Browsing Tag

iubire

Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.

Despuiată

Schimbare?

Oamenii se schimbă?

Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.

M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat. Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.

Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.

Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea. Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii până la final.

Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță se referă mereu la ceilalți, nu la mine.

Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară, oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.

Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.

Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez adevărul.

Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe sine.

Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.

Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.

Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.

Despuiată

Indiferența

Te uiți la mine cu privirea aceea pe care o știu deja, au mai fost mulți înaintea ta care s-au uitat așa. Ai vrea ca eu să nu exist, îți perturb starea de bine, iar berea răsuflată din care bei de o oră nu mai are efectul dorit. Nu-i așa? Te mustră conștiința fiindcă ai rămas paralizat, fără putere să faci ceva pentru mine. Crezi că trebuie să faci ceva pentru mine, așa e frumos, așa e nobil. Mă detești pe mine pentru incapacitatea ta. Îmi atribui caracteristici de cerșetor, caz umanitar, bolnav incurabil.

Faci tot posibilul să mă eviți, îți cari fericirea prin magazine. Cumperi compulsiv haine. Dacă arăți bine nu se prinde nimeni că în interior ai deja un bolnav incurabil. Nu se prinde nimeni ca pe interior porți deja un cerșetor. Cerșetor de atenție.

Fugi de mine pentru că ai impresia că te voi întrista. Capacitatea ta de empatie cu suferința mea, dai vina și pe ea, dacă nu ai fi așa empatic, ce bine ar fi, nu? Mă vezi cu moartea deasupra capului și îți imaginezi că te voi trage după mine.

Îți este frică de moarte? Îți este frică de viață? Îți este frică de mine? Îți este frică de tine?

Mă rănești.

Vreau să mă izolez. Privindu-ți reacția îmi dau seama de nenorocirea în care mă zbat. Prin ochii tăi sunt pierdută. Mă condamn pentru tot ceea ce simți atunci când mă vezi, atunci când auzi de mine.

Îți este mai bine fără mine. Cel puțin nu ești nevoit să faci slalom printre perfuzii și fire de păr. Te poți ocupa în liniște de prietena ta care te înșeală, de lipsa de bani sau de indiferența oamenilor din jurul tău.

Te poți ocupa în liniște de lipsa lui Dumnezeu din tine, căutându-L în iubirea de sine.

Non-sens

Cine mi-a pus albinele-n piept?

Uneori, îmi vine să mă iau în brațe și să alerg așa printre sfaturi, păreri și fapte neînchipuit de bune. Să mă duc undeva la captul lumii, iar acolo, să las jos povara greutății mele, spunându-mi în mine că s-a terminat totul, de acum pot să fiu eu.

Ploua teribil. Cerul plumburiu își căra și el singur norii amenințători și-mi îngreuna mersul. Picioarele se încăpățânau să stea lipite de asfaltul cleios, fapt care îmi insufla o ciudată senzație de bătrânețe.
Plecasem de acasă fără umbrelă, motiv de ceartă a propriei persoane, că sunt uitucă, împrăștiată, treceam printr-o cumplită deznădejde. Salvarea mi-a venit din exercițiile pe care le practicam de ceva vreme, anume – îndeletnicirea propriei minți cu dreapta gândire. Așa că am sfidat vremea și mi-am spus că oricum aș fi uitat umbrela în autobuz sau la biserică, sau oriunde altundeva m-ar fi purtat ziua aceea. Mi-am închis interiorul și am lăsat ploaia să-mi ude doar geaca, nu și sufletul.

M-am urcat în mașina de Poiană și m-am așezat confortabil pe scaunul de la geam. Pe partea cealaltă, o umbră de om îmi insufla o oarecare curiozitate. Era o fată timidă, cuminte care abia respira, trăia în ea non-existența, avea nevoie să fie invizibilă pentru ceilalți. Mi-a venit să mă ridic de pe scaun și să merg să o mângâi pe cap, să-i alin fuga de realitate pe care prea bine o cunoșteam de la mine. Toată dragostea lumii o învelea ca o peliculă din picuri de ploaie. Toată dragostea mea voia să-i aline prezența smerită.

M-am văzut în ea pe mine, cea de acum câțiva ani. Mulți ani, aș spune.

