Browsing Tag

frica

Pești cu Cancer

Frica

Ne este frică, trăiam cu frica lângă noi pe post de umbră. Când ne urmărește ea, când o urmărim noi pe ea.

Ne este frică să nu pățim ceva, să nu rămânem singuri, să nu avem parte de iubire, să nu se termine banii, să nu rămânem fără prieteni, casă, mașini și haine, să nu ne dea afară de la lucru. Ne este frică de cutremur, de al treilea război mondial, de președintele Americii, de teroriști și de conspirații. Ne paralizăm bucuria pe care am pute-o dobândi, prin fircă. De ce?

De ce este Doamne așa de greu să avem puțină încredere?

Noiembrie 2015

M-am gândit mult la suferință. Te face ea oare un om mai bun? Ce se regăsește la capătul ei? Are un final fericit? Capul îmi era plin de întrebări și corpul plin de chimicale.

Făceam chimio săptămânal. Reacțiile adverse erau destul de ușor de îndurat, mai puțin cele psihice. Plângeam și râdeam. Uneori urlam. Alteori, aruncam cu bâta într-un copac, în pădure.

Eram singură. Voiam să fiu singură, fără întrebări sau presiune din jur, dar sufletul meu tânjea de dor. Un dor nefiresc, un dor pentru ceva mai puternic și mai presus. Oamenii îmi spuneau că sunt puternică. Nu sunt puternică, niciodată n-am fost. Sunt slabă dar mă pricep la teatru.

Mă vedeam ca pe o sursă generatoare de suferință. Mama suferea din cauza mea, sunt convinsă că și prietenii sufereau și eu sufeream că ei sufereau și tot așa.

Nu poți face față singur. Când te doare, începi să cauți iar la capăt dai de Dumnezeu.

Voiam să mă rog, voiam ca Dumnezeu să mă asculte.

Pești cu Cancer

Eu sunt, tu ești?

Cine sunt eu?

Mă chinuie răspunsul acestei întrebări și de când mi-a fost adresată, îmi rearanjez în minte descrierea potrivită a ceea ce sunt. Adevărul este că nu îmi plac etichetele și nu reușesc să-mi fac o descriere coerentă. În egală măsură, pot să vorbesc despre mine ore în șir, pot să îmi povestesc experiențele, dar nu pot să-mi compactez trăirile într-o definiție care poate să arate, să zicem,doar o nuanță a acestei minuni de a fi.

Caracteristicile pe care ni le atribuim unii – altora ne limitează viziunea despre ceea ce este, oferindu-ne într-adevăr iluzia unei cunoașteri.

Mulți ani am considerat că știu ce este cancerul, știu de unde vine și știu de ce m-am îmbolnăvit.Viața mi-a demonstrat că nu știu nimic. De fapt, am trăit într-o negare continuă a realității, fapt care mi-a agravat situația.

Când povestesc oamenilor că am trăit opt ani cu un cancer de sân pe care nu l-am tratat corespunzător, cei mai mulți dintre ei își fac cruce și se minunează cum de am rezistat. Acum, și eu mă minunez cum de mai sunt în viață.

Octombrie 2015

Spitalul era o a doua mea casă. Principala casă era la Sibiu, acolo aveam toate lucrurile iar la Brașov stăteam câteva zile pe săptămână. Oboseala pe care am simțit-o în urma tratamentului, m-a determinat însă, să locuiesc mai mult în Brașov. Aveam cu mine strictul necesar de haine, puse într-un ruxac. Nu mi-a fost greu, pentru că în ultimii 8 ani am fost obișnuită să mă mut des, să arunc sau să donez frecvent haine, din dorința de a căra după mine cât mai puțin.

În schimb, îmi era dor de el, mi-aș fi dorit să putem locui împreună în Brașov, dar nu a fost posibil. Vorbeam des la telefon, dar simțeam că ceva s-a rupt între noi. De multe ori mi-a lăsat senzația că încă mai vorbește cu mine, din milă.

Am făcut rost de o perucă și am început să o port pentru că în urma unei băi sănătoase, am pierdut toată podoaba capilară. Când m-am uitat în oglindă am început să plâng. Eram urâtă. Fața îmi era umflată de la chimioterapie și steroizi, sprâncenele abia se mai vedeau, genele îmi cădeau mai ceva decât lacrimile iar mâinile îmi erau vinete de la perfuzii și injecții.

După ce am plâns, am râs. Am râs cu mama de noua mea înfățișare. Am avut curajul să mă uit în oglindă, să mă privesc drept în ochi și să văd dincolo de eticheta care îmi era pusă din ce în ce mai des, bolnavă de cancer. Pentru câteva secunde sau poate, minute, m-am văzut pe mine din afara mea. M-am văzut copilul fricos care a fugit timp de opt ani de chimioterapie și m-am văzut femeia curajoasă de acum.

Știu însă că nu sunt nici frică, nici curaj, nici urâtă și nici frumoasă. Știu doar că, sunt.