Browsing Tag

iertare

Pești cu Cancer

Îndrăgosteala

Îndrăgosteala este o pisică care își ascute ghearele în canapeaua cea nouă. Îndrăgosteala este un pește mic și portocaliu, închis într-un borcan cu apă. Îndrăgosteala este o gogoașă umflată în tigaia cu ulei încins. Îndrăgosteala este un vierme care circulă prin vene. Nu-mi place deloc întorsătura vieții în prag de îndrăgosteală. Îmi ruinează liniștea interioară. Înăuntrul meu am un vulcan, erupe în condiții favorabile de agonie sentimentală. De ce se îndrăgostesc oamenii? Ce au nevoie unii de la alții?

Garsoniera îmi era acoperiș pentru toate gândurile. Priveam apusul de soare de după geamul închis ermetic, să nu aud gălăgia de la birtul din colțul blocului. Seara se adunau acolo, siluete umane, care mai de care mai degradată de la cantitatea de alcool introdusă în sistem. Vorbeau verzi și uscate, de cele mai multe ori non-sensuri cu voce tare. Așa le place lor să trăiască, au eșuat emoțional și își îneacă amarul în vicii. Vor să distrugă viermele intravenos, nerealizînd că se distrug singuri, sursa nefericirii este în afara corpului fizic.

Cum poți să ai cancer și să fii bucuros, mic ghid în trei pași.

  1. Ignori cu desăvârșire că ai cancer.
  2. Dacă nu poți să ignori, te minți că te vei vindeca.
  3. Dacă nu poți să minți, începi și mulțumești pentru fiecare zi în care ai mai ridicat o dată capul de pe pernă.

Oamenilor nu le place să audă despre cancer. Nici mie. Universul clădit în anii de singurătate din garsoniera verde, se ținea bine, pe fondul naivității și încrederii pe care o aveam. Culcușul îmi era ca o pernă moale în prag de somnolență, mă susținea aproape întru-totul. În el aveam iubire cât să-mi ajungă, aveam iertare cât să dau și altora și aveam speranță și entuziasm.

Eram frumoasă, înaltă, ochi albaștri, părul creț, băieții se foiau pe lângă mine. Îmi declarau tot felul de fraze capcană. N-am picat în ele din două motive, primul – chiar nu voiam milă, priviri pierdute sau pusee de eroism nefondat, la aflarea diagnostiului, al doilea – mi se părea tristă fiecare abordare lipsită de emoție, condusă doar de instincte.

O perioadă am trăit ca un bărbat. Meet the guy, have sex, good bye.

M-am îndrăgostit totuși o dată, era mișto tipul, mă suna noaptea, făceam schimb de muzică, și ne pupam când nu ne vedea nimeni. Când nu eram în preajma lui, făceam ture de oraș cu bicicleta și îmi imaginam că mă vede. Uneori mă vedea, îmi spunea când ne întâlneam la muncă. Apoi i-am spus că am cancer. Am vorbit în continuare dar nimic nu a mai fost la fel. Mi-a lăsat senzația că sunt o greșeală, uneori chiar așa mă simțeam.

Alteori mă simțeam un impostor în propria viață. E al naibii de greu să ascunzi de ceilalți un adevăr aproape fundamental.  Dezvoltasem un tic, îmi pipăiam sânul de câteva ori pe zi să văd daca este totul în regulă, la sfârșitul lui 2011, încă era.

Pești cu Cancer

Întâlnirea

Noiembrie 2010

Garsoniera mea era verde. Îmi place verdele, mă înveselește. Ciudat că am spus garsoniera mea, în primul rând fiindcă nu era a mea, locuiam în chirie, apoi pentru că singurul sentiment de posesie fața de lucruri materiale era cel pe care îl dezvoltasem pentru haine. Atașamentul real care m-a bântuit și încă o face, este cel fața de sentimente și apoi implicit, față de oameni. Într-un fel, acolo la capătul lumii, la ultimul etaj al unui bloc de nouă etaje, mă simțeam acasă.

Citeam mult, de fapt în afară de muncă, cititul și gătitul îmi ocupau tot timpul. Cartea preferată pe vremea aceea era Inteligența materiei  a scriitorului Constantin Dulcan. În ea am citit că pe lumea asta, orice este posibil, chiar și vindecarea instantanee a celor mai grave maladii. Îmi dădea speranțe acest domn, prin scrierile lui, dar mai ales îmi întărea convingerea că am ales cea mai bună cale de vindecare.

