Browsing Tag

iubire

Despuiată

Milă? Nu, mulțumesc.

Mila aceea născută din iluzia superiorității față de oamenii pe care îi întâlnim în diferite contexte, mila aceea ucide viața din omul spre care este îndreptată. Îl reduce pe năpăstuit la statutul de obiect nefericit. Ea mistuie pe interior și pe cel care o simte, prin sentimentul superiorității, care este o minciună.

După cum zicea Beethoven – nu este de recunoscut al semn al superiortății umane, în afară de bunătate.

Putem în schimb să-l iubim pe nefericitul de lângă noi. Să punem în el, prin simțămintele noastre, picuri de viață.

Să înțelegem că, în aparenta înfățișare care se derulează în fața ochilor noștri, nimic nu este așa cum pare a fi. Dar când îndreptăm spre oameni iubire, bucurie, compasiune, ei se deschid, din copiii necăjiți, bătuți de soartă, devin ei înșiși purtători de viață și de lumină.

Iubirea manifestată față de semeni, aduce sens vieții, domolește dureri și alungă frici. Iubirea aceea care îți permite să plângi cu cel care este în durere, dar din care se naște mare bucurie, când scopul de a scoate omul din hăul durerii, este îndeplinit, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care te îndeamnă să râzi cu cel care râde, să simți bucuria lui până în măduva oaselor, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care transmite celuilalt, că ești umăr la umăr cu el, între ale durerii sau ale bucuriei, ea este cea care odihnește indiferent cât de obositor pare a fi.

Mila născută din ego, sufocă și încătușează firescul din om, îl face să se simtă victimă stingheră, prin viața aceasta pasageră.

De iubire avem nevoie, de iubire manifestată, nu de mila care apasă și mai tare pe rana deja avută, aceea de a exista.

Non-sens

Sensul vieții

Sunt în căutarea sensului vieții. Știe cineva unde este și cum arată?

Am plecat pe această cărare de mult prea mult timp. Am mers în linie dreaptă, am ocolit, m-am rătăcit, doar ca să ajung iar, și iar la același non-sens în care sălășluiește sensul vieții, să merg din nou în linie dreaptă, să ocolesc și să mă rătăcesc.

Pe cărarea aceasta a căutării, am întâlnit diverse persoane care păreau total iluminate, cu sensul vieții găsit și respirat prin toată pielea care ne învelește fizicul animal. Nu de puține ori m-am simțit ca un cățel cu urechile blege care se uită încontinuu la mâna care a aruncat mingea, în loc să alerge după ea și să o aducă înapoi la stâpăn.

În fața acestui gen de oameni, trăiesc cu senzația că îmi scapă ceva și nu voi avea niciodată inteligența necesară să descopăr ce anume îmi scapă.

Totuși, gândindu-mă la copilărie, toate datele îmi indică faptul că o perioadă de timp am știut ce înseamnă sensul vieții, anume, să trăiesc și să descopăr. Poate acesta o fi, poate nu. A fost acea bucată de vreme în care nu conștientizam existența, dar mă minunam continuu de ceea ce descopeream în jurul meu. Vibram pe interior împreună cu toate lucrurile și faptele care se relevau înaintea mea.

Nu am reușit nici până acum să mă identific cu fizicul pe care îl am. L-am negat și îl neg încă, fiindcă nu simt că el sunt eu. Îl percep ca pe un înveliș al tuturor stărilor și gândurilor. Un înveliș care influențează interiorul și invers.

Îmi plac complimentele, aș fi ipocrită să afirm că nu este așa, totuși, mă doare teribil un “ești o fată frumoasă”, mereu m-a durut, în primul rând pentru că nu consider această caracteristică ca fiind a mea.

În ultima vreme acest simțământ s-a acutizat. Atunci când ești bolnav, când învelișul se transformă într-un fel de închisoare a tot ceea ce ai vrea să exprimi și nu mai poți, din pricina durerilor, vulnerabilitatea aceasta născută din durere, cere atenție. Și cum atenția oamenilor se manifesta sub formă de complimente, de cele mai multe ori, am perioade în care îmi pare așa de rău pentru faptul că sunt o fată frumoasă și am să mor.

