânduri îmi dădea un ciudat sentiment de apartenență, că și cum, uite domnule că mă iubește și pe mine cineva. Însă, ceea ce este cu adevărat important este propria mea iubire care mă descătușa până într-acolo sau până dincolo de orice.

Cum să nu fii fericit când mirosul amintirii a cuiva drag te împământează și te fluidizează în egală măsură?

O ciudată frică pune stăpânire pe mine și nu pot nicicum să îmi scot din cap că s-ar putea oricând să se întâmple ceva cu cineva la care încă țin. Nu sunt sigură dacă este normal așa ceva, și nici atunci când eram mai mică nu mi se părea normal, când vrând să îmi dau seama cât de mult o iubesc pe mama îmi imaginăm tot felul de chestii cu privire la soarta ei, pe care acum, aici, n-am puterea să le scriu.

Neîncrederea în cuvintele astea care zboară de colo-colo ca un șirag lung de perle care se vrea a fi prețuit la adevărată lui valoare. Cum să prețuiesc eu? Am pierdut de mult numărătoarea perlelor. Pentru mine cuvintele îmi par mai mult vorbe. Cu siguranță că se înscriu ele undeva în eter și se vor întoarce împotriva mea, razbunându-se că nu le-am înțeles la timp.

De obicei aceste stări pentru mine anticipează încheierea unor altor stări mult prea înalte în care, m-am zbătut un timp, iluzionand despre una și despre alta. Renunțarea la sine prinde contur atunci când te afunzi tot mai tare în nimicul interior și realizezi că de acolo din adâncimea ta numai o ieșire cu altă față te mai poate salva și repune pe o șină sau alta.

Utopie

Lumea cu eticheta

Se trezeste de dimineata, merge la baie, da drumul la apa sa curga in chiuveta si se aseaza pe buda bucuroasa ca nu ii aude cineva sunetele provenite din neputinta de a se relaxa. Trage apa, expresia fetei ii tradeaza gandurile anxioase cu privire la ziua care sta sa inceapa dar care nu va fi cu nimic diferita fata de celelalte zile care au trecut. „-Nu-i nimic!”, isi spune, se uita in oglinda pe jumatate aburita de la apa calda scursa in chiuveta, isi da doua palme pentru revigorare si isi repeta obsesiv: „Sunt frumoasa, sunt frumoasa, sunt fericita, sunt sanatoasa…” exact asa cum a auzit de la altii ca se face. Iese din baie, se imbraca, se incalta iar inainte de a pleca isi pune masca pe fata. In drum spre serviciu ii vin in cap imagini de cand era mica, cum ii facea baie mama ei, intr-o cadita de plastic pusa pe doua scaune in bucatarie si cum tipa de durere la fiecare incercare a mamei de a-i baga piaptanul prin par. O figura a unui om din autobuz ii aminteste de colegul de banca pe care l-a iubit fara  sa-i spuna. Nu intelege de ce starile, gandurile si amintirile care ii traverseaza sporadic ecranul mintii si al inimii sunt toate negative. „Poate ar trebui sa merg la terapie la autocunoastere”, dar se consoleaza cu faptul ca oricum nimeni nu o vede, doar poarta o masca incredibil de reala, pe care scrie cu pix fara culoare exact unde lucreaza si ce meserie are, prinde putere, simte cum cifra de afaceri a firmei ii creste valoarea ei ca persoana si ii contureaza sigur viitorul. Nimic nu mai conteaza din ceea ce acum o ora ii desfiinta universul, acum a intrat pe usa viitorului ei sigur, unde nimeni nu stie ce face ea fara masca, dar toti ii respecta prezenta la munca.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Mai demult

Mai demult, ne plăcea să stăm lipiți unul de altul precum nisipul lipit de pielea udă. Ne trânteam în pat și ne uitam acolo cu orele, îmbrățișați în cele mai ciudate poziții.

Mai demult, rosteam același cuvânt amândoi odată și ne minunam de cum este posibil. Ne citeam gândurile, eram făcuți unul pentru altul, spuneam.

Mai demult, zâmbetul celuilalt era un indiciu că ziua avea să decurgă bine, lipsa zâmbetului prevestea tristețe.

Mai demult, ne plimbam cât era ziua de lungă, de mână, nici mâncare nu ne trebuia, ne aveam unul pe altul.

Mai demult, sufeream cumplit dacă sărutul tău nu era sigur, strângerea de mână, era leșinată, povestirile tale nu erau amuzante. Credeam că poate eu nu mai sunt bună.

Mai demult, iubitule, inimile amândoura băteau în același ritm, îmi plăcea să ascult cum ticăie.