Trebuia să iert, iertarea este primul pas spre schimbarea fundamentală a unui om. Tatăl meu era primul pe lista celor care trebuiau iertați. Îmi dădusem seama că așteptările noastre de la părinți sunt peste măsura puterilor lor, sunt și ei oameni, sortiți greșelilor. Voiam să-l întâlnesc, să am cu el o relație de prietenie, nici măcar nu mă mai interesa de ce a plecat.

6 noiembrie 2010

În centrul orașului Baia Mare, găsisem o cafenea mică unde am stat cu prietenii mei până a apărut el. Între timp, emoțiile întâlnirii m-au făcut inaptă, stăteam lipită de scaun cu un zâmbet înghețat pe față. Prietenii încercau să destindă atmosfera cu glume și încurajări, dar privirea mea era ațintită pe geamul cafenelei. Așa emoții nu am trăit niciodată.

Când și-a făcut apariția, am țâșnit pe ușa și m-am îndreptat spre el, cu același zâmbet înghețat, habar nu aveam ce trebuia să spun, dacă era potrivit să-l îmbrățișez, eram aproape într-o stare de leșin. M-a șocat asemănarea fizică dintre noi, aceeași înălțime, nas, buze, zâmbet, parcă eram o celulă divizată din el, fix acolo în acel moment. Mi-a spus că nu poate să stea mult fiindcă trebuie să meargă la cumpărături, dar că se bucură să mă vadă. Mi-a promis că se va schimba totul între noi. La final m-a îmbrățișat și a plecat. Totul a durat aproximativ 20 de minute.

Mi-am întors privirea spre cafenea, prietenii mei stăteau toți aliniați la geamul acelui bar și se uitau la noi. M-am amuzat.

Nu s-a schimbat nimic între noi, a continuat să mă evite, îmi mai dădea câte un telefon să mă întrebe de sănătate, dar în principiu vorbea numai despre el.

Acea zi a rămas în memoria mea drept una dintre cele mai fericite. L-am iertat, nu pentru că făcuse ceva ieșit din comun ci pentru că așa am simțit că trebuie să fac. Nu mai voiam să-mi pierd timpul cu resentimente așa că am schimbat perspectiva asupra lucrurilor pe care le credeam adevărate și am continuat să-mi duc viața în garsoniera mea verde.

Începutul lui 2011

Eram foarte bine cu mine, pentru prima oară în viața mea, aveam libertate, independență și un sentiment de mulțumire pentru că încă trăiesc.

Am început să caut din nou tratamente alternative, deși le consideram inutile, forța gândirii îmi părea singura metoda plauzibilă de vindecare, m-am dus totuși la niște oameni despre care citisem că se pricep la energii, bioenergii, citiri cu ansa și alte asemenea lucruri.

Utopie

The man with no soul

În acea dimineață de primăvară, m-am trezit cu o dorință de început proaspăt, zăcea de prea multă vreme în adâncul ființei mele astfel încât n-am mai putut să mă prefac.

Mi-am spus că trebuie să-l iert. Indiferent cât de supărată am fost și sunt încă, trebuie neapărat sa-l iert. Ranchiuna asta îmi mănâncă toată energia, deși pe bună dreptate o simt, doar și-a făcut bagajele să plece și m-a lăsat așa, înmărmurită, cu certuri inexistente la mine în cap.

Poate că sunt un soi de om laș pentru că în toate situațiile în care, în mod firesc, un om reacționează cumva, eu rămân înmărmurită, trupul îmi e inert, doar mintea rămâne vie. Îmi reglez conturile cumva în cap, rememorări de conversații cu replici pe care aș fi vrut să le spun, dar nu le-am spus, tot timpul replicile bune îmi vin în minte după ce momentul propice s-a încheiat.

Așadar, m-am îmbrăcat subțire și am ieșit să-l caut, în acea dimineață proaspătă, numai bună pentru planul pe care îl derulam în gând. Știam exact unde locuiește, nu-mi rămânea decât să merg până la casa cu pricina și să-mi fac curaj să bat la ușă.

Am zăbovit un pic mai mult pe drum, cu seamă imboldul născut în mine de a ierta și a-mi vedea mai departe de viață, îmi răscolea emoțiile trăite cât timp fusesem încă împreună, parcă voiam să le mai țin acolo în suflet, la căldură, înainte să le dau uitării.

Tălpile picioarelor mele mergeau singure, nu-mi amintesc deloc vreun efort depus pentru a înainta pe străzi, spre casa lui, mai bine zis, pluteam emoționată și îngândurată.