Sensul vieții, pentru mine s-a conturat în certitudinea faptului că murim. Oricât aș ocoli, din teamă de necunoscut, acestă realitate, mai devreme sau mai târziu, murim. Și nu voi muri doar eu fiindcă am cancer, murim toți, într-un fel sau altul. Pare trist sau tranșant acest unic adevăr, dar cu cât analizez mai în profunzime, cu atât conștientizez cât este de eliberator. Cred că descătușează omul de altă certitudine dureroasă în care ne ducem existența, și anume singurătatea. Această prăpastie fără fund săpată de jur împrejurul fizicului-închisoare, din care nu te scapă nici un om, poate doar, sensul vieții.

Pești cu Cancer

Împreună

Mie îmi plac oamenii ciudați. Alături de ei, inima mea bate la unison. Sunt atrasă spre tiparele comportamentale care rup barierele normalității.

Îmi plac oamenii-poveste, oamenii cu lumi interioare bogate, oamenii timizi, oamenii emoționali, oamenii-artiști, oamenii marginalizați, oamenii inventivi, oamenii curioși, oamenii excluși, oamenii etichetați, oamenii care poartă dialoguri cu ei înșiși.

Cu cât o persoană este mai arătată cu degetul de majoritate, cu atât dorința de a o cunoaște crește exponențial.
Am fost numită și eu la rândul meu, ciudată, motiv care probabil mă îndreptățește să empatizez mai bine cu cei din categoria mea.

Bolnavii de cancer au un fel de bulă a lor. Noi trăim împreună chiar și atunci când suntem fizic separați. În bula noastră există un fel de conștiință comună pe care o accesăm când avem nevoie.

Prietenii din bula mea de cancer sunt alifie pe rană vie, balsam pentru suflet, dar și pansament gastric în momentele de greață indusă de chimioterapie.

Elena

Este mai mare cu un an decât mine. Cancer de sân. Am făcut cunoștință pe holul spitalului, acolo unde trăirile sunt mai autentice ca oriunde altundeva. Plângea. Mi-a atras atenția delicatețea fizicului și debitul verbal. Vorbește mult, dar și mai mult vorbește în sensuri. Uneori îmi lasă senzația că întreaga ei viață este o metaforă. Mama a doi copii și soție iubitoare cum îi place ei să se descrie. În momentele de deznădejde, furie, anxietate accesez prietenia mea cu ea, întodeauna mă face să mă simt mai bine. Ne înțelegem reciproc stările, și mă bucur nespus că nu se suprapun. Când este ea jos, încerc eu să o ridic, când sun eu jos, mă ridică ea. Și uite așa, locul din inima mea a devenit mai cuprinzător cu o persoană.

Cristina

Ea este copilul, mi-a luat locul, fiind mai mică cu doi ani decât mine. Cancer de sân. Ne-am cunoscut pe holul spitalului. Foarte timidă, stătea singură într-un colț al banchetei și aștepta sentința la distracție. Minionă, slăbuță cu ochi rupți din cer. Privirea ei topește ghețare. Sufletul ei de copil fragil mă îngenunchiază. În toată fragilitatea ei, nu de puține ori m-a șocat puterea care îi iese prin toți porii. Rezistă.

Smaranda

Viața asta trăită în cercuri, mi-a adus ca prin minune acest omuleț. Este artistă, pictează de mama focului. Cancer de plămâni cu metastază cerebrală. Nu ne-am văzut fizic până acum, dar am avut ocazia să locuim în aceeași casă, la Sibiu, doar că în alinieri de timp diferite. A fost printrele primele persoane căreia i-am dezvaluit prin ce trec, telefonic, iar ea ca o adevărată supraviețuitoare a acestei maladii, a știut exact ce să-mi spună. Îi iubesc naturalețea.