Băiatul pe care l-am iubit peste firesc de mult. Pe el l-am întâlnit pe nepregătite, dar de cum l-am zărit am știut că toată viața m-am pregătit pentru el. Tot ceea ce știam sau făcusem era pentru această întâlnire. Urlam la el te iubesc, te iuuubbeesc neimaginat de mult, bineînțeles că nu mă auzea. Avea și el interiorul, închis ermetic, fugea de nebunia lumii. Îi strălucea doar armura, se vedea de la o poștă că se pricepea la asta, interiorul il puteai intui doar dacă îl iubeai așa cum îl iubeam eu, peste măsură de mult.

Numele n-am să il spun, avea un nume urât, m-am supărat atunci pe părinții care se trezesc total neinspirați și îi pocesc viitorul copilului sub un nume de nepronunțat. N-am să insist pe asta acum, pentru că importantă era iubirea ce i-o purtam, iubirea care mă facea vulnerabilă în fața armurii lui sclipitoare.

Mult timp, l-am purtat în sufletul meu, îl culcam la mine în gând, îl mângâiam cu zdremțele mele, din suflet, bineînțeles. N-am vrut să-i dezvălui cele simțite, n-am vrut. Eu aveam deja o relație nesănătoasă cu boala care-mi umplea timpul, ce rost avea să-i pun povara pe umeri, abia mă descurcam eu. N-am vrut și pentru că atât de mult îl iubeam, încât, dacă s-ar fi materializat ceva, cream singură prăpastia pe care o știu de la majoritatea oamenilor. Singura iubire omenească, care rezistă intactă peste ani, este cea nemărturisită, neîmplinită.

Ciudată este apropierea fizică dintre noi, ai zice că ea te apropie, dar, în realitate, ea crează șanțuri, prăpăstii.

Mi-a spus cineva, că voi cunoaște și eu la un moment dat, pe cineva care are cancer. Un tip cu cancer, la fel ca mine.

Aștept de atunci să apară, nu știu de ce, nu știu nici măcar dacă acest fapt mă va salva. Dar sâmburele a fost plantat, cum s-ar zice, mă încălzesc cu ideea în zilele ploioase și cleioase, așa cum era ziua în care am zărit-o pe acea fată pe mașina de Poiană.

N-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea, pentru că ea eram eu, timidă și cuminte, parcă așteptând să mă port în brațe la capătul lumii.

Aș fi vrut doar să-i spun că nimic din cele care urmează să se întâmple peste ani, nu-i va strica pelicula aceea de dragoste, o va găuri, poate, dar dragostea, nimeni nu i-o poate lua.

Despuiată

You can call me naive

Mă adâncesc în durere și suferință. La durere fizică sunt aproape campioană. Dacă nu aș fi așa de mândră mi-aș ridica o statuie în fața blocului. Dar, puțina umbră de realism pe care o mai am, îmi zice că nu ar ajuta pe nimeni la nimic, poate doar pescărușilor care și-au făcut cuib pe acoperișul blocului, le-ar servi pe post de răgaz de tras sufletul sau poate pe post de toaletă.

Suferința sufletească, asta este altă poveste. Suntem prietene de când mă știu. Nu știu însă de ce. N-am înțeles ce anume vrea să mă învețe. Să o evit? Mult timp, nici măcar nu am conștientizat că există. Apoi, când i-am simțit atingerea umbroasă, trebuie să recunosc, îmi cam plăcea. O căutăm, mă căuta. Viața, îmi avea sens.

Îmi împleteam conștiința în jurul suferinței precum o spirală de ADN. Găseam motive de suferință în toată existența. Nu mă iubește nimeni, nu sunt bună de nimic, nu am nici un talent, oamenii sunt răi, afară plouă, n-am cu ce să mă îmbrac, ș.a.m.d. Bineînțeles când toate cele mai sus menționate nu se fluturau prin mintea mea, aveam alte motive: sufeream cu vecina care lua bătaie, cu prietena care nu avea iubit, îmi părea rău pentru cerșetori, plângeam pentru copiii din Africa. Mă obseda tristețea, mă încăpățânam să observ neajunsurile și deznădejdea. How freaky is that?

