Browsing Tag

fata

Non-sens

Nimic nu e ceea ce pare

Nici nu mai ştiu dacă îmi caut fericirea. Pe semne că, a fi conştientă îmi pare mai adevărat. Caut să trăiesc adevărat, cinstit şi simplu.

De ce scriu? Nici măcar nu văd aşa lucrurile. Departe de mine această îndeletnicire a scrisului. Totul a luat naştere dintr-o lipsă a cuiva – căruia să-i spun ce am de spus. De multe ori mi-am imaginat momentul scrierii ca pe o poveste pe care, în loc să o pierd în sunete vocale, mi-a fost mai uşor să o transpun în cuvinte scrise. Nici nu contează dacă povestea este bună sau rea. Dacă cineva râde sau cineva plânge.

Poate că fiinţa noastră prinde viaţă doar în poveşti. Cu o poveste agăţată de el, omul se prezintă în faţa lumii, locul în care primeşte aplauze sau din contră, primeşte respingere. Este un risc foarte mare să te expui în felul acesta, însă şi chiar dacă nu există expunere, se va găsi întotdeauna cineva care să creeze o poveste despre tine.

Fata aceea, îşi făcuse un scop din a se închide singură în camera ei semi-întunecoasă. Obişnuia să se roage mult, având certitudinea că Dumnezeu îi va umple golul pe care l-au făcut oamenii în sufletul ei. Nu observa însă că pe măsură ce avansa pe acest drum, felul ei nenatural de a fi, crea o distanţă şi mai mare între ea şi ceilalţi. Faţa începuse să-i semene cu a unei bătrâne, deşi vârsta reală era aproape de 30 de ani. Fustele lungi şi închise la culoare au început treptat să înlocuiască hainele moderne pe care cândva le purta ştrengăreşte.

Cu faţa palidă de asceză, spunea mereu că, din dragoste face tot ceea ce face. Totuşi, în jurul ei nu părea nimeni care să o iubească, nu părea nimeni care ar fi putut fi iubit. Apariţia ei tristă şi încercănată, mai degrabă te ducea cu gândul la doliu, la suferinţă adâncă, nicidecum la iubire.

Şi-ar fi dorit pe cineva, dar nu a fost să fie. Măcar un om care să-i rupă un zâmbet din crâncena-i suferinţă interioară. Îşi spunea sieşi că dacă ar fi găsit pe cine trebuia, ar fi renunţat la tot pentru el. Dumnezeu este mai bun decât orice pe lumea asta, la ce-i trebuia ei un soţ? Se mustra atunci când imaginaţia îi juca feste şi îi aducea pe ecranul minţii povestea a doi îndrăgostiţi, dintre care unul din ei, era ea.

Într-o zi, însă, un tânăr ştrengar, observându-i povestea s-a decis să-i mai cruţe din singurătate. Azi o vizită, mâine o plimbare, şi uite aşa fata îşi agăţă toată singurătatea ce o purta, pe umerii tânărului căruia părea să-i pese.

Nici el nu ştia ce căuta acolo, lângă fata îmbătrânită, pentru că după fiecare întâlnire cu ea, simţea cum tristeţea i se ştanţează în inimă. Aşa să arate dragostea?

Ea nu observa acest amănunt care se pare că scurgea viaţa din tânărul ei. Era fascinată de faptul că nu mai este singură, că Dumnezeu i-a ascultat în cele din urmă rugile şi i-a trimis pe cineva să-i umple golul interior.

Într-o seară târzie, tânărul îşi făcuse apariţia la uşa curţii sale, dorind să-i comunice ceva. Îi spuse că în noaptea aceea el va merge la cinematograf cu alţi oameni pe care îi cunoscuse. Îi spuse că nu ştie dacă va mai veni vreodată să o vadă, fiindcă simte cum a murit încercând să-i stingă ei singurătatea.

Fata, cu faţa ei palidă şi ştearsă, rămase în uşă, privind cum ultima speranţă de care a mai avut curajul să se agaţe, plecă la cinematograf.