Robert

Habar nu am câți ani are. Sufletul lui este tânăr. Aleargă maratoane așa cu cancerul după el. Ba unde mai pui că acum s-a pricopsit cu metastaza cerebrală, aleargă și cu ea. E tare. Este unul dintre eroii mei. Nu de puține ori mi-am imaginat că alerg maratoane cu el, dar îmi e teamă sincer că mă fac de râs. Respect.

Bătrânelul pe care nu știu cum îl cheamă

Ne întâlneam zilnic pe holul spitalului. Galant, îmi săruta mâna aproape de fiecare dată. Zâmbetul îi trăda bătrânețea, dar cu siguranță a fost un băiat tare cuceritor. Mi-a propus că mă ia de nevastă dacă ne mai întălnim la spital pe viitor. Nu ne-am mai întâlnit, dar eu îl port în gând.

Toate doamnele pe care le-am întâlnit în viața asta, cu părul ras, cu fața palidă, cu ochii triști

Mi-am format un detector de bolnavi de cancer. În autobuz, pe stradă, oriunde aș fi, îi văd. De fiecare dată când îi văd, vizualizez cum scot o bucată de inimă din mine și le-o înmânez mental. Sper să o folosească pe post de iubire.

În bula noastră a bolnavilor de cancer, iubirea este ingredientul principal de supraviețuire.

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisoare către tata

Dragă tată,

Iartă-mă pentru că îndrăznesc să mă adresez ție așa de familiar, știu că nu ne cunoaștem. Ce mai faci? Îți merge bine? Mi s-a spus că sunt copilul tău.

Când eram mică, tata era bunicul. Mă ducea la orășelul copiilor și îmi cumpăra portocale. Odată l-am supărat, mergând cu el de mână pe stradă am pierdut punga cu portocale pe drum, s-a supărat fiindcă erau scumpe și se găseau greu. Bunica era mama, mama era Egela. Semăna cu Angela Similea, iar eu am crezut că e ea. Le spuneam vecinilor de la bloc că mama mea e cântăreață și când venea în vizită la noi o puneam să cânte așa cum vedeam la televizor. Era înaltă și frumoasă, mă uitam la ea ca la o prințesă.

Bunicul s-a dus, aveam 6 ani, am rămas cu bunica. Am încurajat-o cum am putut. I-am spus să nu mai fie supărată că de acum nu ne mai ceartă nimeni dacă pierdem pungile cu portocale.

Bunica îmi povestea despre tine fiindcă o întrebam eu. Îmi spunea că ești deștept, că ai terminat o facultate grea. Îmi mai spunea că semăn cu tine, la mers, la râs, la ochi, la nas. Eram bucuroasă.

În anul acela am început școala. Copiii au început să pună întrebări, la fel și învățătoarea. Mă întrebau cine este tatăl meu. Nu prea știam ce să le răspund. Apoi a venit revoluția. Am mers cu bunica să cumpărăm cozonaci pentru Crăciun. În parcul Tractoru, ne-au controlat sacoșele, bunica a zis să mergem mai repede ca să nu ne fure comuniștii cozonacii.

Uneori mă băteam cu copiii de la bloc, mă amenințau că vin cu tatăl lor. Îi băteam întotdeauna, să știi, fiindcă eram un copil voinic. Când le-am spus că vin și eu cu bunica au râs de mine.

Vecinele de la bloc vorbeau despre mine că sunt copil din flori și că sunt săraca. Mie îmi plăcea natura, mă înveseleam să fiu copil din flori.

Mama nu prea vorbea despre tine, iar eu nu aveam curajul să o întreb, aveam impresia că o supăr.

Mă gândeam adesea la tine, tată, oare cum arăți, cum îți sună vocea, speram să fii un om bun, mi te imaginam înalt și deștept. Aveam zile când stăteam pe canapea în sufragerie și îmi imaginam că ai venit să mă vezi, ne jucam amândoi, apoi venea bunica de la serviciu și mă găsea ascunsă în lada de lenjerie de pat. Îmi zicea că stăteam acolo cu orele. Îi era teamă că într-o zi am să mă sufoc.

Voiam să cresc mai repede mare ca să pot să vin să te caut.