Mă târam prin experiențe care mai de care mai demnă de suferit. Mi-a devenit reflex.

Când m-am îmbolnăvit, de-a binelea, m-a străfulgerat gândul că atât de tare m-am adâncit în suferință încât am devenit eu însămi sursă de suferință. Umblam pe stradă ca un cablu de înaltă tensiune. Mocneam și pârâiam.

Dar, apoi, am îndrăznit să urlu la Dumnezeu. Pentru ce atâta suferință? Pentru ce atâta amărăciune în sufletul meu? Pentru ce nu mă pot bucura?

Zile, luni, am umblat așa, urlând la El. Până când, într-o zi oarecare, o zi cu aparențe mediocre, am constatat picuri de bucurie în mine. În stilul specific, m-am panicat, de unde bucurie, de ce mie, sigur ceva e putred la mijloc. În sufletul meu căutător, începuse să își facă loc credința, ea, îmi aducea bucuria.

Credința, draga de ea, căra picături grele de bucurie în interiorul meu mohorât. O mai surprind și acum cu roaba de bucurie după ea, atât de mare îmi era necredința, încât e nevoie de timp serios și de cărat bolovani sisifici pentru ca bucuria să prindă rădăcini reale în mine.

Așa e viața fără nici un Dumnezeu. Pustie și tristă.

Nici o suferința însă, nu a lăsat urme mai adânci în mine față de propriile mele defecte. Gelozia, invidia, răutatea gratuită, ignoranța, bârfa, lipsa de răbdare, egoismul, ele m-au transfigurat. M-au transformat în durere pură. Fizică și sufletească. Mi-au acoperit conștiința cu o pojghiță groasă de substanță vâscoasă. And I hate that.

Mă rog, însă, mă rog tare să scap de ele, să se dizolve în neant. Să prindă contur, în locul lor: bunătatea, iubirea, bucuria, puritatea, nădejdea. You can call me naive. Dar ceva îmi spune că se poate.

Despuiată

Milă? Nu, mulțumesc.

Mila aceea născută din iluzia superiorității față de oamenii pe care îi întâlnim în diferite contexte, mila aceea ucide viața din omul spre care este îndreptată. Îl reduce pe năpăstuit la statutul de obiect nefericit. Ea mistuie pe interior și pe cel care o simte, prin sentimentul superiorității, care este o minciună.

După cum zicea Beethoven – nu este de recunoscut al semn al superiortății umane, în afară de bunătate.

Putem în schimb să-l iubim pe nefericitul de lângă noi. Să punem în el, prin simțămintele noastre, picuri de viață.

Să înțelegem că, în aparenta înfățișare care se derulează în fața ochilor noștri, nimic nu este așa cum pare a fi. Dar când îndreptăm spre oameni iubire, bucurie, compasiune, ei se deschid, din copiii necăjiți, bătuți de soartă, devin ei înșiși purtători de viață și de lumină.

Iubirea manifestată față de semeni, aduce sens vieții, domolește dureri și alungă frici. Iubirea aceea care îți permite să plângi cu cel care este în durere, dar din care se naște mare bucurie, când scopul de a scoate omul din hăul durerii, este îndeplinit, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care te îndeamnă să râzi cu cel care râde, să simți bucuria lui până în măduva oaselor, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care transmite celuilalt, că ești umăr la umăr cu el, între ale durerii sau ale bucuriei, ea este cea care odihnește indiferent cât de obositor pare a fi.

Mila născută din ego, sufocă și încătușează firescul din om, îl face să se simtă victimă stingheră, prin viața aceasta pasageră.

De iubire avem nevoie, de iubire manifestată, nu de mila care apasă și mai tare pe rana deja avută, aceea de a exista.

Non-sens

Sensul vieții

Sunt în căutarea sensului vieții. Știe cineva unde este și cum arată?

Am plecat pe această cărare de mult prea mult timp. Am mers în linie dreaptă, am ocolit, m-am rătăcit, doar ca să ajung iar, și iar la același non-sens în care sălășluiește sensul vieții, să merg din nou în linie dreaptă, să ocolesc și să mă rătăcesc.

