Browsing Tag

frumos

Despuiată

Despre frumos

Conștiința îmi vibrează la cotele cele mai înalte în preajma frumosului. Mintea mi se desfundă, iar sufletul îmi urcă la cer. Și, stă suspendat acolo, printre sunete de harpă, printre nori și sfinți. Mi se deshumează corpul până în cea mai mică moleculă și îmi rămâne radiografia închipuită a sinelui, agățat de un fir auriu, invizibil pentru ochiul uman, toate astea în fața frumuseții.

Câtă siguranță! Câtă încredere! Câtă liniște pot simți în frumos!

Îmi place frumusețea în toate formele ei pământene. Îmi place corpul uman, filiform, străveziu, sănătos, îmi plac ochii mari prin care se văd mărgelele sufletului, îmi plac mâinile lungi și subțiri, îmi place grația feminină și robustețea masculină.

Îmi place natura, pădurile cu aerul lor proaspăt și cu fiorul necunoașterii care provine din desimea și întunecimea copacilor în miez de noapte. Îmi plac norii pufoși, colorați. Îmi place prospețimea florilor și mirosul lor îmbietor în miez de primăvară. Mă visez adesea plimbându-mă în parcuri pline cu salcâmi. Îmi plac păsările cerului când zboarâ în stoluri pe cerul azuriu. Îmi plac apele curgătoare și mă înclin adesea cu gândul la ele că au reușit să-mi stârnească vedenia fragilității mele în comparație cu puterea fără tăgadă pe care o observ la ele.

Îmi place arta, îmi plac artiștii. Iubesc îndemânarea așezării cuvintelor în forme sublime, perceptibile doar cu ochiul nevăzut al minții. Îmi plac culorile, îmi place lumea care ia naștere pe coala albă de hârtie – prin mâna pictorilor.

Îmi place orașul scăldat în soarele dimineții, atunci când aerul este încă răcoros, dar când trupul se încălzește datorită culorilor.

Cât frumos a pus Dumnezeu pe pământul acesta, câtă armonie! Absolut tot este gândit până în protoni și neutroni. Mă ia leșinul de bucurie, și îmi doresc să mă las așa – purtată de sublimul care îmi străfulgeră simțurile. Vreau să mă îmbat de frumos, să respir frumos, să-mi las invadată toată existența mea de contemplarea frumosului.

Spunea cineva că, frumusețea este cheia a tot și a toate, dar tot ea te ridică în rai ori te arruncă în iad.

Fără o puritate de fecioară, fără o uimire și o sfială a firii omului, îndeletnicirea cu frumosul te subjugă până în oase, te leagă și apoi te aruncă deznădăjduit în chinul imaginației proprii, din care te mai scot sfinții, dar doar dacă ești capabil să le percepi frumusețea imaterială.

 

Sursa foto Pinterest.

Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.

Non-sens

Un copil care zâmbea la toată lumea

Obișnuitele-mi deprinderi

Plicticoase pe alocuri aș spune

Mi-au făcut găuri în cortexul spinal

Implex emoțional, vortex spiritual

Gunoi material, senzațional

Îmi vomit păcatele singură și-mi fac greață

Frumoasă eu? Auzi, frumoasă eu!

Mândrie ascunde masca de actriță

Frumos ești tu! Și tu! Și tu!

Iar admirația mea te ajută.

Sursa photo Pinterest

 

Utopie

Poveste fără sfârșit

A fost odată ca niciodată, într-un univers îndepărtat, o lume a stelelor. Multe, multe de tot. Și cum erau ele de mari și de tâmbușe! Cum străluceau de impetuos! Cum se mișcau oacheșe și degajat, aproape că nu-și simțeau una, alteia prezența.