Apoi am crescut, am început cu adevărat să-ți simt lipsa. Tot așteptam să vii, dar nu veneai. Am crezut că sunt un copil rău, deaia nu mă vrei. Vorbeam cu tine în capul meu și te rugam să vii. M-ai auzit, oare? M-ai auzit când plângeam nopțile fiindcă nu mă puteam identifica cu nici un tată? Plângeam fiindcă vedeam la prietenele mele ce bine e să ai un tată, voiam și eu să am. Dar tot n-ai venit.

Păstram ca pe o comoară singura poză pe care o aveam cu tine. Erai îmbrăcat în militar, eram mândră că ai făcut armata. Într-o zi am rupt poza. Apoi mi-a părut rău. Am încercat să te uit. Dar prima dezamăgie în iubire pe care am avut-o m-a adus înapoi cu gândul la tine.

Am mers și eu la facultate. Bunica îmi zicea că sunt deșteaptă ca tine. Uneori îi mințeam pe oameni că mă cheamă Livia, de la Liviu, ca pe tine. Te uram și te iubeam, tată. Trăiam într-o controversă continuă.

Apoi, m-am îmbolnăvit. Atunci mi-a fost frică, nu avea cine să mă apere. Nu avea cine să-mi spună că o să fie bine. Mi-a fost teamă că voi muri, fără să te cunosc. Apoi, te-am căutat. Au fost cele mai frumoase 20 de minute din viața mea. Am văzut că sunt într-adevăr copia ta fidelă. M-ai păcălit că o să se schimbe totul de acum, iar eu te-am crezut.

Ai fi fost mândru de mine, să vezi cum bolnavă fiind, nu m-am lăsat. Am muncit mult ca să mă pot întreține și nu am spus oamenilor de boala mea. Recunosc, golul din suflet, nimic din lumea asta nu l-a putut umple. Dar te-am iertat, tată.

Iartă-mă și tu, tată. N-am vrut să fiu un copil rău.

Despuiată

Alt poem despre iubire

Vorba lui Eminescu, căci de vreo 2000 de ani ni se tot spune să iubim, dar noi ne sfâșiem între noi.

Mă adun de pe jos și mă lipesc bucăți

Întodeauna altfel

Mă lipesc cu gândul la tine

diferită fiind poate nu mă mai recunoști

Pe tine nu te mai știu

te-ai lipit și tu diferit?

Au mușcat și din tine

fiindcă îți lipsește ceva, poate o mână, poate altceva

Mirosul e neschimbat

Îmi fac din el ancoră și mă leg de trecut

Mă înec în cuvintele tale care sunt ploaie pentru sufletul sec

Lasă-mă în pace! da? Te rog.

Mi s-a terminat lipiciul.

Utopie

Poem pentru copiii mei nenăscuți

Sufletul meu pereche,

De ce m-ai ispitit să cred că tu exiști?

Tu nu știi, că eu te-am căutat?

Și încă te mai caut pe alocuri?

Am întors lumea pe toate părțile

Și tot nu te-am aflat.

Am întrebat pomii, stelele și nopțile,

Dar ei nici n-au auzit de așa ceva, măcar.

Te-am căutat sub fiecare vorbă bună

Sub fiecare zâmbet cald

Și m-am mințit că poate ești acolo,

Dar tot nu te-am aflat.

Am căzut de multe ori, legându-mă de tine

Dar tu ai insistat mereu să-mi dai o lecție nebună.

Acum, te iert, căci știu că nu exiști

Și sper din inimă că voi primi iertare

Pentru nechibzuința de care am dat dovadă

De la toți copiii mei pe care aș fi putut să-i am, dar i-am ratat.

 

Sursa photo Pinterest

Pești cu Cancer

Iubirea de sine

Nu de puține ori mă regăsesc contemplând la iubire. Ce este ea? De unde vine?

