Browsing Tag

fundaroz

Pești cu Cancer

Cine a inventat fundița roz?

De când mă știu am avut oroare de formalități, hârțogăraie și comportamente gen: “așa trebuie”, “așa se face”, “așa e legea”. Unde este inima omului în toate astea? Unde este autenticitatea fiecăruia dintre noi?

Urmăresc din când în când, din curiozitate, nu pentru că mi-ar fi de folos cu ceva, câteva asociații și fundații care au ca scop informarea și ajutorarea persoanelor dignosticate cu cancer. Fundițe roz, ursuleți de pluș, cutiuțe și brelocuri. Toate au un preț. Acela care poartă eticheta de ajutor pentru cei în suferință.

Mă iertați vă rog, dar îmi vine să vomit.

Mă uit la prietenii mei, la oamenii pe care îi cunosc și mă întreb câți dintre ei ar cumpăra pentru mine un ursuleț de pluș roz de la fundația care se caracterizează singură ca fiind sprijin și suport financiar, psihologic și așa mai departe.

Caravane, marșuri, improvizații ieftine, cu scop de informare. Totuși, nu observă nimeni că suntem fruntași în Europa la mortalitate în cancerul de sân? Nu își pune nimeni întrebarea, de ce?

Nu contest intențiile bune care au dus la fondarea asociaților de acest gen, dar observ cum ele s-au pierdut pe parcurs, îngropate în formalități, hârtii și dorința de a avea cu orice preț vizibilitate.

Am oroare de fundița roz, cui i-o fi trecut prin cap să asocieze cancerul cu așa ceva? E ca și cum i se râde direct în față bolnavului. Nu e nimic drăgălaș și pufos în tot parcursul unei astfel de boli.

Mă doare sufletul să văd toată această mascaradă, făcută pentru ce? Pentru bani?

Zicea Părintele Arsenie Papacioc: “- tipic, tipic, dar la inimă nimc!” Cam așa merg lucrurile. Acționăm de mântuială și dacă mai ies și bani, ce mai contează că femeile cu acest gen de boală, numai ele știu prin ce trec, că fundațiile care au ca scop ajutorarea lor, s-au impotmolit în marșuri și fundițe roz.

Până și modalitatea lor de încurajare este defectă. Li se spune bolnavelor să lupte. Cu ce să lupte? Cu ele însele? De ce nu li se spune să își accepte boala, acesta este primul pas spre vindecare. De ce nu li se spune să dobândească răbdare, să își poarte crucea cu demnitate?

Ni se topesc inimile în spatele publicității aducătoare de venituri. Dar știți voi cei care va autoproclamați ajutători, că majoritatea femeilor care au cancer de sân sunt părăsite de bărbații lor, știți voi că pe lângă povara bolii, ele se scufundă și în durerea abandonului?

Știți voi că după o operație de mastectomie, abia mai poți căra sacoșa de la piață? Ca să nu mai spun de momentele de după chimioterapie, când nici măcar nu te poți ridica din pat, dapăi să mai faci mâncare, curățenie sau ce mai trebuie prin casă.

De ce nu se ajută oamenii în mod real?

Am cunoscut o doamnă bolnavă de cancer care era bătută de bărbatul ei pentru că nu mai putea să facă curățenie în casă. Această doamnă a murit, ca o martiră. Cu banii ei din penisa mizeră a preferat să își întrețină copilul și bărbatul că să nu mai aibă scandal acasă. Nu i-au mai ajuns banii și pentru tratamentele atât de necesare. De ce nu promovăm astfel de povești? Unde sunt asociațiile în astfel de cazuri?

Nu înțeleg, de fapt, nu vreau să înțeleg de ce lumea asta în care trăim este cu fundul în sus. Nu înțeleg cum de ne-am degradat într-atât încât ne folosim de suferința celor din jur pentru a ne împodobi pe noi cu laurii bunătății și a empatiei umane, ascunși în spatele unei pagini de facebook care are ca simbol, fudița roz.