Pe cărarea aceasta a căutării, am întâlnit diverse persoane care păreau total iluminate, cu sensul vieții găsit și respirat prin toată pielea care ne învelește fizicul animal. Nu de puține ori m-am simțit ca un cățel cu urechile blege care se uită încontinuu la mâna care a aruncat mingea, în loc să alerge după ea și să o aducă înapoi la stâpăn.

În fața acestui gen de oameni, trăiesc cu senzația că îmi scapă ceva și nu voi avea niciodată inteligența necesară să descopăr ce anume îmi scapă.

Totuși, gândindu-mă la copilărie, toate datele îmi indică faptul că o perioadă de timp am știut ce înseamnă sensul vieții, anume, să trăiesc și să descopăr. Poate acesta o fi, poate nu. A fost acea bucată de vreme în care nu conștientizam existența, dar mă minunam continuu de ceea ce descopeream în jurul meu. Vibram pe interior împreună cu toate lucrurile și faptele care se relevau înaintea mea.

Nu am reușit nici până acum să mă identific cu fizicul pe care îl am. L-am negat și îl neg încă, fiindcă nu simt că el sunt eu. Îl percep ca pe un înveliș al tuturor stărilor și gândurilor. Un înveliș care influențează interiorul și invers.

Îmi plac complimentele, aș fi ipocrită să afirm că nu este așa, totuși, mă doare teribil un “ești o fată frumoasă”, mereu m-a durut, în primul rând pentru că nu consider această caracteristică ca fiind a mea.

În ultima vreme acest simțământ s-a acutizat. Atunci când ești bolnav, când învelișul se transformă într-un fel de închisoare a tot ceea ce ai vrea să exprimi și nu mai poți, din pricina durerilor, vulnerabilitatea aceasta născută din durere, cere atenție. Și cum atenția oamenilor se manifesta sub formă de complimente, de cele mai multe ori, am perioade în care îmi pare așa de rău pentru faptul că sunt o fată frumoasă și am să mor.

Sensul vieții, pentru mine s-a conturat în certitudinea faptului că murim. Oricât aș ocoli, din teamă de necunoscut, acestă realitate, mai devreme sau mai târziu, murim. Și nu voi muri doar eu fiindcă am cancer, murim toți, într-un fel sau altul. Pare trist sau tranșant acest unic adevăr, dar cu cât analizez mai în profunzime, cu atât conștientizez cât este de eliberator. Cred că descătușează omul de altă certitudine dureroasă în care ne ducem existența, și anume singurătatea. Această prăpastie fără fund săpată de jur împrejurul fizicului-închisoare, din care nu te scapă nici un om, poate doar, sensul vieții.

Pești cu Cancer

Împreună

Mie îmi plac oamenii ciudați. Alături de ei, inima mea bate la unison. Sunt atrasă spre tiparele comportamentale care rup barierele normalității.

Îmi plac oamenii-poveste, oamenii cu lumi interioare bogate, oamenii timizi, oamenii emoționali, oamenii-artiști, oamenii marginalizați, oamenii inventivi, oamenii curioși, oamenii excluși, oamenii etichetați, oamenii care poartă dialoguri cu ei înșiși.

Cu cât o persoană este mai arătată cu degetul de majoritate, cu atât dorința de a o cunoaște crește exponențial.
Am fost numită și eu la rândul meu, ciudată, motiv care probabil mă îndreptățește să empatizez mai bine cu cei din categoria mea.

Bolnavii de cancer au un fel de bulă a lor. Noi trăim împreună chiar și atunci când suntem fizic separați. În bula noastră există un fel de conștiință comună pe care o accesăm când avem nevoie.

Prietenii din bula mea de cancer sunt alifie pe rană vie, balsam pentru suflet, dar și pansament gastric în momentele de greață indusă de chimioterapie.

Elena

Este mai mare cu un an decât mine. Cancer de sân. Am făcut cunoștință pe holul spitalului, acolo unde trăirile sunt mai autentice ca oriunde altundeva. Plângea. Mi-a atras atenția delicatețea fizicului și debitul verbal. Vorbește mult, dar și mai mult vorbește în sensuri. Uneori îmi lasă senzația că întreaga ei viață este o metaforă. Mama a doi copii și soție iubitoare cum îi place ei să se descrie. În momentele de deznădejde, furie, anxietate accesez prietenia mea cu ea, întodeauna mă face să mă simt mai bine. Ne înțelegem reciproc stările, și mă bucur nespus că nu se suprapun. Când este ea jos, încerc eu să o ridic, când sun eu jos, mă ridică ea. Și uite așa, locul din inima mea a devenit mai cuprinzător cu o persoană.