Această temă a iubirii mă urmărește încă din copilărie. Primul pas către înțelegerea ei a fost prin intermediul gândurilor, printr-o analiză a ceea ce eu percepeam în jurul meu ca fiind iubire. Nu mi-a fost dat să simt, trăind într-o famile dezbinată, iar acest lucru mi-a fost motiv de căutare a unei definiții matematice care să cuprindă această minune de a iubi sau a fi iubit.

Vedeam în jurul meu, la alți oameni, momente de blândețe, de mângâiere, auzeam spunându-se cuvinte frumoase și am asociat acest sentiment cu binele. Pentru că da, iubirea asta, fără îndoială, trezește în tine și în ceilalți, o stare de bine, îmi spuneam adesea.

Apoi, am căutat-o în cărți, am citit romane despre iubire, în care oamenii se iubeau, dar se și urau în același timp. Sufereau din cauza iubirilor neîmplinite sau mai bine spus, iubiri nematerializate în ceva concret, trupesc. Îmi plăcea să-mi alimentez setea de cunoaștere a iubirii prin descrierile pe care le regăseam iar și iar. M-am observat suferind la o laltă cu personajul din carte dacă iubirea lui ajungea să îi chinuie sufletul. Unul dintre aceste personaje este Julien Sorel, din romanul Roșu și Negru a lui Stendhal.

Recunosc, mi-a fost greu să înțeleg cum este posibil ca iubirea să provoace suferință, să îți tulbure într-atât existența încât să vrei să-ți pui capăt zilelor. De ce oamenii îi dau iubirii o conotație tragică și totuși, aleargă după ea o viață întreagă?

M-am regăsit apoi, preluând în comportament ad litteram, ceea ce studiasem despre iubire și mi-am însușit fără excepție, iubirea cu părțile ei bune și iubirea cu tragismul ei curmător de vieți.

Crescând, am aflat că sursa nefericirii mele constante își are sâmburele din lipsa de iubire fața de propria persoană și că trebuie neapărat să învăț cum se face. De multe ori am auzit această frază Iubește-te pe tine însuți. Am întrebat prietenii, oamenii din jur care păreau experimentați cu această acțiune, voiam să-mi spună și mie cum să fac să ajung și eu la realizarea de a mă iubi. Unii dintre ei mi-au spus că trebuie să mă privesc în oglindă și să-mi zic te iubesc până voi ajunge să cred, alții, mi-au spus că răsfățul este primul pas, apoi, trebuie să fiu blândă cu mine, să iert trecutul, iar pe alocuri să fiu egoistă, fiindcă înainte de toate, propria persoană contează cel mai mult.

Ianuarie 2016

Mulți ani am considerat că lipsa de iubire fața de propria persoană mi-a provocat cancerul de sân. Explicațiile care îmi întăreau convingerea erau multe și păreau adevărate:

Lipsa de iubire încă de mic copil a determinat ulterior, adultul din mine să nu știe ce-i aia iubire.
– Cancerul de sân are legătură cu iubirea, fiind situat în zona apropiată inimii.
– Neștiința de a iubi corespunzător duce la autodistrugere, chiar și printr-un cancer.
– Daca nu te iubești pe tine însăți nu te poți vindeca.

Luna ianuarie a fost o lună grea. Stările de rău din cauza tratamentului mă determinau să stau zile întregi în pat, fără vlagă sau dorință de a ieși pe afară să interacționez cu lumea. Răul se manifesta la nivel psihic prin stări de nervozitate accentuată, plâns isteric – uneori fără motiv, anxietate și uneori atacuri de panică, în special noaptea, mă trezeam din somn crezând că am murit.

Tot în ianuarie, o persoană dragă mie, s-a îmbolnăvit și a fost nevoie de o spitalizare mai lungă. Persoana respectivă neavând pe cineva care să-i fie de ajutor a apelat la mine. Cu greu m-am dus prima oară în vizită fiindcă starea de vomă pe care o aveam aproape constant, se accentua din cauza mirosului de spital. Cu greu am mers și a doua oară, apoi gândurile că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc au început să își facă apariția. – Doar și eu sunt bolnavă! îmi spuneam adesea.