Rolul fiecărei stele în această lume era bine știut de fiecare. Stelele-mamă, le deosebeai de celelalte prin statura impunătoare și rotofeie, gata-gata să își verse puii-stele în orice clipită. Stelele-muzicante, făureau din interiorul lor mic și cuprinzător, sunete angelice, de harpă, de xylofoane. Stelele-prietene, frumoase ca niște Cosînzene, cu părul lung, și împletit în mii de cozi dese și blonde. Stelele-muncitoare, trudeau din zi până-n seară să aducă bună-dispoziție pe chipul suratelor.

Plutea în jur, bucuria, mărinimia, altruismul. Iubirea era motorul de deplasare în această lume de basm. Fiecare după cât de mult iubea, făcea salturi mai mari sau mai mici spre unde dorea să ajungă. Iubirea le încălzea odăile de somn. Iubirea făcea lumina puternică. Iubirea le încălzea sufletul. Fără prezența iubirii, ținutul stelelor nu ar fi putut să existe, stelele s-ar fi transformat în praf de stele și s-ar fi risipit în univers.

Și totuși,

Într-un loc uitat de stele din acest ținut, își ducea veacul Pyxis, steaua fără lumină. Era uitată acolo, fiindcă se credea că Pyxis nu este o stea reală pentru că nu strălucea. Nimeni vreodată nu a avut curajul să se apropie de ea. Curiozitatea însă, mai strunea când și când câte o stea să se ascundă prin colțuri unghiuroase și să o urmărească pe Pyxis. Dincolo de tristețea care-i brăzda vizibil obrajii, greu de distins din cauza întunericului care o urmărea, figura ei emana o profunzime inimaginabilă, parcă ar fi trăit o mie de vieți și ar fi cunoscut toate tainele universului.

Într-o zi, Lovejoy, steaua jucăușă și mult prea iubită, furișându-se să o surprindă pe Pyxis, observă cum din proprii ochi îi curge lavă strălucitoare care la atingerea pământului, se transformă în flori. Tot pământul de sub el a fost acoperit de flori colorate, s-a speriat însă, și a rupt-o la fugă. După un timp, și-a dorit să revină la Pyxis, să o urmărească, să prindă și el măcar o bucățica din profunzimea care o învăluia. Mare i-a fost mirarea când steaua fără lumină, avea de jur împrejur o aură de culoare albastră, de fiecare dată când atingea florile curse din ochii lui. – Numai dragostea ar fi putut înfăptui așa o minune, își spuse. Paralizat de lumina orbitoare a aurei albastre își imagina cum o atinge pe Pyxis. Cum râuri de exaltare vibrează în juru-i și cum Pyxis zâmbește și plânge în același timp.

Lovejoy a plecat, târându-și corpul paralizat de iubire și nu s-a mai întors niciodată la Pyxis.

Steaua fără lumină purta în adâncu-i emoții mai puternice și mai presus decât însăși iubirea. Nici ea nu înțelegea aceste trăiri care o ghidau, dar ea se obișnuise, așa cum era.

 

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Clona

Îmi amintesc cu nostalgie clipe din copilăria mea…

Am fost o fată slabă şi înaltă, cu ochi mari şi pătrunzători, privind parcă spre o lume care nu există. Privitul în gol, una dintre activităţile mele preferate. Mă relaxa teribil şi îmi oferea iluzia că nu mă vede nimeni. Când mi se întâmpla ceva rău, aveam capacitatea să simt că nu mie mi se întâmplă, ci altcuiva, o persoană de lângă mine, pe care obişnuiam să o mângâi pe cap şi să-i spun că e doar un moment şi va trece.

Această “capacitate”, pe care am considerat-o defect, m-a propulsat spre înainte în viaţă, fără a simţi cu adevărat durere. Viitorul – pe care mi-l imaginam stând cu fundul pe treptele scării în care locuiam – era adesea bun şi cald. Tanti Stoica, vecina de sus, îmi ţinea companie cu urlete de pe geam, “Ridică-te de acolo, măi fată, că o să  răceşti şi nu mai poţi să faci copii”. O iubeam,  îşi dorea să mă transforme într-o aristrocrată – dacă nu material, măcar prin comportament să fiu aşa. Dar eu mă legănam continuu ca un copil al străzii şi îmi rodeam unghiile până dădea sângele. N-a avut nici o şansa cu mine atunci. Mai târziu, când m-am văzut domnişoară, i-am mulţumit.