Cristina

Ea este copilul, mi-a luat locul, fiind mai mică cu doi ani decât mine. Cancer de sân. Ne-am cunoscut pe holul spitalului. Foarte timidă, stătea singură într-un colț al banchetei și aștepta sentința la distracție. Minionă, slăbuță cu ochi rupți din cer. Privirea ei topește ghețare. Sufletul ei de copil fragil mă îngenunchiază. În toată fragilitatea ei, nu de puține ori m-a șocat puterea care îi iese prin toți porii. Rezistă.

Smaranda

Viața asta trăită în cercuri, mi-a adus ca prin minune acest omuleț. Este artistă, pictează de mama focului. Cancer de plămâni cu metastază cerebrală. Nu ne-am văzut fizic până acum, dar am avut ocazia să locuim în aceeași casă, la Sibiu, doar că în alinieri de timp diferite. A fost printrele primele persoane căreia i-am dezvaluit prin ce trec, telefonic, iar ea ca o adevărată supraviețuitoare a acestei maladii, a știut exact ce să-mi spună. Îi iubesc naturalețea.

Robert

Habar nu am câți ani are. Sufletul lui este tânăr. Aleargă maratoane așa cu cancerul după el. Ba unde mai pui că acum s-a pricopsit cu metastaza cerebrală, aleargă și cu ea. E tare. Este unul dintre eroii mei. Nu de puține ori mi-am imaginat că alerg maratoane cu el, dar îmi e teamă sincer că mă fac de râs. Respect.

Bătrânelul pe care nu știu cum îl cheamă

Ne întâlneam zilnic pe holul spitalului. Galant, îmi săruta mâna aproape de fiecare dată. Zâmbetul îi trăda bătrânețea, dar cu siguranță a fost un băiat tare cuceritor. Mi-a propus că mă ia de nevastă dacă ne mai întălnim la spital pe viitor. Nu ne-am mai întâlnit, dar eu îl port în gând.

Toate doamnele pe care le-am întâlnit în viața asta, cu părul ras, cu fața palidă, cu ochii triști

Mi-am format un detector de bolnavi de cancer. În autobuz, pe stradă, oriunde aș fi, îi văd. De fiecare dată când îi văd, vizualizez cum scot o bucată de inimă din mine și le-o înmânez mental. Sper să o folosească pe post de iubire.

În bula noastră a bolnavilor de cancer, iubirea este ingredientul principal de supraviețuire.

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisoare către tata

Dragă tată,

Iartă-mă pentru că îndrăznesc să mă adresez ție așa de familiar, știu că nu ne cunoaștem. Ce mai faci? Îți merge bine? Mi s-a spus că sunt copilul tău.

Când eram mică, tata era bunicul. Mă ducea la orășelul copiilor și îmi cumpăra portocale. Odată l-am supărat, mergând cu el de mână pe stradă am pierdut punga cu portocale pe drum, s-a supărat fiindcă erau scumpe și se găseau greu. Bunica era mama, mama era Egela. Semăna cu Angela Similea, iar eu am crezut că e ea. Le spuneam vecinilor de la bloc că mama mea e cântăreață și când venea în vizită la noi o puneam să cânte așa cum vedeam la televizor. Era înaltă și frumoasă, mă uitam la ea ca la o prințesă.

Bunicul s-a dus, aveam 6 ani, am rămas cu bunica. Am încurajat-o cum am putut. I-am spus să nu mai fie supărată că de acum nu ne mai ceartă nimeni dacă pierdem pungile cu portocale.

Bunica îmi povestea despre tine fiindcă o întrebam eu. Îmi spunea că ești deștept, că ai terminat o facultate grea. Îmi mai spunea că semăn cu tine, la mers, la râs, la ochi, la nas. Eram bucuroasă.