Cum era cu iubește-te pe tine însăți? Așa am făcut în luna ianuarie, m-am pus pe mine pe primul loc, m-am gândit că persoana mea este mai importantă. De un egoism crâncen, am fost. Și am să regret toată viața, fiindcă acea persoană s-a dus, iar eu am rămas cu iubirea de sine care mi-a făcut o gaură imensă în piept și mi-a arătat că iubește-te pe tine însuți este cea mai mare minciună.

Pești cu Cancer

Orașul meu

E cancer sub orașul meu. Iar noi alimentăm tumoarea. Leucocitele se triplează de la superficialitate. Hrănim celule cu exces de zel. Ignoranța omoară sistemul imunitar. Răutatea și indiferența provoacă metastaze.

E necesar să schimbăm perspectiva. Să izvorască din noi blândețe. Bunătatea să fie chimioterapie. Vindecăm orașul cu vise din copilărie. Puritatea pe post de nostalgie.

Să fim naivi! Naivi? Dar cum! E o prostie!

Să fim independenți într-o lume în care dependența e virtute.

Noiembrie 2015

Am întâlnit și oameni faini, dar timpul mi-l petreceam singură. Zgomotele mă irită. Plimbările pe străduțe îmi ridică moralul. Mai ales plimbările cu lacrimi în ochi. Uneori priveam ore în șir cea mai înaltă clădire și mă întrebam dacă aș putea să zbor.

În parcul de la Hidro aveam un copac, obișnuiam să-i număr frunzele, erau oricum puține. Stăteam ore în șir pe bancă cu privirea în gol și sufletul plin. Albastrul cerului. Privește cerul s-a născut atunci în noiembrie. Infinit, doar eu mă termin. Oare? Și când murim? Murim sau ne naștem? Cum e și cu moartea asta, vrei să o cunoști dar ea nu te lasă. Îți arată câte un pic așa să nu te prinzi de tot. Bine, o înțeleg, cei mai mulți dintre noi o ignoră. Și eu dacă sunt ignorată mă simt îndurerată. În timp te obișnuiești și așa. Omul se obișnuiește repede cu necazul. Cu bucuria e mai greu. Că nu prea e.

Olivia mă făcea să râd. Îmi zicea: – Tu! du-te de aici! Ești așa frumoasă, semeni cu Alba ca Zăpada. Ea era Răpunzel.

Nu mai aveam vene, unde să mă tot înțepe? Dormeam mult. Mergeam mult. Gândeam mult.

Uneori îmi era rău și când îmi era, mă interiorizam. Sufeream în mine, dacă se poate zice așa. Apoi, ca prin minune, mă trezeam la viață. Cu vise. Trăiam și visam. Uneori visam în somn că am cancer și m-am vindecat și îmi era frică să mă trezesc fiindcă știam că e o minciună.

Trebuie să-mi fac boala să-mi fie prietenă. Dușmance nu-mi place. Cu cât o urăsc cu atât lovește mai aprig. Grea provocare – Iubește-ți cancerul. Bine, am să încerc.

Despuiată

Conversație în cinci acte

I

El – Salut!

Ea – Salut!

El – De ce ești rasă în cap?

Ea – Chemo.

El – Nice. Eu am poliartrită reumatoidă. Știu cum e cu durerea. Sunt un empatic.

Ea – 🙂

El – Cu ce te ocupi?

Ea – Scriu despre cancer și ocazional contabilitate, dar cel mai des îmi place să sufăr. Tu?

El – Eu sunt haitist, scriu romane și strâng bani pentru zile negre.

Ea – Faci vreun tratament ceva? Te descurci, ai nevoie de ajutor?

El – Mă descurc, îmi place sa mimez independența chiar dacă sunt dependent de țigări, muncă și vorbit excesiv despre propria persoană.

Ea – Auch! Cum vine asta?

El – Să-ți explic. În primul rând, așa sunt eu, să nu zici că nu te-am atenționat. Muncesc mult fiindcă îmi place să-mi cumpăr iluzia la libertate cu salariul lunar pe care îl câștig. Pe ăștia de la muncă nu prea îi suport, în special pe șefu’, mă gândesc să-i sabotez firma, într-o zi.

