Browsing Tag

incredere

Non-sens

Bordura

Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. Oamenii de pe stradă păreau vii, chiar și cei morți zâmbeau prietenos. Uitasem pentru o clipă faptul că umblăm deja închiși în sicrie. Părea un timp pentru optimism. Îmi ziceam în sinea mea că uite ce armonios se îmbină totul după mult timp de haos mental.

Mi-am luat gândurile și m-am așezat pe o bordură pentru a adulmeca mai bine această trăire care chiar și atunci când o simți bine înfiptă ea poate să scape printre degete într-o clipă de neatenție senzorială.

Nici măcar ispita de a cădea în contemplarea aproapelului nu mă mai neliniștea. Îmi aminteam râurile de oameni binevoitori care au apărut în viața mea. În seara aia magică, l-am luat pe fiecare om în parte și i-am mângâiat gingaș inima, pentru că îmi suneam, cum să nu ne agățăm de aripile iubirii?

Zâmbeam și făceam cu mâna trecătorilor convinsă de faptul că trecător este doar timpul.

– Ce oameni cumsecade, așa da! Mă minunam și eu de inima mare numită pământ care în momente ca acestea bate la unison cu tot cosmsul.

– Ia! Hai, cară-te de aici! Ce cauți noaptea singură și îngândurată pe străzile orașului? Eu făceam plecăciuni și îi iubeam cu toată ființa mea pe cei care își făceau atâtea griji pentru mine.

De fapt, nici măcar nu era vorba despre mine, devenisem invizibilă, mă și miram cum de mă vede cineva.

Mă strecuram haiducește în comportamentul uman și observam cum în spatele ororilor se ascunde un copil mic privat de afecțiune, că el doar își dorește să-l observe cineva și să-i dea o bomboană, ulterior își va transforma năravurile într-un ascultător cuminte și dornic să-și primească recompensa.

Mă uitam la domnul cu barbă care mergea în baston pe lângă mașinile înghesuite și m-a lovit asemănarea izbitoare cu singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat. Până și mersul era la fel, ca să nu mai zic de barbă și de cămașa negru cu roșu în pătrățele. Dacă eu am fost singura ființă care îi netezește în capul ei, pașii? Dacă singura conexiune adevărată a fost doar cu el?

Dacă totul din tot ceea ce există acum, doar pare?

O transpirație rece ca o zugrăveală udă a pus stăpânire pe mine și mi-a răcit toate simțurile interioare încrezătoare în frumosul oamenilor.

Firește că ne agățăm de orice fapt minuscul ca să nu suportăm pe pielea noastră pierderile. Întotdeauna, ceilalți se fac vinovați de disconfortul rece al propriului egoism.

Mi-am luat sicriul și am plecat de acolo, în timp ce domnul cu baston striga după mine – Hei, frumoaso, voiai sa-mi spui ceva? Nu mi se mai părea nimic amuzant.

Utopie

Mi-ar plăcea

Tare mult mi-ar plăcea să mă mut cu tine la țară. Într-o casă micuță, cu ferestre spre sud, cu o curte rotundă, plină de salcii. Mi-ar plăcea să creștem flori și legume în loc de copii. Nu pentru că nu-mi plac copiii, îmi plac, dar uite, dacă chiar îți dorești, am putea să luam de la alții. Sunt destui copiii părăsiți.

Mi-ar plăcea să avem și o scorbură mică, atât căt să-ncăpem amândoi.  Și să ne ascundem acolo de lume, atunci când mi se face teamă că nimeni nu mă iubește. Să stăm cu zilele-n scorbură, să ne uite acolo Dumnezeu, să privim cerul albastru printre clipele când privirea e-n gol. Să fim lipiți unul de altul, chiar dacă nimic nu vorbim, doar să simt că singurătatea nu-mi e povară atunci când lipsa încrederii în mine s-a dus. Apoi, după zilele lungi și grele, tu să-mi șoptești la ureche: “Liniștește-te! A fost greu, dar a trecut! Totul e bine acum!”

Mi-ar plăcea să alergăm peste dealuri, ba nu, tu să alergi și eu să zburd pe lângă tine, de bucurie. Să mirosim flori sălbatice până ne îngălbenim nasul de la polen și să ne amuzăm unul de altul.

Mi-ar plăcea să ne ținem de mână tot timpul, chiar și atunci când fizic nu e posibil. Timpul doar să ne mângâie existența, o zi de-a noastră să fie cât trei.

Mi-ar plăcea să îmbătrânesc  în pădure, printre păsări și lupi și cerbi. Să vorbesc cu pomii înfloriți despre tine, să le spun că n-am să uit niciodată chipul blajin. Ei nu știu că noi nu vorbim, doar rar și doar când suntem în scorbură.

Sursa photo Pinterest