Complexele copilăriei m-au chinuit groaznic: eram prea înaltă şi era prea greu de acceptat. În viaţa reală aveam în jur de 12 ani, dar în percepţiile oamenilor eram cu muuult mai în vârstă. Acea perioadă am “rezolvat-o” făcând “switch-ul”. Nu mie mi se întâmplau toate acele lucruri, am căutat adânc în mintea mea o clonă care să suporte şi pe care să o alin cu mângâierile mele, spunându-i din nou că toate vor trece şi voi deveni o femeie frumoasă. Apoi am iubit, din toată inima şi cu toată fiinţa, cu tremurat de genunchi şi bâlbâieli de emoţii, cu teama că nu sunt suficient de bună, de deşteaptă, de profundă pentru prinţul care părea să le aibă pe toate.  “Esti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o”, îmi spunea adesea. Dar eu nu înţelegeam, “Cine?? Eu? Are you talking to me? sau cu Clona?”

Nu m-a ajutat prea mult frumuseţea, pentru că iubirea (lui) s-a dus, iar eu am rămas din nou cu Clona. Acum trebuia să-i explic cum stă treabă şi să o învăţ că dezamăgiri sunt la tot pasul, iar duiumul suferinţelor din dragoste este abia la început şi este ceva normal. Şi până la urmă, toată lumea suferă din dragoste. Da! Dar mie nu mi-a spus nimeni, n-am fost atenţionată că aşa e în viaţă, că iubirea asta doare până în măduva oaselor, că le macină brutal şi te ţintuieşte la pat până când e timpul să dai delete, să faci switch cu altceva, cu altcineva. Şi am păşit din nou spre viitorul meu bun, iubirea a călcat de multe ori peste mine, cu bocanci grei şi plini de noroi. M-am ridicat, m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona,  m-am ridicat,  m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona până când m-am trezit obosită şi murdară din cauza zidului pe care îl ridicam de jur împrejurul meu.

La 22 de ani am simţit un nodul la sânul drept. La 24 de ani nodulul era cancer. Stai! Cancer? Cut! Switch! Delete! Clonă, unde eşti? Cum să mor la 24 de ani? Unde-i viitorul? Unde-i Tanti Stoica? Sigur nu mie mi se întâmplă asta, eu sunt sănătoasă tun. Sunt absolut sigură că această clonă se răzbună pe mine pentru toată suferinţa băgată în ea. Am luat-o la fugă, m-am luat la întrecere cu cancerul. „Fraiere, nu mă prinzi tu pe mine, am făcut handbal, am fost căpitan de echipă, ştiu să driblez!” Şi am fugit vreo 8 ani, fără vizite la doctor, fără resentimente, doar cu convingerea că o să ies pe locul întâi. La 32 de ani m-a prins, al naibii, m-a trântit bine de tot şi a dat cu mine de toţi pereţii. De la atâta alergat, am slăbit 10 kile şi vomitam fiere – altceva oricum nu mâncam.

Acum am aproape 34 de ani, 1 an şi 3 luni de chimioterapie şi nenumărate vizite la spital. Medicul mi-a spus că sunt inconştienţă pură – dar mă iubeşte, ştiu asta. Mă iubesc şi doamnele mai în vârstă de acolo, sunt pentru mine ca nişte mame, le fac să râdă uneori,  iar ele îmi spun că nu ştiu de unde atâta putere într-un om aşa slab şi înalt.

Între timp, am învăţat să iubesc şi eu. Am început cu mine, apoi am iubit cancerul. Dacă tot o să convieţuim împreună de acum încolo, măcar să ne fie bine, mi-am zis.

Clona? Am sufocat-o! Îmi plac mai mult oamenii reali.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/