Ea – Crezi în ceva?

El – Da. În mine și în puterea mea de a face bani.

Ea – Înseamnă că încă n-ai suferit destul.

Chat Conversation End

II

El – Vrei să ne vedem? Sunt un curios din fire.

Ea – Nu putem să ne vedem acum, urmează o perioadă dificilă pentru mine iar urcușurile și coborâșurile emoționale nu-mi sunt de ajutor.

El – Bine, am răbdare.

Ea – De ce ai vrea să te vezi cu o persoană ca mine? Viața mea e puțin diferită și cei mai mulți dintre oameni nu rezistă să-mi fie alături.

El – Îmi plac persoanele ca tine, ciudate, misterioase cu un dram de inteligență, în plus, știu cum este să fii bolnav, am rezona foarte bine pe partea asta.

Ea – Să știi că nu mai cred în oameni de multă vreme, dar îmi place simplitatea pe care o afișezi, aproape m-ai convins.

El – Hai să ne vedem!

Ea – Hai!

III

El – Nu-mi plac femeile tunse scurt, o să-ți mai crească părul vreodată?

Ea – M-ai dezamăgit! Cum poți să pui o asemenea întrebare? Te-am întrebat vreodată de ce ai mâinile strâmbe și dacă se vor mai îndrepta?

El – Ai dreptate, sunt un porc! Îți datorez niște scuze.

Ea – Ok, trecem peste. Sunt obișnuită cu întrebările stupide. Într-o zi m-a întrebat cineva dacă se ia cancerul, so….

El – După ce te faci bine, o să facem lucruri împreună. Chiar îmi pare rău, sunt un om care nu știe să facă complimente, așa sunt eu și tu trebuie să înțelegi asta.

IV

El – Eu nu mă consider un om bolnav, îmi place să visez că voi avea copiii, familie, spre deosebire de tine, care și-a limitat posibilitatea de a avea copii. Știi că se vede pe tine că ești bolnavă?

Ea – WTF! Știi că pe prospectul medicamentelor tale scrie infertilitate și risc de mutație genetică? Cum poți să vrei să aduci un copil pe lume în condițiile astea? Și apropo, vrei să ne uităm în oglindă să vedem cine pare mai bolnav?

El – Eu ignor boala, atât timp cât pot să muncesc sunt sănătos. Iar toți banii aștia pe care îi am, pentru că trebuie să recunosc, am mulți, îmi vor cumpăra libertatea la un moment dat.

Ea – Daaaa! Vezi că proiectezi cam mult într-un viitor incert și uiți prezentul. Nu vrei tu, mai bine, să ne bucurăm de ce este acum?

El – Nu pot, trebuie să muncesc, doișpe ore pe zi, iar duminca fac curat în casă.

Ea – La banii tai aș fi plătit pe cineva să-mi facă curat. Cum era faza aia că o să facem lucruri împreună?

El – Păi facem, dar trebuie să ai răbdare, pentru că înainte de toate, eu sunt important.

Ea – Ce îți place să faci cel mai mult?

El – Baie fierbinte cu paracetamol.

Ea – Băi, eu nu pot concura cu salariul, munca și egoismul tău. Ai auzit cumva de emoții? Ai simțit?

El – Sigur că am simțit, deaia am devenit așa acum, am simțit prea mult și m-am fript.

Ea – Sunt un pic obosită de la atâta analiză, cuvintele tale sunt multe și nu le pot procesa. Aș prefera să ne plimbăm, să ne bucurăm de natură.

El – Nu pot astăzi, dar promit să-mi fac timp pentru tine.

V

El – De ce nu vorbești cu mine?

Ea – Vorbesc cu tine, dar aș prefera să vorbim față în față.

El – Ești ok? Te comporți ca o femeie la menstruație. Vrei să ai răbdare cu mine? Crezi că merită investiția?

Ea – Investiția? Tu, până și relațiile emoționale le vezi inginerește. Dai ceva doar dacă ești sigur că merită, așa-i?