În anul acela am început școala. Copiii au început să pună întrebări, la fel și învățătoarea. Mă întrebau cine este tatăl meu. Nu prea știam ce să le răspund. Apoi a venit revoluția. Am mers cu bunica să cumpărăm cozonaci pentru Crăciun. În parcul Tractoru, ne-au controlat sacoșele, bunica a zis să mergem mai repede ca să nu ne fure comuniștii cozonacii.

Uneori mă băteam cu copiii de la bloc, mă amenințau că vin cu tatăl lor. Îi băteam întotdeauna, să știi, fiindcă eram un copil voinic. Când le-am spus că vin și eu cu bunica au râs de mine.

Vecinele de la bloc vorbeau despre mine că sunt copil din flori și că sunt săraca. Mie îmi plăcea natura, mă înveseleam să fiu copil din flori.

Mama nu prea vorbea despre tine, iar eu nu aveam curajul să o întreb, aveam impresia că o supăr.

Mă gândeam adesea la tine, tată, oare cum arăți, cum îți sună vocea, speram să fii un om bun, mi te imaginam înalt și deștept. Aveam zile când stăteam pe canapea în sufragerie și îmi imaginam că ai venit să mă vezi, ne jucam amândoi, apoi venea bunica de la serviciu și mă găsea ascunsă în lada de lenjerie de pat. Îmi zicea că stăteam acolo cu orele. Îi era teamă că într-o zi am să mă sufoc.

Voiam să cresc mai repede mare ca să pot să vin să te caut.

Apoi am crescut, am început cu adevărat să-ți simt lipsa. Tot așteptam să vii, dar nu veneai. Am crezut că sunt un copil rău, deaia nu mă vrei. Vorbeam cu tine în capul meu și te rugam să vii. M-ai auzit, oare? M-ai auzit când plângeam nopțile fiindcă nu mă puteam identifica cu nici un tată? Plângeam fiindcă vedeam la prietenele mele ce bine e să ai un tată, voiam și eu să am. Dar tot n-ai venit.

Păstram ca pe o comoară singura poză pe care o aveam cu tine. Erai îmbrăcat în militar, eram mândră că ai făcut armata. Într-o zi am rupt poza. Apoi mi-a părut rău. Am încercat să te uit. Dar prima dezamăgie în iubire pe care am avut-o m-a adus înapoi cu gândul la tine.

Am mers și eu la facultate. Bunica îmi zicea că sunt deșteaptă ca tine. Uneori îi mințeam pe oameni că mă cheamă Livia, de la Liviu, ca pe tine. Te uram și te iubeam, tată. Trăiam într-o controversă continuă.

Apoi, m-am îmbolnăvit. Atunci mi-a fost frică, nu avea cine să mă apere. Nu avea cine să-mi spună că o să fie bine. Mi-a fost teamă că voi muri, fără să te cunosc. Apoi, te-am căutat. Au fost cele mai frumoase 20 de minute din viața mea. Am văzut că sunt într-adevăr copia ta fidelă. M-ai păcălit că o să se schimbe totul de acum, iar eu te-am crezut.

Ai fi fost mândru de mine, să vezi cum bolnavă fiind, nu m-am lăsat. Am muncit mult ca să mă pot întreține și nu am spus oamenilor de boala mea. Recunosc, golul din suflet, nimic din lumea asta nu l-a putut umple. Dar te-am iertat, tată.

Iartă-mă și tu, tată. N-am vrut să fiu un copil rău.

Despuiată

Alt poem despre iubire

Vorba lui Eminescu, căci de vreo 2000 de ani ni se tot spune să iubim, dar noi ne sfâșiem între noi.

Mă adun de pe jos și mă lipesc bucăți

Întodeauna altfel

Mă lipesc cu gândul la tine

diferită fiind poate nu mă mai recunoști

Pe tine nu te mai știu

te-ai lipit și tu diferit?

Au mușcat și din tine

fiindcă îți lipsește ceva, poate o mână, poate altceva

Mirosul e neschimbat

Îmi fac din el ancoră și mă leg de trecut

Mă înec în cuvintele tale care sunt ploaie pentru sufletul sec

Lasă-mă în pace! da? Te rog.

Mi s-a terminat lipiciul.