Acum, nu ne mai place să avem pielea udă. Statul în pat e ca o boală lungă. Zâmbetul prevestește minciună. Plimbările sunt de prisos. Săruturile nu mai există iar inimă mea, cel puțin, a luat-o înainte.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Hai!

Mi-am deschis carnea de pe mine ca pe niște ferestre și te-am poftit să intri. Hai! Ia un loc! Vrei o cafea? Poți să te odihnești pe intestine, sunt moi și abia le-am curățat. Dorești să-ți arăt ce am prin casă? Să știi că nu e mult de văzut, e modestă, nu am investit prea mult în ea. Mai fac curat uneori, atunci când se adună praful și pânza de păianjeni. Păianjenii, trăiesc la umezeală, să știi, dacă te uiți la rinichi e plin. Unde îmi depozitez cumpărăturile? în stomac, el e dulapul, iar pe post de pantofar e ficatul, tot noroiul de pe stradă, strâns pe talpă de la pantofi, ajunge la el. Hai să vezi totuși, oglinda, o cheamă INIMĂ. În ea s-au oglindit suflete frumoase ca tine. Odată, am spart-o în mii de bucăți, și am vrut să o înlocuiesc cu plămânii, dar nu am reușit nici pe departe să îi fac să îi țină locul. Uneori se comportă ca o gaură neagră, mare, înghite tot și returnează resturi, resturi pe care le arunc la gunoi, prin creier. el filtrează tot și se înnegrește.

Sursa photo: Pinterest

Despuiată

Olivia

Nu am crezut niciodată cu adevărat în existența altor vieți în afară de aceasta pe care o avem.
Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul spitalului de oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi,-trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Nu am reușit să întru în vorba cu ea, atunci, eu însumi fiind într-un fel de transă de la durerile pe care le aveam, dar mi-a rămas în gând și ceva îmi spunea că o să ne mai revedem.
Timp de o lună nu am mai revăzut-o, nici măcar nu știam cum o cheamă și nu îmi înțelegeam emoțiile de dinaintea vizitelor săptămânale, când sporadic îmi revenea în minte imaginea ei. Într-o zi, cam pe la ora 3, stăteam liniștită în salon când deodată bate cineva la ușă, apoi, intră timid și întreabă dacă poate să ia loc lângă mine. Sufletul meu dănțuia la vederea-i, artificii de bucurie explodau în mine dar i-am răspuns și eu timid, că da, poate să stea. Și uite așa, m-am trezit cu acea frumusețe de om lângă mine, care mă studia din cap până în picioare mirată de vârstă pe care o am. Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi să fie! Asta da coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva. Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam. Medicul nostru, știa că în ziua de tratament a amândoura, un salon de spital trebuia rezervat doar pentru noi. Cum se mai încingeau vorbele! Povesteam, mâncam, plângeam, rădeam și o luam de la capăt. Doamne ce bucurie aveam în suflet când trebuia să merg să-mi iau doza de chimio, parcă m-aș fi dus la cel mai mișto club din oraș. Frigiderul lu’ mama era pistol cu apă pe lângă ce mâncăruri alese scoteam noi din geantă și le etalam prin salon pentru a le mânca. În zilele în care ajungeam înaintea ei la spital, prima întrebare adresată era:-Unde-i Olivia? nicidecum, să mă întrebe cineva ce mai fac. Ulterior mi-a spus că și pe ea o întrebau asistentele unde-i Andreea. Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. -Ce-i cu tine?, mă întreabă, iar eu am inceut și mai aprig cu lacrimile spunându-i că am citit eu undeva că mai am 5 ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând.-Ce-i domniță? Cine te-a supărat?-Aș vrea să mor mai repede!, îmi spune,-nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea. Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuam pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta, extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
-E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul asta peste mine eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia, să trăiești! Iar eu rădeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.
În luna martie 2016, am fost programată la operație, ea deasemenea, puțin după mine, urma. Pe 14 martie, am mers la control să văd dacă a decurs bine totul cu operația când pe hol, dau de mama ei.-Olivia a răcit, e sus internată! Mi-am luat trupul țeapăn de la tăietura de pe spate și am urcat la ea, să văd cum e.-A! Ai venit!, uite mi-a trebuit mie să mănânc sănătos, uite ce am pățit, o să merg acasă și numai ceafă la grătar am să mănânc! îmi spuse, cu batista la nas și glasul ușor stins.
Atunci a fost ultima mea întâlnire cu ea, dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer, îi văd chipul, zâmbindu-mi!

Sursa photo: Pinterest