Voiam să-i spun înainte de marea iertare, că este un ucigaș de sentimente, că pe ale mele le-a omorât prematur, asemeni unui femei care decide să-si omoare pruncul înainte ca acesta să prindă contur. Voiam să știe că o data cu plecarea lui, a făcut o gaură în mine, pe care nici un doctor nu o poate opera, fiindcă nu are cu ce să o acopere. Nu există transplant de sentimente. Și apoi să-i spun că totuși îl iert. Îl iert fiindcă am nevoie să mă știu împăcată cu el, am nevoie să mă gândesc la el ca la un prieten vechi care a plecat în altă țară, deși știu prea bine că el a plecat din frică, spre altcineva.

Mă luasem cu gândurile și nici nu mi-am dat seama că stăteam de câteva minute în fața porții lui, pregătită să bat la ușă, când, stupefiată observ că ușa este întredeschisă ca și cum cineva care locuia acolo știa că am să vin. Dar de unde? Eu nu mă confesasem nimănui despre ceea ce avem de gând să fac, nici măcar eu nu eram foarte sigură, în urmă cu câteva ore.

Am intrat în casă, cu greu, pentru că la intrare zăceau mormane de haine mototolite. Am fost nevoită să le așez în dulapul de lângăm ușă, mai mult pentru faptul că din cauza lor, aerul din încăpere avea un iz usturător sau poate aerul provenea de la resturile de mâncare mucegăită care lâncezeau în bucătarie, printre farfuriile murdare. Am spălat vasele, am aruncat la gunoi resturile de mâncare, și am îndepărtat de pe podea senzația de lichid dulce căzut pe jos. Am deschis ferestrele și am tras pe nas o porție de aer proaspăt de primăvară.

Mi se făcuse milă de omul care locuia acolo, nu mă așteptam să găsesc așa o toamnă încețoșată și înecăcioasă, metaforic vorbind bineînțeles, dar nu știam cu ce să compar sentimentul de putrefacție care pusese stăpânire pe toate camerele acelei case.

Am urcat scările la etajul unu și am văzut acolo mult mai multe uși decât îmi aduceam eu aminte, erau vreo douăzeci la număr, fiecare având câte o poză cu o figură de femeie, atârnată într-un cui. – Măi să fie, pozele acelea semănau toate cu pozele de profil a unor fete pe care le știam de pe Facebook. Am deschis o ușă, am pășit în cameră și am zărit în întuneric silueta fetei a cărei poză o știam. Am fugit să deschid și celelalte uși unde am descoperit alte siluete. – This is completely disturbing! Unde am ajuns? Unde este el?

Am vrut să fug de acolo, dar curiozitatea mă împingea de la spate să descopăr misterul acelei case pe care nu o știam deloc așa. Voiam să-l găsesc pe el, să-mi cer iertare și să plec.

Am urcat la mansarda casei cu o presimțire de rău aprope nefirească, speram printre altele, să fie și el acolo, măcar să știu ca este sănătos. Nici nu mai voiam să-l cert, mi se părea destul de grav ceea ce el trăiește deja.

În capătul holului, îi văd figura printre razele de soare care intrau în încăpere prin crăpăturile din acoperiș. Era nebărbierit și îmbrăcat foarte sumar. Îi fac semn cu mâna dar el nu reacționează în nici un fel. Mi-a trecut prin cap ideea că poate nu mă vede, așa că m-am apropiat de el. Atunci mi-am dat seama că el de fapt nu vrea să mă vadă, îmi ignoră prezența cu o tenacitate demnă de școala de teatru. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre etajul unu, eu mă țin după el, deja mă ofitcam fiindcă bătusem atâta drum iar el nici nu se sinchisește să mă salute, măcar.

Deschide una dintre uși, intră în camera fetei iar eu, din nou înmărmurită, observ din hol, un ritual aproape nefiresc de ireal, care se derulează între cei doi, fără nici cea mai mică jenă de prezența mea acolo. Omul acela pe care eu nu-l mai cunoșteam, era un fel de Dorian Grey, își lua porția de apreciere în cel mai animalic mod posibil.

Atunci am înțeles, deși groaza celor văzute îmi lăsa senzația că nu mai gândesc limpede,  unii oameni pur și simplu trăiesc pentru a fi apreciați. Aprecierea este un fel de hrană spirituală pentru ei. And this is all they know. Apreciere, apreciere, apreciere.

De la alții citire

Treptele iertării

Fragment din cartea „Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt, despre iertare:

„Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți.

Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: însemnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) și nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să ierte).

Când francezii spun Dieu a cree l’homme a son image qui le lui a bien redu trăsătura aceasta au făpturii a avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa îl plătim cu aceeași monedă, închipuindu-ni-L după chipul și asemănarea noastră: atât de răi și neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârșire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte. întocmai că domnul Perrichon, poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel care, cică l-a scos el din prăpastie, îi iubim foarte puțin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea și mărinimia noastră.”