El – Lasă martirismul. Nu ești maica Tereza. Toți facem așa. Eu știu foarte bine ce trebuie să fac, adică bani și din când în când sex. O să-mi construiesc un glob de cristal în care am să locuiesc și nu am să mor niciodată de foame.

Ea – Băi! Tu observi că mănânci numai porcării? Supă la plic, MC-uri, bagi câte două pachete de țigări cu Fanta și te gândești la viitor. Mișcare nexam, pulsul tău este 120 în repaos și respiri ca un tren. Chiar mă enervează autosuficiența în care trăiești. Trebuie să te ajuți cumva, omule, dacă vrei să faci să devină realitate iluzia aia a ta, cu banii și libertatea.

El – Tu ai cancer, ai uitat? Să nu crezi că îmi e ușor să te accept așa, cu boala asta.

Ea – N-am uitat, n-am cum să uit, dar puținul timp petrecut cu tine mi-a dat și mie iluzia nemuririi. Mă învârt în metafizic, materialul mă sufocă. Planurile mă irită. Iar tu, nu trebuie să depui vreun efort să mă accepți. Sunt bine. Oricum, dacă reîncep chimio, ne despărțim.

El – Mi se pare corect, nu intenționez să vin după tine în groapă.

The end.

Pești cu Cancer

Cerșetorii

Cineva mi-a spus la un moment dat că bolnavii de cancer sunt precum cerșetorii. Îi vezi că vin spre tine să îți ceară bani, le dai pentru că îți imaginezi că faci o faptă bună, dar îți dorești să se termine momentul cât mai repede pentru că îți perturbă starea de liniște.

Tu ce vezi când privești un cerșetor care abia iese din canal cu punga de aurolac în mână? Vezi un om rău? Crezi că merită ceea ce i se întâmplă? Crezi că îți va da în cap și îți va fura portofelul plin cu bani? sau poate vezi un suflet chinuit care face ce știe el că trebuie să facă, fiindcă așa a fost să fie?

Septembrie 2015

Eu sunt, dar în același timp, sunt doamna de lângă mine care are cancer la ovare și suferă. Sunt bătrânelul de pe hol care îmi spune ca pentru el este mai ieftin să moară decât să mai plătească analizele. Sunt baiatul care a venit de mână, la spital, cu prietena lui bolnavă de cancer la stomac și speră să se vindece. Sunt domnul doctor care găsește putere să asculte, să analizele condiții medicale și să aleagă tratamentul potrivit pentru fiecare. Sunt doamna asistentă care se emoționează când vede că încep să plâng la văzul acului. Sunt doamna care s-a vindecat. Sunt doamna care trage să moară. Sunt tot ceea ce văd în jurul meu, sunt emoție și trăiere.

Nu-mi mai este frică de chimioterapie. După prima ședință am redevenit om în putere. Am început să merg și să mănânc. Ce bine este când după o lungă agonie te trezeși la viață!

Medicul meu este în zodia racului – cancer, în engleză, ironic.

Părul încă nu vrea să cadă, poate nici nu mai cade, îmi spun naivă în minte. Mama râde de mine că o să pună lacat la frigider, în două săptămâni m-am îngrășat două kilograme.

Cu un picior șchiopătam încă, un prieten apropiat care știa de boala mea, s-a simțit rușinat că merge cu mine pe stradă iar eu îmi târâi piciorul după mine.

Lumea a început să pună întrebări:
– Unde îți este părul tau lung? Chiar așa ai vrut să te tunzi băiețește?
– De ce ești așa de slabă?
– Te-ai lăsat de fumat? Dar ce, ai cancer?
– Ai revenit în Brașov? De ce nu mai lucrezi?

Îmi era rușine să povestesc că am cancer, mă simțeam ca un cerșetor care strică buna-dispoziție. La spital îmi era cel mai bine, eram printre ai mei. Era Olivia, domnul doctor și toate asistentele care parcă ar fi făcut psihologia, se pricepeau să mângâie suflete, chiar dacă înțepau vene.